Copii new-yorkezi pentru clubul din Circumvalaţiunii

„Vreme de 7 ani, cam până prin ´90, această clădire a fost dată uitării. Era dezastru”, spune Costică Milan despre casa cu acoperiş din spatele unor blocuri de pe Circumvalaţiunii, pe a cărei intrare încă stă scris Haltere Electromotor. După două decenii, puţinii sufletişti care întreţin vie flacăra halterelor locale rostesc denumirea Clubul de Haltere Timişoara, anticipând puţin oficializarea sa, iar clădirea e funcţională şi frecventată, arătând „foarte bine în comparaţie cu altele de profil din ţară”, după cum completează Milan. Privind cupele şi trofeele, medaliile de la Campionate Mondiale, pozele de arhivă, cu toate migălos aranjate, îl cred cu convingere.

Nu pentru a mă lăuda, dar vechii colegi zic că dacă n-aş fi avut iniţiativă, halterele ar fi dispărut în Timişoara. Peste 90% din structurile sportive sindicaliste au sucombat şi dacă nu se găseşte vreunul să pună suflet, se închide lacătul. Curând, la sfârşit de an, e cu atât mai frumos când ne adunăm, vreo 25-30 de foşti halterofili şi simpatizanţi”, adaugă Milan, pe care luna decembrie îl va prinde şi tencuind tavanul sălii de pregătire a tinerilor halterofili, unica „fisură” într-un sediu reamenajat, asta între un concurs organizat în sala principală, Cupa Timişoara, un curs de perfecţionare de 3 zile la Braşov, sub auspicii federale, şi o deplasare cu 4 băieţi la „Cupa Cluj” pentru juniori.

„E ceva obişnuit să schiţăm, să executăm, să tapiţăm şi să revopsim, de aceea şi 10 ore sunt puţine dacă ne referim la timpul ce-l dedicăm pasiunii pentru haltere, inclusiv în atelierul din spate, de concepţie”, spune Costică Milan, născut în anul 1956 şi de 30 de ani în antrenorat, după cele 7 sezoane ca halterofil, din mâinile căruia au ieşit recordmani naţionali şi medaliaţi prin lume.

Darius, în vederile Centrului Olimpic

„Munca titanică e însă la selecţie. Mergem cu halterofilii noştri juniori prin şcoli şi facem demonstraţii elevilor. La Şag, la Săcălaz, la Beregsău… La Săcălaz l-am descoperit pe Adrian Rus, care are programul şcoală, înapoi acasă, la odihnă, şi apoi antrenament. Pentru un băiat de 16 ani, cu nici 4 sezoane aici, să ridice 120 kilograme, e foarte bine… Pe Ronaldo Cârnaci l-a capacitat un prieten al părinţilor săi, nimeni altul decât Gelu Stănilă, cel mai bun elev pe care l-am avut, care a corectat recorduri naţionale atât la aruncat cât şi la smuls, 22 respectiv 15 kilograme… De-atunci nimeni n-a mai ridicat atât la 15 ani, Gelu devenind apoi medaliat naţional, european, mondial şi olimpic. Şi a avut ochi pentru băiatul ce ridica în repetări baxuri de sticle de apă de 2 litri… Din Şag de exemplu l-am convins pe Darius Suiugan, care e nelipsit de 5 ani, de la sfârşitul clasei a III-a. Ţin minte cum venea seara la 6, ca elev în şcoala primară, şi pleca de-aici singur înapoi în Şag. Acum face drumul de la LPS Banatul”, povesteşte profesorul Milan despre băiatul ce va împlini 17 ani în 18 decembrie şi care e în vizorul Centrului Olimpic pentru Copii şi Juniori de la Bistriţa. La fel şi-l doresc în preajmă şi părinţii, „Darius fiind nu doar ataşat lor, ci şi util casei, pe post de babysitter pentru surioara sa de 4 ani”.

