Acum, că luna viitoare demarează Campionatul Mondial de handbal masculin dar ”tricolorii” sunt în chinuirile refacerii prin precalificările spre preliminariile Campionatului European, iar ”tricolorele”, oricum ai lua-o, s-au întors totuși prematur acasă, direct din apropiatul Debrecen, fără un ocol prin Budapesta, Consiliile și Comitetele Federației Române de Handbal ar face bine să nu adopte poziția struțului, cu capul în nisip, căci radiațiile sunt mari și siliciul predomină, ci să iasă-n stradă și să-și lase scaunele-n urmă, goale și eliberate.
Ar fi un necesar gest de fair-play.
Căci într-un handbal carpatin care, printre altele, se cramponează anacronic și desuet de criterii de vârstă și talie, Halo!, URSS-ul s-a destrămat, e nevoie de o radicală reformă ce nu poate include reînscăunări sau reconfirmări, ci care necesită a fi urgentată prin expedierea închistaților decizând cu gândul la a ține de scaun și anapoda în favoarea unui status-quo în ceea ce privește de exemplu opțiunea pentru un selecționer dintre antrenorii de club dar, mai grav, și al matricii prăfuite și depășite după care încă se ghidează semicercul mioritic.
A persevera și insista în eroare e nebunie curată iar declinul reprezentativelor de seniori nu mint că România handbalistică s-a tot abătut în ultima vreme în direcția greșită, pe fondul neprimenirii personalului decizional și a strategiilor sale. Iar un handbal mumificat nu poate fi surescitat cu jumătăți de măsură și pastiluțe gen România junioare U18 în Macedonia, înșelător triumf care doar poleiește disfuncțiile sistemice din piramida juvenilă.
Peștele de la cap se împute iar mai noul președinte Dedu o fi întinerit media de vârstă pe la vârfuri, însă inerția tot domnește prin părțile esențiale, încurajând câștigurile imediate. La juniori bunăoară, nu șlefuirea tehnico-tactică și fizico-psihică a divizionarului de mâine e țelul de căpătâi al politicilor federale, ci conservarea cercului închis al grupărilor abonate la fazele finale pe baza rezultatelor smulse adesea și cu concursul pârghiilor pe nume delegări, arbitraje sau observări. Iar la divizii, că e ”A”, că e ”Națională”, sezonul și retragerea câte unui club, puține marșând pe promovarea tinerilor localnici, înfricoșate de rezultatele imediate, în schimb tot mai multe apelând la importuri ale unor sportivi trecuți de prima tinerețe, și nicidecum de prim rang, la culoarea verde primită tocmai dinspre forul federal. S-a dat liber, în ton cu vremurile, că doar România e o simplă feudă non-suverană – în acte, disponibile celor care vor să constate – a unui monolit unional federal dictând libera circulație a forței de muncă…
Capac la toate, într-un sport obsedat de artificiale vârfuri de lance precum Oltchimul cel eșuat și fără Liga Campionilor în palmares, renasc alți asemenea mutanți aidoma CSM-ului bucureștean la fete, un tun de împroșcat bani altfel vitali reînfloririi handbalului de la rădăcină, pentru stimularea tinerilor sportivi și antrenori.
Iar peste un asemenea amalgam domnesc din taxe și prin tăinuite înțelegeri toate acele Consilii și Comitete cu pâinea și cuțitul în mână! Și-atunci să te mai miri că o mână se spală pe alta și un umăr îl sprijină pe celălalt, prin decizii dictate de interese mai degrabă mărunte, ignorând prosperitatea generală a semicercului carpatin, capitol în care ar intra respectul și fair-play-ul față de tot ceea ce înseamnă competiții și parteneri de întrecere, dar și mai nou mult invocatul lucru bine făcut!?!
Federația, între hotărârile sale neinspirate, a optat și pentru Gheorghe Tadici, iar FRH, tot cu gura ei, a pomenit de obiectivul locurilor 1-8 la turneul final al Campionatului European de handbal feminin din Ungaria și Croația, așa încât i s-ar putea pe drept solicita să-și autoevalueze simțul realității. Locul 1 a fost amintit parcă pentru a se deconspira cât de departe au rămas federalii cu picioarele de pământ, pe când poziția a opta, pentru a avea o portiță de scăpare în cazul mai previzibil al stării de fapt în care România nu mai trecea de la Debrecen, măcar de pe locul 3 în Grupa I principală, la Budapesta, pentru jocul de consolare al pozițiilor 5-6. Mai bine ar fi zis 1-10, și s-ar fi încadrat cu acest loc 5 din 6 naționale în seria fazei secunde!
De fapt, realitatea este că româncele au evitat cu un succes la doar un gol diferență, în dauna Ucrainei cea sfâșiată de decimarea etnică ticluită de oculta mondială prin mâna sa lungă și fascistă impusă la Kiev, eliminarea încă din prima fază a grupelor preliminare ale turneului final! N-au fost tocmai departe de locurile 13-16. Locul nouă din 16.
Așa încât, să te strecori ca prin urechile acului spre faza următoare și când-colo să invoci totuși alte aspecte, este la fel de iresponsabil și neprincipial precum deciziile alegătorilor tăi. Lui Tadici ar fi trebuit să-i pese exclusiv de tactici, de sisteme și scheme de joc, de studierea oponentelor, de stimularea și recuperarea optimă a sportivelor, de înlocuiri și de time-out-uri, de indicațiile oferind jucătoarelor soluții în cele 60 de secunde avute la dispoziție și nu privind cu mânie și reproș spre evidentele erori deja comise, dar în nici un caz n-ar fi trebuit să-i ardă de aspecte auxiliare.
