Doar cei cărora le place să se mintă frumos, şi sunt mulţi poluatori ai sănătăţii şi curăţeniei mentale colective, îşi mai pot face oarecare iluzii că ar mai fi ceva de capul handbalului secund divizionar românesc, de fapt şi ultimul al „piramidei” seniorilor la semicercul carpatin, un indiciu perfect al uluitoarei sale decăderi fiind conferit în termeni comparativi prin lecturarea largii componenţe participative din trecutul predecembrist, cu numeroase cluburi şi un nivel valoric şi calitativ superior al prestaţiilor. Ce-au mai rămas, rămăşiţele, sunt pur şi simplu împinse incremental spre prăpastie prin felurite decizii federale inadecvate.
Căci sub mult supralicitata şi supraestimata Liga Florilor, dând o falsă senzaţie de bunăstare a handbalului feminin românesc printr-un mercenariat mercantil pe banul public, este nimic altceva decât… neantul, eşalonul secund şi ultimul al structurii divizionare interne fiind mult prea restrâns numeric şi inferior valoric pentru a fi asociat bazei fireşti a unei „piramide” solide, dar nici nu-i acesta tot baiul.
Iar asta pentru că seriile a câte doar 7 cluburi, şi numai 3 grupe ale campionatului Diviziei A de handbal feminin sunt în structura actualei ediţii 2023-2024, sunt supuse unui program competiţional lipsit de continuitate şi foarte dezlânat, lăsând la o parte că formaţiilor le sunt asigurate numai şi numai 12 apariţii între 9 septembrie şi 21 aprilie 2024, la finele returului, aşadar într-o perioadă de 7 luni şi jumătate, interval de peste o jumătate de an.
Ceea ce n-are darul de a stimula creşterea competitivităţii întrecerii, ci doar de a o ştirbi în ton cu anonimatul şi mediocritatea în care-şi târâie zilele campionatul.
Întrerupt începând de duminică, aşa cum se poartă anual spre intrarea în iarnă cu ocazia turneelor finale europene ori mondiale cu participarea „tricolorelor” României, moment în care „caravana” eşalonului secund este trasă forţat pe dreapta, deşi, conform ediţiei în curs, de exemplu celor 7 cluburi din seria vastică le-au fost asigurate începând din 9 septembrie, aşadar în peste două luni de zile, numai şi numai 5 apariţii în Seria C, aşadar una în medie la fiecare două săptămâni, nespus de puţin.
Iar după un asemenea program aerisit, o pauză competiţională de 69 de zile, nu mai puţin de 10 săptămâni până la reluarea turului de campionat la 21 ianuarie 2024, nici cele 3 luni de la începutul anului viitor nefiind neapărat bogate în jocuri, 7 în 92 de zile, tot doar unul în medie la fiecare două săptămâni şi după Anul Nou.
Dovezi fără tăgadă că Divizia A nu este un „rezervor” al elitei, care să-i asigure nou-promovate redutabile, ci un eşalon în mare nevoie de revitalizare.
Se încearcă marea cu degetul prin lansarea în paralel a Campionatului Naţional de Tineret, cu două serii a câte 6 respectiv 8 grupări „satelit” ale prim-divizionarelor Ligii Florilor, însă şi acestea văduvite de un număr consistent de jocuri în sezonul de toamnă, câte 4-5 în Seria A, 6 în Seria B, în orice caz nu tot atâtea câte au avut parte principalele garnituri din elita senioarelor cu 14 cluburi, 10 etape până la ora actuală.
Iar un raţionament de logică simplă induce o întrebare şi mai simplă, prin prisma existenţei celor doar 35 de cluburi de senioare din handbalul feminin românesc în cele doar două divizii, în condiţiile în care, oricum, se ştie numărul ridicat al străinelor cu care sunt împănate multe dintre loturi.
Unde şi-ar putea aşadar oare găsi locul atâtea şi-atâtea junioare din actuala structură a sectorului juvenil din handbalul feminin intern?