Darius Suiugan, un junior, şi-a bătut două recorduri în 5 minute, ajungând la 100 kilograme la stilul smuls

Şi-atunci, când mai are timp şi câtă tărie pentru programul său personalizat de pregătire, scris de mână de antrenor şi afişat pe zidul sălii? 205 repetări, dintre care 78 de tehnică şi 128 de forţă, şi undeva între 80% şi 100% din potenţial, în cele doar 3 antrenamente pe săptămână corespunzătoare unui ciclu de pregătire precompetiţional, cu nici o lună înainte de concurs. Zi în care „până şi ora contează”, după cum subliniază Costică Milan, pentru acel 101%. Altfel, când întrecerile sunt departe, repetările cumulative în tehnica smuls şi ridicat se fac în 5 şedinţe săptămânale, măcar două ore…

Mihai Ciofu, locul I în 2010 la Cupa României, iar Cernei pe lista lui Nicu Vlad

Astfel şi-a apropiat Darius, împreună cu colegii timişoreni Mihai Ciofu şi Sorin Cazacu, dintr-o echipă a României de 4 halterofili, locul III la Balcaniada din noiembrie 2008, la Sarajevo. Şi astfel a triumfat Ciofu, 20 de ani, în Cupa României, la categoria +105 kilograme, rezultatul anului 2010 pentru halterele timişorene. Şi tot aşa ar putea face paşii spre cantonamentul centralizat al lotului olimpic Gheorghe Cernei, student la Universitatea „Politehnica” aflat pe lista secretă a lui Nicu Vlad. În fond, Campionatul European pentru tineret şi juniori mari, din 5 până în 11 septembrie 2011, la Bucureşti, bate oarecum la uşă…

Gheorghe Cernei, un halterofil în ascensiune

Despre Cernei, antrenorul Milan îmi spune că se propulsează peste 3 metri în săritura în lungime de pe loc, un preambul pentru îmbunătăţirea detentei la recentul concurs al Cupei Timişoara. „De fapt, haltere e un sport de mare coordonare neuro-musculară şi avem juniori de 17 ani care sar de pe loc 2,7 metri”.

Selecţie, pregătiri, reamenajări, fac-totum… „Şi după 30 de ani mă ocup cu aceeaşi pasiune de aceste aspecte”, la care Milan e întrerupt de fiul său, Călin, un fost halterofil timp de 6 ani, absolvent de IEFS cu masterat în management sportiv: „La aparatul acela n-am schimbat rulmenţii”. Da, ar mai fi şi sursele de finanţare, pentru toate cele. „Am plâns de ciudă după 100 de kilometri prin ploaie, cu maşina, în oraş, prin ´95, când cu legea sponsorizării, în căutarea unui sprijin pentru haltere. Când am înţeles că trebuie să mă bizui doar pe propriile forţe. Iar acest club, pe care l-am preluat în 1982, când de fapt rămânea unicul de profil în oraş, rezistă din abonamentele de acces în sala de întreţinere fizică şi nu cheltuieşte nici un leu din banul public, cum e cazul altor ramuri sportive”, explică Milan, care s-a îndrăgostit de această disciplină cu ocazia unei demonstraţii a halterofililor, în 1974, la Pădurea Verde, când cu „ceva sărbători ale partidului. Felii pe pâine le-aş fi mâncat, atât de dragi mi-au devenit halterele”.

„Cu chinuri, în etape, am construit aparat după aparat”

Într-adevăr, după declinul Electromotorului, de la 5.500 la 150 de angajaţi, unica paraşută pentru acest sport cu tradiţie în Timişoara încă din 1957, şi plămădind halterofili de performanţă, a fost deschisă „cu chinuri, pe rând, în etape, construind aparat după aparat”, aşa cum rememorează Milan, care opinează că numărul sportivilor în disciplinele individuale a scăzut din zilele sale invers proporţional cu îmbunătăţirea condiţiilor materiale şi a calităţii metodicii de învăţare şi pregătire.

Şi-atunci, de ce la condiţii mai bune aspiranţi mai puţini!? „O problemă pentru lumea halterelor este prejudecata părinţilor că le-ar rămâne scunzi copiii, temere pentru care nu-i aduc la noi. Însă vă ofer drept exemplu cazul lui Marian Ardelean, care avea 1,35 metri şi 33 kilograme la 16 ani, când ne-a trecut pragul, dar care s-a înălţat 20 de centimetri, devenind şi campion naţional şi component al Stelei. Până şi fostul meu profesor, Aurel Miuţ, ex-component al selecţionatei României între 1968 şi ´74, mă întreba la vremea respectivă <Ce faci cu piticu´ ăsta?>”, îmi spune Milan, care identifică drept o altă cauză a subţierii rândurilor în haltere sedentarismul general al naţiunii.

