Lena Stoicovici (Onofraş), campioană naţională şi vicecampioană europeană cu U Timişoara: „Dacă ne întorceam noaptea din deplasări, dimineaţa la ora 8 eram la cursuri şi după amiaza la antrenament”

„Atmosfera acelor vremi, a meciurilor, a întîmplărilor, a oraşului care se transforma într-o uriaşă galerie, este de neredat. Şi pentru noi, de neuitat!”, a spus Lena Stoicovici (Onofraş) în exclusivitate pentru www.sporttim.ro, multipla campioană naţională şi vicecampioană europeană cu echipa de handbal a Universităţii Timişoara relatînd mai multe din frumoasa poveste în cadrul episodului XIII din serialul „Salvaţi Universitatea! U Timişoara, 40 de ani de la jucarea finalei Cupei Campionilor Europeni”.

Din arhiva vremii: Universitatea Timişoara, de 6 ori campioană naţională în handbalul feminin românesc la ora finalei Cupei Campionilor Europeni, din aprilie ´73

„Studenţii erau baza galeriei, politehniştii, care erau cu miile! Tribunele erau pline de pancarte cu numele noastre… Iar dacă jucam afară, copacii de pe malul Begăi <se îndoiau> sub greutatea studenţilor – oare erau <blatiştii>? Lumea ne recunoştea pe stradă, ne lăuda sau ne certa! Ne iubea! Oraşul întreg era la picioarele noastre… Iar noi, modeste şi la locul nostru”, a redat Lena Stoicovici (Onofraş) un crîmpei din ambianţa de la jocurile Universităţii, antrenată de regretatul propulsor al ascensiunii echipei, profesorul Constantin Lache: „Domnul Lache, el însuşi era o poveste… care credeam că va dura veşnic! Că nu se va <termina> niciodată. Domnul Lache a fost omul care a schimbat destine, vieţi…!”

Destine, vieţi… Finalista Cupei Campionilor Europeni a rememorat sosirea sa pe Bega şi încadrarea într-un program riguros, învăţătură – sport, ce i-a adus mari satisfacţii: „Ştiu că la începuturi, echipa era formată în mare parte din fete din Banat, Timişoara şi împrejurimi. De la Liceul sportiv  numărul 4 a pornit totul! Abia mai tîrziu au apărut <stranierele>, printre care mă număr şi eu. Am venit la Timişoara de la Sighişoara, unde jucam la echipa oraşului, Voinţa Sighişoara, Divizia A. În urma unui meci cu Universitatea, eram elevă  într-a XI-a, era aproape să le batem, şi m-au văzut, m-au plăcut, m-au adus! A XII-a am făcut-o la <Liceul 4>, unde am început să joc şi să învăţ, bacalaureat, admitere… Deşi elevă, locuiam la căminul studenţesc numărul 6! Învăţam şi făceam sport! În general, eram fete foarte serioase, muncitoare. Dimineaţa la facultate iar după-amiaza antrenamente, aproape zilnic”.

Iar seriozitatea şi dragostea pentru sport le-au impulsionat pe jucătoare în ceea ce erau pregătiri deloc uşoare: „Primăvara afară iar iarna la sala Olimpia… Şi acum visez scările acelea pe care le urcam şi le coboram de zeci de ori – la un antrenament! Iar dacă ne întorceam noaptea din deplasări, dimineaţa la ora 8 eram la cursuri şi după amiaza la antrenament. Colega de cameră, Ioli Rigo, nu ştia ce e odihna după un drum lung şi greu. O sportivă, o colegă, un mare caracter!”

„Aproape toate colegele, chiar şi cele din generaţia anterioară, erau studente la Educaţie Fizică. Ioli Rigo a terminat Facultatea de  Fizică, Cristi Petrovici şi Erji Simo, Ştiinţe Economice, iar eu, Filologia, română-franceză. Noi eram excepţia…! Eram studente care chiar mai învăţam şi care chiar frecventam şi cursurile… Sună ciudat, nu?”

Fosta handbalistă a Universităţii ne-a mai edificat şi în privinţa condiţiilor asigurate pe-atunci unor studente practicînd sportul de performanţă: „Învăţam bine, primeam bursă de la Facultate, dar şi nişte bani de la club, că sunt sportivă cu medie peste 8! Aveam indemnizaţie, cartelă de masă. Şi la fiecare meci internaţional cîştigat, primeam primă 1.000 de lei! Erau mulţi bani, nu? Dar ce erau banii cînd oraşul începea să fiarbă  în preajma vreunui meci important!?”

Iar finalistele din 1 aprilie 1973 ale Cupei Campionilor Europeni au avut parte şi de o serioasă adversitate pe plan intern, toate grupările din prima ligă încercînd pe toate căile posibile să smulgă „scalpul Universităţii”, să-şi treacă în cont o victorie cu campioana ţării: „Terenul era vis-a-vis de Universitate şi mai jos cu vreo două trepte erau cei de la canotaj! Şi apropo de terenul de handbal, am avut o „întîmplare” hazlie… cu repercusiuni: cum toate echipele din ţară vroiau să ne bată, fără nicio excepţie, indiferent unde jucam, deplasare sau acasă, se lăsa cu multe îmbrînceli! Aveam meci cu o echipă din Târgu-Mureş, unguroaice, dure, puse pe victorie! La noi, Terezia Popa, tot unguroaică! Enervată de duritatea jocului, ca o doamnă ce era, îi trage un picior în fund unei jucătoare adverse, foarte masivă! Vă imaginaţi ce a urmat, o îmbrînceală generală… Tribunele pline, copacii la fel, oficialităţile oraşului, prezente şi ele. La pauză, Rectorul şi antrenorul ne-au dus rapid pe malul Begăi şi, imaginaţi-vă ceartă: <voi sunteţi domnişoare!? Vă daţi picioare-n fund!>… <Voi sunteţi studente!?>…. Şi tot în aceeaşi gamă, toată pauza… Mi-a fost ruşine de noi, dar am ajuns la exasperare… Nu conta că erai pe ultimul loc în clasament, toate vroiau să bată Universitatea! E una dintre multele întîmplări hazlii…”

– VA URMA –

 

 

Acest articol a fost publicat în Exclusiv, Handbal și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− unu = 8

 


Ultimele articole din categoria Exclusiv: