Vreme de 20 de ediţii la rînd, din 1964-´65 pînă în ´84-´85, U Timişoara a fost pe 1 aprilie 1973 unica finalistă a Cupei Campionilor Europeni reprezentînd handbalul feminin românesc, Ştiinţa Bacău, în ´86, respectiv Oltchim, în 2010, mai ajungînd de-atunci fără succes în finalele C.C.E. respectiv Liga Campionilor. Cît despre sportul timişorean, nici o altă grupare din sporturi cu minge n-a fost cîtuşi de aproape de a evolua cu supremul trofeu continental pe masă, aşa încît parcursul universitarelor în 1972-´73 trebuie apreciat la adevărata sa valoare, ceea ce www.sporttim.ro a şi făcut la aniversare, astăzi cu un al XIV-lea episod al serialului „Salvaţi Universitatea! U Timişoara, 40 de ani de la jucarea finalei C.C.E.” Aşadar despre finală…
Handbalistele Universităţii Timişoara, multiple campioane ale României, la ora finalei Cupei Campionilor Europeni ´73
Trebuie spus, anticipînd puţin, că finala de la Bratislava, pe atunci în Cehoslovacia, a fost urmată, după revenirea handbalistelor timişorence în ţară, de o întorsătură cu totul neaşteptată dar pe undeva reliefînd clar vremurile respective, şi care situaţie ridicolă va fi amintită într-un episod viitor.
Însăşi prezenţa Universităţii în finala de la Bratislava era o mare performanţă în sine, pe de-o parte pentru reuşita de a o fi scos din cursă pe S.C. Leipzig, finalistă a 5 dintre precedentele şase ediţii ale Cupei Campionilor Europeni, dintre care una triumfătoare, în 1966, iar pe de altă parte pentru ocazia de a se măsura cu tripla campioană continentală la zi, Spartak Kiew, rămasă şi pînă în ziua de astăzi cea mai aureolată grupare a întrecerii.
Iar cît de greu era şi a rămas de cîştigat trofeul se poate observa şi prin încercările Oltchimului, intens susţinută cu investiţii şi hipermediatizată, dar care n-a reuşit de fapt să adauge finalelor adjudecate pentru România doar de Ştiinţa şi Rapid, ambele din Bucureşti, în 1961 respectiv ´64.
Aşadar în acest mai larg context ar trebui plasată ascensiunea timişorencelor pînă în finala din 1 aprilie, după ce în 1967 ratau calificarea în finală, eliminate fiind de Zalgiris Kaunas, care şi urmau să cucersească trofeul.
Cum v-am obişnuit, din presa vremii, punctăm din preajma şi de la ora finalei. Preparativele pentru jocul de la Bratislava au inclus şi găzduirea pe 23 martie ´73 a „Cupei Primăverii”, un patrulater internaţional în sala Olimpia: „În această ultimă rundă s-a disputat şi derby-ul turneului, care a opus formaţiile Universitatea Timişoara şi Ţ.S.K. Berlin. Practicînd un joc bun, în viteză, formaţia timişoreană a obţinut victoria (şi totodată locul 1 în clasament) cu scorul de 16-13 (10-7). Principalele realizatoare: Metzenrath (4), Hrivnak (4) şi Popa (3), pentru Universitatea, respectiv Krause (4), Metz (3) şi Brauer (3).
În cealaltă partidă, Constructorul Timişoara a depăşit reprezentativa de junioare a României cu 14-12 (5-4).
Clasamentul final al competiţiei este următorul: 1. Universitatea Timişoara, 2. ŢS.K. Berlin, 3. Reprezentativa de junioare a României, 4. Constructorul Timişoara”.