„Avem amatori în sala de întreţinere fizică cu vârste cuprinse între 8 şi 70 de ani. Se întâmplă însă ca tineri de 25 ani, fără capacitate de efort şi cu slujbe statice, la birou, în faţa computerului, să se vaite de spate. În plus, mai intervine şi comoditatea. Sunt tineri care n-ar coborî din blocurile din preajmă, în sală sau la altă mişcare, preferând să stea cu nasul în PC, pe când am aceşti copii de la sat, pentru care antrenamentul, cu tot cu drumul dus-întors, durează 4 ore. Şi îl respectă, până mai ieri refuzând cu modestie chiar şi prânzul cald, la CSŞ1, plus un baton energizant, cum e cazul lui Darius Suiugan”, reliefează Milan contrastele de mentalitate şi abordare.

În ansamblu, Clubul de Haltere are şi un rol social în comunitate, lăsând la o parte latura performanţei sportive: „Principalul mesaj al sportului este sănătatea. Este mai ieftin să previi decât să combaţi, motiv pentru care peste graniţe Casele de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii subvenţionează parţial accesul populaţiei tinere în săli de sport. În plus, sportul cizelează şi caractere, cei înzestraţi nativ să concureze cu succes devenind exemplele atât de necesare în societate”.

Poate părea puţin preţios, dar antrenorul Costică Milan a pus de fapt degetul pe rană. Iar întreprinzători ca dumnealui, nu doar ridicând greutăţi dar lovindu-se de prag în truda zilnică de a asigura un cadru propice amatorilor de „sală” şi de a plămădi noi talente, într-o indiferenţă aproape totală faţă de existenţa acestei ramuri sportive în oraş, ar fi exemplele pozitive în orice societate ce-şi discerne cu grijă priorităţile. „Şi veţi vedea în bilanţul anual cât de bine stă federaţia de haltere la medalii!”, remarcă Milan, parcă pentru a reliefa şi mai mult munca asiduă, cel mai adesea nevăzută, depusă în această disciplină.

Ce-şi doreşte de la 2011? „Cele mai mari satisfacţii sunt date de progresul cifric dobândit pe an, recalculând şansele pentru competiţii viitoare. Lucrăm cu tineri care merită, promiţători în vederea întrecerilor mari, şi esenţial e să rămână apţi de efort, să se ferească de accidentări, statistica dezvăluind că majoritatea loviturilor halterofililor nu sunt încasate în antrenamente. Ci în alte conjuncturi…”, spune Milan.

Concurs: juniorul Suiugan îşi bate două recorduri la smuls în 5 minute

Penumbră şi linişte. Tavanul jos al sălii şi pereţii aproape văduviţi de ferestre te fac să uiţi că e duminică în amiaza mare. Iar aşteptarea tăcută a asistenţei nu divulgă derularea sub ochii ei, chiar în acele momente, a „Cupei Timişoara”, o tradiţie spre final de an. Suntem în sala Clubului de Haltere Timişoara, fost Electromotor, unde 14 sportivi dau piept cu greutăţile într-un concurs „de casă”, organizat la această ediţie atât drept criteriu de selecţie cât şi pentru evaluarea propriilor echipieri.

Ambianţa este însă intimă, aidoma unei reuniuni în cerc restrâns, între vechi camarazi ce ştiu ritualul. Spectatorii, în general rude şi prieteni ai halterofililor, sunt înşiraţi pe băncuţele alungite ce le regăseşti în săli de sport, dispuse uşor în diagonală, cu faţa la bara cu greutăţi odihnind la sol, în dreptul celei mai mari ferestre din încăpere. Chiar în faţa locului faptei, arbitrul întrecerii, la un pupitru înclinat, pe care sunt aşezate două beţigaşe cu o bucăţică rotundă de lemn la capete. Alb, reuşită. Roşu, nereuşită. În preajma sa, secretarul de concurs Aurel Miuţ, anunţând ordinea de desfăşurare a întrecerii. Numele sportivului, greutatea pe bară, a câta încercare. Alături, medicul competiţiei, fost halterofil, pe vremea când în oraş fiinţau 4 cluburi, „şi nu doar acesta”, după cum precizează fără a clipi: „Oricine ce-ar zice, sportul sindical a făcut foarte mult bine”. Într-adevăr, Timişoara avea cândva în haltere şi pe CFR, şi-un club sportiv şcolar, şi pe „Poli”, şi o asociaţie a surdo-muţilor practicanţi. S-au risipit aşa cum actualul club a fost nevoit să se mute dintr-un demisol pe Corso în sala de sport arsă în Circumvalaţiunii şi mai apoi aici…

