S-a încheiat duminică seară la Köln şi sezonul eurocupelor în handbalul masculin, odată cu finala celei de-a 65-a ediţii a principalei competiţii, Liga Campionilor, readjudecată după 2 ani relativ clar pe reprize aproape identice de SC Magdeburg, 32-26 (16-12) cu Füchse Berlin, de-acum şi-aceasta între cele 22 de grupări care au jucat ultimul act fără a-l şi câştiga.
Şi s-a văzut pe pielea mai multor cluburi că e chiar foarte greu a-l câştiga, de patru ori încercând fără succes Veszprem KC în finalele din 2002, 2015, 2016 şi 2019, de două ori tot fără succes şi Aalborg chiar în actualul deceniu, în 2021 şi 2024, după ce în noul mileniu nici Atletico Madrid, în 2012, PSG în 2017 şi HBC Nantes în 2018 n-au reuşit a străpunge grupul celor 16 formaţii care au cucerit totuşi măcar o dată Cupa Campionilor Europeni sau continuatoarea acesteia, EHF Champions League, alte 14 câştigându-l de minimum două ori.
De fapt, s-au împlinit deja opt ani de când o grupare fără trofeul suprem în palmares a izbutit să-l câştige pentru prima dată, şi-anume RK Vardar Skopje în 2017, după care reedita performanţa în 2019, pe-atunci chiar la primele sale două finale în Liga Campionilor, ceea ce explică pe undeva incapacitatea berlinezilor lui Maximilian Rinderle şi Jaron Siewert, deşi ca proaspeţi campioni ai Bundesligii în urcarea cu o treaptă de la un an la altul, de a transpune triumfurile din EHF European League din 2015, 2018 şi 2023, după care anul trecut îi jucau şi finala, în ultimul act din Liga Campionilor.
În ciuda victoriei categorice cu 34-24 din seara inaugurală a turneului Final4 de la Köln, în dauna celor din Nantes, graţie căreia cei din capitala Germaniei se calificau detaşat în actul cu trofeul pe masă.
Unul disputat pentru prima oară după 11 ani strict de cluburi din Bundesliga, în 2014 impunându-se în premieră Flensburg-Handewitt după finalele pierdute în 2004 şi 2007, depăşind-o atunci cu 30-28 pe deja tripla laureată THW Kiel.
Nu s-a impus însă pentru prima oară şi Füchse, în ceea ce a fost un duel altădată al… Republicii Democrate Germania (RDG), al „estului”, având în faţă un portar al celor din Magdeburg, Sergey Hernandez Ferrer, pe care l-au asaltat cu aruncări, dar care le-a răspuns cu nu mai puţin de 18 intervenţii.
Diferenţa finală fiind dată tocmai de paradele în plus ale apărătorului cadrului celor învinşi în finala mică a turneului Final4 de anul trecut, faţă de cele la care s-a limitat Ludwig pentru berlinezi.
Şi nu s-a mai înregistrat o diferenţă într-atât de mare decât o singură dată în ultimele şapte finale după una perfect identică în 2018, Montpellier – Nantes 32-26 la chiar ultimul act între cluburi din aceeaşi ţară, mai exact în 2021, când Barcelona o surclasa cu 36-23 pe Aalborg.
Ulterior catalanii păstrându-şi de puţin titlul cu 37-35 în faţa lui Vive Kielce iar Magdeburg şi din nou Barcelona preluându-l apoi doar la limită în 2023 şi 2024, cu 30-29 şi 31-30 în faţa aceloraşi polonezi din Kielce respectiv anul trecut împotriva lui Aalborg.
Observându-se astfel că, de exemplu şi în dezavantajul multiplei campioane a României, doar un grup restrâns de cluburi a pătruns în ultimele şase finale ale Ligii Campionilor, Barcelona câştigând-o de 3 ori, SC Magdeburg şi-a doua oară în ultimii ani iar THW Kiel o dată, iar formaţii din doar alte două ţări, Danemarca şi Polonia, au mai pătruns în acest timp în cadrul evenimentelor cu trofeul pe masă, printre învinsele ultimelor finale fiind Aalborg şi Vive Kielce de câte două ori iar catalanii şi berlinezii duminică o dată.
Sunt ce-i drept mai multe echipe care au reuşit în noul mileniu a câştiga pentru prima dată Liga Campionilor, începând chiar din 2001 cu Portland San Antonio, urmată în 2003 de Montpellier şi-n 2004 de slovenii de la Celje, iar în 2006 şi 2007 de Ciudad Real şi THW Kiel, ulterior şi de HSV Hamburg în 2013, aşadar Flensburg-Handewitt în 2014, Iskra Kielce în 2016 şi Vardar în 2017, însă nu şi cea berlineză duminică pe Rin.
Unde islandezul de 25 de ani Gisli Kristjansson s-a evidenţiat drept golgheter al finalei, cu 8 reuşite din 12 aruncări, într-un cvintet strict străin al principalilor realizatori cu minimum 3 goluri dintre elevii lui Grafenhorst şi Wiegert.
Suedezul Claar şi un alt islandez, Magnusson, înscriind de câte 6 ori, iar suedezul Pettersson şi danezul Jensen de câte trei ori, doar Lukas Mertens, cu două reuşite în completarea celor ale lui Lagergren, respectiv Philipp Weber cu una precum Serradilla Cuenca, semnând drept marcatori dintre handbaliştii germani ai învingătorilor.
Care astfel au egalat-o la cinci pe secund clasata în ierarhia câştigătoarelor celor mai multe trofee în competiţie, VfL Gummersbach, respectiva între 1967 şi 1983, pe când SC Magdeburg din 1978 încoace, în 1981, 2002 şi 2023.