Atitudine care-i demască linia de gândire în concordanță cu cea a monolitului federal.
Tadici! Handbalul românesc a fost devalorizat de către cei din interiorul sistemului, deși este susținut printre altele și de portofelul românului de rând, căci așa e sportul în Carpați, de partid și de stat, așa încât cel de acasă are dreptul la o opinie și chiar la a contesta, măcar la scurgerea a 25 de ani de la o revoltă în urma căreia destui concetățeni au trecut prin viață ca gâsca prin apă. N-ai dumneata însă dreptul, figură publică, să-i etichetezi drept ”ciumpalaci” pe cei care nu pot fi chiar duși cu preșul și care ți-ar fi zgâriat auzul, pentru că mult mai bombardate au fost căile auditive ale românilor telespectatori la ”bă”-uri bolovănoase, de două-trei ori pe meci. Și cam degeaba. Sau ai dreptul, dar cu prețul scăunelului. Pe la învingătorii noștri, asemenea derapaje prin apelative cu tente discriminatorii ar conduce la demiteri. Nu pomenim de demisii, căci nu se poartă pe la români. Și cine să-l demită!?
Și mai neaoș, ipocrizie totală, să fie mascat derapajul final contra Ungariei, de la 19-17 la 19-20, cu tot cu superioritatea numerică din ultimele două minute, prin blamarea manierei de arbitraj a rușilor, cum că dacă România ar fi organizat turneul final, s-ar fi cocoțat negreșit pe podium. Tipic carpatin, să ții mereu evidența problemelor altora! Alții sunt de vină, nu-i așa?
S-ar putea detecta la o adică o oarecare frustrare că nu România ar fi fost cea regăsindu-se într-o privilegiată poziție din care să-și apropie eventuale drepturi necuvenite, ceea ce probabil ar fi încuviințat să facă. Dacă România ar fi organizat…
Și oare ce competiții ar putea găzdui România, cu sălile și infrastructura sa, cu dezorganizarea și labilitatea sa!? Dacă… Dacă… Dacă… Dacă nu s-ar fi primit gol în antepenultima secundă cu Danemarca. Dacă s-ar fi marcat un gol în ultimele peste 8 minute cu Ungaria. Dacă ar fi fost acolo și Manea, dar și altele. Numai dacă și cu parcă au țâșnit de pe TVR în aceste ultime zile, cântat în strună cu batista pe țambal, punctul culminant fiind oferit după calificarea Ungariei pentru jocul locurilor 5-6: ”România încheie pe 9, mai bine decât data trecută, pe 10”. Reformulare: România a sfârșit în afara obiectivului cu larghețe trâmbițat, 1-8. Și la un pas de a veni acasă după numai 3 meciuri și 5 zile.
Este din nou mai mult decât hilar cât se pot iarăși bate unii împăciuitor pe umăr, ”se mai întâmplă, n-are nimic, data viitoare!”, cât se pot lamenta dar și calcula punctaje exact pe seama partidelor ce le servesc scuzelor cu pricina, chiar și dacă respectivele meciuri s-au jucat la 4 zile unul de celălalt și multe altele s-au petrecut între timp în întregul întrecerii, sau s-ar fi putut întâmpla, în funcție de circumstanțe, și cât de iute, de la o oră la alta, poate fi schimbat radical registrul nuanțelor cântătorilor în strună, de la ”prindem locul 5”la ”nouă e mai bine decât 10”, dar de fiecare dată în urma duelurilor altora, de al căror deznodământ România mereu depinde tremurând.
De ce se ajunge mereu, cu iluzii pe plac, la a sta la cheremul altora!?! Și de ce naiba nu se vorbește mai deloc, în loc de 29-29 și 19-20, de acel 19-27 cu Norvegia!? Chiar meritau elevele lui Tadici în același ”careu de ași”, am fi fost acolo, cu scandinavele!?! Un test de autoevaluare a simțului realității chiar ar fi imperios necesar. Halo, trezirea!
Cam asta-i realitatea și pe la naționala cu Neagu, câteva sportive trecute de zenit și restul lumii. Așa încât, eșecul cu șpiț în dorsal din Ungaria ar trebui să constituie o a câta oportunitate care să declanșeze odată și-odată necesara reclădire din temelii a cândva gloriosului handbal românesc. Până nu va fi chiar prea târziu. Căci altfel, oricât s-ar îmbăta unii cu apă rece, n-ar fi exclusă ziua când fetele și băieții s-ar lua de mână, telespectatori ai turneelor finale, și nici multe nu sunt prin fazele înalte ale întrecerilor internaționale juvenile rezultate precum ale României U18 în Macedonia, ba din contră: statistica e la dispoziție…
Așa încât, nota 2 pentru lipsa de noblețe și grație în eșec, și o părere: România ar fi urcat pe podiumul EURO 2014 de handbal fete, și cu medaliile la gât, doar dacă federalii jucau Campionatul European cu jetoane sau la simulator în sediul de la București. Pe podium, pe 3, au sfârșit Neagu&Co doar între țările din blocul central-estic, după Muntenegru și Ungaria, în condițiile în care ultimele 6 clasate, locurile 11-16 fără excepție, provin din aceeași arie geografică. Un alt detaliu care ar putea pune pe gânduri…