Timişorencele aveau la vremea respectivă 6 titluri de campioane naţionale în palmares, datorate implicării antrenorului Constantin Lache, care activase în prealabil inclusiv în baschet, dar deja şi 3 participări în Cupa Campionilor Europeni, mai fiind eliminate în drumul spre finală şi de S.C. Leipzig respectiv HG Kobenhavn, precum şi 6 selecţionabile la lotul naţional: Cornelia Hristov, Terezia Popa, atunci cu 89 de selecţii la senioare şi 36 la tineret, Nadire Ibadula, Cristina Metzenrath, Iolanda Rigo şi Hilda Hrivnak. Lena Stoicovici (Onofraş) şi Erszi Simo erau alte componente de bază ale vicecampioanelor europene…
Dar toate acestea n-au fost suficiente pentru a sufla sovieticelor trofeul: „Cea de-a XII-a ediţie a C.C.E. la handbal feminin a fost cîştigată de Spartak Kiew, campioana URSS, care realizează astfel cea de-a patra victorie consecutivă, performanţă unică în istoria acestei competiţii. În finala disputată în sala na Pasienkoch din Bratislava, Spartak Kiew a întrecut pe Universitatea Timişoara cu 17-8 (8-3).
Chiar dacă scorul este prea sever, el nereflectînd diferenţa reală de valoare dintre cele două echipe, din cauza slăbiciunii timişorencelor, dar şi al presiunii handbalistelor sovietice, şi cu un moral ce s-a dovedit din nou extrem de labil, era imposibil să învingă un team atît de solid, stăpîn pe sine şi pe situaţie. Cu mai multă stăpînire de sine, jucînd la potenţialul maxim, Universitatea Timişoara ar fi reuşit, probabil, un scor mai strîns, o comportare mai aproape de veleităţile sale.
Jocul final a avut în permanenţă un singur lider: Spartak Kiew. Echipa sovietică a condus cu 5-1 (min. 15), 11-4 (min. 34) şi 16-5 (min. 45), punîndu-şi în valoare forţa proprie şi speculînd la maxim slăbiciunile timişorencelor…” Aceasta a fost corespondenţa telefonică de la faţa locului, pentru „Sportul”.
Aşa a fost acum exact 40 de ani. „U” a jucat cu trofeul pe masă, păstrat însă de Spartak. Deceniile au trecut iar în acest început de 2013 actuala grupare universitară n-a înlăturat praful de pe colbul amintirilor, măcar în treacăt, aşa încît ne-am asumat misiunea ca pe o iniţiativă ce neapărat trebuia abordată, cu specificaţia că galben-albastrele actualei garnituri a clubului vor juca joi după-amiază o nouă etapă în liga secundă, pe teren propriu, cu SC Mureşul Tîrgu Mureş, la rîndul ei o ex-campioană naţională ajunsă în 1989 pînă în semifinalele aceleiaşi Cupe a Campionilor Europeni.
Anii însă au trecut iar actuala Universitatea este ca o cîndva frumoasă clădire a Timişoarei antebelice, decripită astăzi. Iar prin prisma faptului că vreme de 12 finale la rînd după 1973 România nu mai ajungea în ultimul act al C.C.E. cu echipele sale de fete, ascensiunea universitarelor a fost cu atît mai preţioasă.
Mai puţin apreciată în acest sens imediat după finală, ceea ce vom remarca în episodul următor, şi foarte puţin rămasă peste decenii în conştiinţa întregului lumii sportive locale, drept dovadă fiind şi faptul că birocraţii care împart actualmente cuantumurile financiare pentru sprijinirea diverselor sporturi din Timişoara habar n-au de gloria, tradiţia, palmaresul şi istoricul unei formaţii care ar merita mult mai mult decît să se zbată nesusţinută în beciurile ligii a doua carpatine.
Unii cinici ar putea interpreta că marşăm pe sentimentalisme şi traiul din amintiri, dar a ne face că plouă la ceea ce înseamnă handbalul feminin al Universităţii în arena sportivă locală echivalează cu a-ţi neglija cu ignoranţă o nestemată din patrimoniu.
Actualul reflex de nebăgare de seamă, specific unei naţiuni alienate de repere reale ale propriei identităţi, nu este mai puţin stîngaci decît – spre exemplu – dispariţia tribunei de lemn în faţa căreia, „pe UMT-Electrica”, jucau în interbelic alde Ripensia şi ale sale faimoase oaspete străine.
De aceea şi imperativul „Salvaţi Universitatea!”, lansat de www.sporttim.ro, recipient însă al întoarcerii ecoului, ricoşînd dintr-un zid al inconştienţei, al absurdului.
– VA URMA –