Până acum fiind la egalitate, cu câte 4 fiecare, cu un alt club german, din Kiel, triumfător în finalele din 2007, 2010, 2012 şi 2020.
Dar totuşi simţitor în urma principalei forţe continentale Barcelona, cu 12 titluri cu începere din 1991 şi care-şi „făcea plinul” cu cinci triumfuri consecutive între 1996 şi 2000, având totodată în cont şi cele mai numeroase ultime acte pierdute, de cinci ori.
Barca, intrată în Final4 graţie unui 24-27 victorios la Szeged în manşa I a sferturilor, permiţându-şi apoi să cedeze la limită returul acasă cu OTP Bank – Pick, pierzând însă sâmbătă la limită semifinala cu SC Magdeburg, cu 30-31 (18-18), iar mai clar finala mică de consolare de duminică, 25-30 cu francezii din Nantes.
Berlinezii, pentru care cel mai adesea au marcat danezul Mathias Gidsel şi tânărul feroez Av Teigum, de câte 7 ori, oferind şi principalul realizator dintre jucătorii germani, Tim Freihofer marcator a 5 goluri de pe extrema stângă la calibrul său mai mic, completat cu 3 reuşite pe lista învinşilor de mai tânărul compatriot Lichtlein, pe când sârbul Marsenic a contribuit cu două goluri iar danezul Andersson şi-un alt neamţ, Langhoff, cu câte o reuşită.
Care va să zică, deşi a avut mai mulţi marcatori autohtoni, şi încă ai mai multor goluri, 9 din totalul de 26 al echipei, incluzând în general mai mulţi nemţi, gruparea berlineză s-a aflat de partea pierzătoare într-un ultim act în care străinii au înscris de 29 de ori pentru SC Magdeburg.
Tot cu 32 de goluri câştigând acum 3 săptămâni şi Flensburg-Handewitt a doua competiţie a eurocupelor, EHF European League, 32-25 (19-13) în finala cu Montpellier, căreia Jorgensen i-a marcat de 10 ori, THW Kiel adjudecându-şi finala mică, una „germană”, 37-31 cu Melsungen.
Trofeul întrecerii numărul 3, European Cup, luând calea Macedoniei fără a se mai fi jucat şi returul finalei, atribuit cu 10-0 la masa verde celor de la Alkaloid, după ce AEK Atena, învinsă cu 25-29 în manşa I din Grecia, a refuzat a se mai alinia în revanşa reprogramată de la Skopje, după ce iniţial era amânată de AHF, pretextând riscuri de securitate.
La semicercul feminin, cluburi din Ungaria, Germania şi Islanda au câştigat cele trei competiţii europene inter-cluburi, care n-au deţinut însă semifinaliste în „careul de aşi”, precum la masculin, din handbalul românesc.
Astfel, în Liga Campionilor, Gyori Audi ETO KC a câştigat finala de la Budapesta în faţa grupării daneze din Odense, cu 29-27, pe când o altă formaţie daneză, Esbjerg, a cucerit locul 3 contra celor din Metz, CSM Bucureşti fiind cea eliminată în sferturi de Esbjerg deşi se impunea totuşi la un gol diferenţă în manşa de pe Dâmboviţa, „Municipalul” pătrunzând însă între cele mai competitive opt formaţii ale continentului trecând în play-off-ul recalificărilor tocmai de concitadina Rapid.
Semifinale fără trupe din Liga Florilor şi-n EHF Women European League, câştigată de Thuringen în ultimul act cu danezele din Ikast, 34-32 (15-16), cluburile din Râmnicu Vâlcea şi Brăila fiind eliminate în sferturi tocmai de finaliste, finala mică fiind tranşată de Bourgogne Dijon, în faţa altei echipe germane. În fine, în European Cup s-au impus islandezele, la un gol diferenţă în insulă, după ce Valur remiza în tur în Spania, cu cele din Porrino.
Iar apropo de cluburile româneşti, cele masculine din capitală câştigau într-adevăr cândva Cupa Campionilor Europeni, cel dinamovist în 1965 după ce pierdea finala din 1963, iar „militarii” Armatei chiar de două ori, în 1968 şi 1977, după care în 1989 jucau pentru ultima oară cu trofeul suprem pe masă, pierzând însă şi o a doua astfel de finală.
Încât steliştii se alătură grupărilor cu câte două trofee supreme în palmares, precum Zagreb, Frisch Auf Goppingen, Metaloplastika Sabac, TV Grosswallstadt, Montpellier şi Vardar, însă fără a egala trioul celor cu câte trei trofee, Dukla Praga, SKA Minsk şi BM Ciudad Real, din Castilla La Mancha.
*La juniori, la categoria juniorilor 4, SCM Politehnica Timişoara s-a clasat a şasea la nivel naţional în turneul final cu 16 echipe de băieţi, cedând la limită clujenilor ultimul meci de clasament, pentru locul 5, după care CSU din Suceava a luat titlul cu 30-22 în finala cu „Academia” Minaur, „roşii” dinamovişti prinzând locul 3 în faţa constănţenilor. Iar formaţia Şcolii Generale numărul 7 din Timişoara, calificată în turneul final pe ţară, s-a situat a 13-a. Dublă participare timişeană şi la junioare 4, Millenium Giarmata clasându-se a zecea pe ţară iar Dominicii Timişoara pe 12, titlul naţional fiind cucerit de CSM Ploieşti, 24-21 cu CSM Corona Braşov, iar „bronzul” de către CSM Târgu Jiu în faţa fetelor Rapidului.