Spre capătul sălii, dintr-un prag de uşă ies halterofilul şi antrenorul său. Puţinele minute de pregătire, în sala adiacentă de antrenament din spate, expiraseră. Muşchii săi sau numărul kilogramelor alese să-i fie dispuse pe bară? „Darius Suiugan, prima încercare la categoria 67 kilograme”, anunţă secretarul de concurs şi lasă din nou jos microfonul. Antrenorul se apleacă şi-l plezneşte cu mâinile peste ambele gambe, mai întâi un picior, apoi celălalt. Nici pâs în sală, doar palmele aplicate apoi coapselor lui Darius. Îl freacă puţin şi în zona coloanei vertebrale, îi masează muşchii gâtului şi, tot de la spate, încheie prin a-l trage puternic de urechi. În acelaşi timp, cu toată tăcerea din sală, nici o şoaptă din indicaţiile profesorului Costică Milan nu scapă altundeva decât în pâlnia urechilor elevului său.

„În această sală e toată mica lume a halterelor timişorene”, îmi şopteşte medicul, remarcabil fiind albastrul impecabil al echipamentelor halterofilului şi antrenorului său. Poate că e o disciplină în cerc restrâns şi vag mediatizată dar eroii ei îşi respectă blazonul, imaginea, fie şi într-un concurs „de casă”. De fapt, mă simt deja acasă între aceşti forţoşi.

Darius şi antrenorul Milan, înaintea altei încercări. Concentrare...

„Picioare!… Bine! Ţine”, îl îndeamnă antrenorul Milan, rămas în fundal, pe halterofilul său urcat în faţa asistenţei. Aplauze şi o confirmare, la microfon: „O primă încercare reuşită, 95 pe bară”. Aşadar haltera cu 90 de kilograme a fost ridicată, în concursul stilului smuls cu ambele braţe, în care Suiugan a ridicat greutatea de la sol din poziţia aplecat, deasupra capului, corpul trecând în poziţia „ciuci”, cu genunchii flexaţi. Într-o a doua mişcare, menţinând haltera deasupra capului, sportivul şi-a îndreptat postura, în picioare.

Coborârea de la aparat se face ocolind bara, altfel încercarea fiind considerată nereuşită. Haltera nu se sare ci trebuie respectată. În fond, ridicarea greutăţii s-a constituit drept un sport de bază în Grecia antică, o piatră de temelie a Olimpiadelor moderne… „Nu scoţi înafară, foloseşti forţa în picioare”, l-a îndrumat Milan la a doua încercare, după acelaşi ritual implicând ieşirea din sala alăturată, lovirea muşchilor şi tragerea de urechi. Completată cu două palme zdravene peste faţă, dacă vă puteţi imagina talgerele, cinelele, instrumente de percuţie dintr-o orchestră muzicală. „Ţine-o acolo, ţine-o”, l-a încurajat cât bara îi era deasupra capului, după reuşită comentând „asta a fost bine dar se poate şi mai bine…” Ei bine, triumfător şi la 97 kilograme, nou record personal, juniorul născut în 1993 a avut dreptul şi la o a patra tentativă, opţiune inexistentă în concursul seniorilor.

„Pare greu de crezut dar fiecare încercare are încărcătura emoţională a executării unei lovituri de la 11 metri!”