Ceea ce sugerează activitatea aproape în zadar din structurile juvenile şi mai ales enorma risipă de potenţial uman, amplificată odată cu urcarea treptelor dinspre baby- şi minihandbal către principalele grupe de vârstă ale junioratului iar apoi la seniori.
Mare entuziasm iniţial şi tot mai mari orgolii şi ambiţii la titlurile juvenile odată cu trecerea de la o categorie de vârstă la alta, finalitatea inducţiei de la juniorat către seniorat via-tineret echivalând cu mult prea puţin, iar asta şi datorită şubrezeniei Diviziei A, nici pe departe una de consistenţa necesară unui handbal românesc care altfel se aliniază din 1 decembrie la startul celei de-a XXVI-a ediţii a turneului final mondial, de astă dată în 3 ţări scandinave, în calitate de deţinător al celor mai multe prezenţe de-a lungul deceniilor, nu mai puţin de 25.
Iar pentru încă o participare, un alt sezon intern secund-divizionar scurtcircuitat cu lunile, deşi handbalul este practicat în sală, într-un spaţiu închis, iar nimic nu l-ar opri să-şi pigmenteze programul ligii secunde în baza unei continuităţi din 12 noiembrie până în 21 ianuarie 2024. O pauză forţată grosolan de mare.
În care CSU Universitatea de Vest Timişoara va hiberna fără victorie după 5 partide pe penultimul loc, 6, al Seriei C, dar fără frisoanele retrogradării, ca în fiecare an, pentru că pur şi simplu nici nu există un eşalon trei, studentele pierzând şi duminică după-amiază pe propriul teren, 22-32 cu CSU Cluj, ex-prim-divizionară a treia clasată cu numai un eşec.
Timişorencele mai cedau şi la final de octombrie la Turda celor de la Liceul Liviu Rebreanu Div. A, cu 30-20, clujence de pe locul secund, tot cu o singură înfrângere, după ce galben-albastrele de pe Bega pierdeau la scor şi la mijlocul turului în precedenta apariţie din 8 octombrie, 14-29 (6-17) acasă cu liderul imbatabil CSM Deva, fost în Liga Florilor.
Atât şi nimic mai mult în privinţa meciurilor de care au avut parte timişorencele în ultimele nici mai puţin de două luni, 3 partide, ceea ce spune cam totul, în condiţiile în care în partea aceasta de ţară, conform „hărţii” Seriei C, activează doar cluburi din Deva, Oradea, Reşiţa şi Timişoara, în aceeaşi grupă cu cele din Cluj, Târgu Mureş şi Turda.
Sau o măsură a decăderii cumplite a handbalului intern, falsele impresii şi iluziile fiind anual realimentate la turneele finale internaţionale ale senioarelor, în decembrie în Scandinavia, unde „tricolorele”, pornind de pe antepenultima poziţie în urna a doua valorică, le vor întâlni pe rând în seria preliminară pe Chile, Serbia şi gazda Danemarca în 1, 3 şi 5 ale lunii viitoare, primele 3 clasate având drept de calificare în grupa principală în care vor apare şi 3 naţionale cu biletele luate în grupa cu Germania, Polonia, Japonia şi Iran.
Grupă principală cu 6 selecţionate din care primele două vor accede în sferturile de finală, în condiţiile în care turneul final reuneşte la start nu mai puţin de 32 de naţionale, balonat peste măsură şi coborând în derizoriu noţiunea de competiţie a „cremei cremelor”, mai degrabă una cât se poate de globalizată şi a căre competitivitate a fost implicit descrescută printr-o nivelare valorică în jos. Altfel, sunt 18 reprezentative europene, dintre care 3 organizatoare, alte 3 calificate în baza rezultatelor „Europenelor” de anul trecut, şi anume Franţa, Muntenegru şi Olanda, încă 10 prin preliminarii, inclusiv România, iar două cu wild-card, Austria şi Islanda.