O sută de kilograme. Antrenorul Milan iarăşi l-a „bătut”, juniorul Darius s-a descărcat cu un strigăt de luptă iar din spate, din sala de pregătiri, s-a auzit un „Hotărât, Darius!” „Spate drept, trapez”, a mai apucat să spună profesorul, cât Suiugan se înşuruba pe picioare şi îşi freca palmele de bară, să o prindă cât mai în menghină. Iar băiatul în albastru şi-a bătut al doilea record personal în nici 5 minute, ridicând cele 100 de kilograme. El are 67 şi îşi desface dintr-o mişcare scurtă panglicile de la încheieturi. Aplauze mai îndelungate…

„Pare greu de crezut dar fiecare ridicare are încărcătura emoţională a executării unei lovituri de la 11 metri. Darius a cerut palmele, pentru că deşi e înflăcărat în sine, are şi momente de blocaj, când e nevoie de acel declic. E foarte multă psihologie, existând sportivi care nu-şi ating în concursuri limitele din antrenamente, şi invers. În general însă, prima încercare are cea mai mare încărcătură emoţională. Pentru că o primă ratare ar putea conduce la o a doua, ceea ce, paradoxal, n-ar exclude o mai dificilă a treia încercare reuşită. Le strig uneori, <Bă, adună-ţi neamurile!>, având darul de a-i motiva”, spune Milan, care s-a aflat în stafful tehnic de organizare al Mondialului de juniori de la Bucureşti, în 2009.

Nimic în mica sa sală din Timişoara? De la criteriul de calificare la finalele Naţionalelor de juniori din ´96, nimic major, dar „Cupa Timişoara”, din 2011 din nou un concurs zonal, pentru vestul ţării, şi nu doar unul de selecţie, „de casă”, ca zilele trecute, va reveni la statutul anterior.

Un anunţ sec, la microfon. „Se pregăteşte Gheorghe Cernei”. Veteranul concursului, la 20 ani, „legat” şi cu plete blonde, cântărind 82 kilograme, pleacă de la 130 pe bară. „Pf, pf, pf, pf, pffffffffff” eliberează halterofilul aerul pe vârful buzelor, când cu bara deasupra capului. Roşu ca racul, Cernei reuşeşte. Apoi, pufăind în acelaşi mod, obişnuinţă în repetările sale, ridică şi 140. Şi anunţă că nu mai încearcă într-o a treia tentativă. Tactică. Dozarea efortului.

La 82 kilograme, Cernei e în preajma categoriei 85, una cu lupta „mereu teribilă în marile confruntări internaţionale. Se formează câte 4-5 grupe valorice, a 10-12 sportivi, atâţia de mulţi sunt. Iar succesul, în cazul unor încercări reuşite identice, poate atârna de 500 de grame, de cântarul precompetiţional. Cel mai uşor învinge la aceleaşi greutăţi ridicate. Aici intervine tactica, halterofilul mai greu ştiind că trebuie să adauge un kilogram în plus tentativei sale, pentru a-l depăşi la o adică pe cel mai uşor. Cert e însă că sportivii trebuie să anunţe un total, să estimeze un rezultat anticipat, neputând să intre în concurs cu mai puţin de 20 kilograme pe bară. Există însă şi situaţii când halterofili din grupa valorică B se impun în detrimentul celor din A, care concurează ultimii”, explică şi mai multe antrenorul Milan.

Fraţii Rus din Şag, cei Murariu născuţi în New York

Punct final al stilului smuls, pauză, şi trecerea la aruncat, unde mişcarea intermediară implică aducerea barei pe piept, la nivelul claviculei.

Pentru divertisment, pauza e a copiilor, care, după o scurtă încălzire în spate, cu bare fără greutăţi, trec împreună la aparat. Leonard Ionuţ şi Nicolae Alexandru, ambii Rus, Lucas Murariu şi Ovidiu Cristi Bodnărescu, de la cel mai mic la cel mai mare, născuţi în ani succesivi, din 2003 în 2001, se căznesc şi reuşesc. Despre cel mai plinuţ, în tricoul roşu al Albionului, medicul opinează că „are şanse să transforme ţesutul adipos în masă musculară, dacă se ţine. E clar cu ce chimicale îşi îndoapă unii părinţi copiii, de-au ajuns astfel”.

Aflu că micuţii Rus au venit din Şag, însoţiţi de mama lor, în braţe cu un prunc de un an şi jumătate, undeva în asistenţă. Pentru ei, boboci în ale halterelor, C.H. Timişoara a „detaşat” o halteră la şcoala din Şag, nemaipunându-i pe drumuri, după experienţa cu Darius. „Acum e momentul să deprindă cât mai repede tehnica de ridicare, după 11 ani fiind mai greu. La început cu simple bastoane, cozi de mătură, pentru a-şi dezvolta calităţile motrice, eventual cu completări şi ajustări de ordin general, pentru neajunsurile acumulate din orele de sport la şcoală. Cert e că după două luni de iniţiere, are deja microbul”, explică antrenorul Costică Milan.

Unii din Şag, alţii născuţi în New York, cum e cazul lui Lucas şi Jonathan, copii de 8 respectiv 15 ani ai familiei Murariu, „domnul oprindu-mă pe stradă şi luându-mă la fix că vrea să-şi dea copiii la haltere de performanţă. Sunt nişte români reveniţi în ţară din Statele Unite”, după cum explică Milan. Ba şi Alexandru Moggia, 14 ani, a cărui mătuşă, fostă sportivă de performanţă în Italia, l-a îndrumat spre o ramură individuală. Aflu că alţi 7 copii ai secţiei, cum ar veni restul familiei halterelor timişorene, nu participă la acest concurs…

Iar de la smuls, la aruncat cu ambele braţe, stil câştigat de Gheorghe Cernei, cu 170 kilograme din 3 încercări. „Este mai spectaculos pentru că se ridică greutăţi mai mari„, explică Milan jr., Călin.

Lăsăm asistenţa în aceeaşi linişte a aşteptării, deloc apăsătoare însă. E un exerciţiu de calm, concentrare, putere a minţii şi forţă musculară. Multe alte secrete se doresc a fi dezvăluite…

Acest articol a fost publicat în Haltere și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Copii new-yorkezi pentru clubul din Circumvalaţiunii

  1. raspuns.... spune:

    Pasiunea, domnule profesor, a dispărut de mult, în Timişoara nu se mai practica performanţa în haltere… De ce nu spui că, de fapt, ai transformat sala de haltere în afacere de familie….În 3 ani ai reuşit să-i dai afară de la club pe cei mai valorosi spotivi ai tai,si acum te agăţi de rezultatele lui Gelu Stănilă (care, apropo, nu a participat la nici o Olimpiadă), te umfli cu rezultatele acestui moldovean pe care nu tu l-ai găsit şi nici nu l-ai format? De ce nu vorbeşti cinstit şi corect? Că ai avut sportivi de valoare şi i-ai dat afară pt. că nu te mai interesează sportul de performanţă? De ce nu spui cu ce se aleg acesti sportivi? Indemnizaţii, prime pe medalii? De cîţi ani nu ai mai dat? În toata ţara se plăteste o indemnizatie, o prima pe medalii, numai la Timisoara nu! Pentru ce ai facut sala de fitness? Ca sa finanţezi Halterele? Păi spune atunci cît ai dat indemnizatii si prime pe medalii sau salarii la sportivi…. aaaaaaaa, nici un ban? Pai atunci despre care pasiune este vorba ? Despre pasiunea de a lăsa familiei tale o afacere pe picioare? Vorbesti despre atelierul din spatele sălii, pentru care aduci bani de acasa să plăteşti curentul la aparatele şi scarile pe care le construiesti? Cu ce ii sustii pe sportivi… cu bilete de troleibuz? Păi săracii copii nu ştiu la ce se înhamă… Cu ce se aleg dupa o viata petrecuta in sportul asta? Cu o mana rupta la antrenament? Cu un spate subred in pioneze si plin de infiltratii? Si cu dezamagirea cumplita că, de fapt ,nu te-a obligat nimeni sa practici sportul asta? De ce nu spui adevarul domnule profesor? Ca defapt tu urmaresti altceva si faci haltere pt ca esti obligat ci nu pentru ca esti pasionat? Păi să compare domnul ziarist care a scris acest articol, să vadă ce rezultate ai avut acum 3 ani, cînd aveai un Gal Alexandru ,campion de Cupa Romaniei şi vicecampion national… ce ai făcut cu el ? L-ai dat afară! Ai avut un Ciofu Mihai, Campion naţional de juniori şi tineret….ce ai făcut? L-ai dat afara…..Ai avut Un Cazacu Sorin, pe care l-ai crescut si antrenat 20 si ceva de ani…..ce ai facut cu el? L-ai dat afara!! Pentru că domnule ziarist interesul personal este mult mai mare decît acea pasiune (care poate a avut-o mai demult, acum 30 de ani) de care se vorbeşte!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


5 + = noua

 


Ultimele articole din categoria Haltere: