O tempora, Folker&Co! Timişoara „şampion” după 20 de ani

Nişte monştri sacri s-au întors sâmbătă seară, fie şi doar pentru o oră, pe parchetul pe care au avut atâtea împliniri, în faţa unor tribune pe care le-au făcut cândva să vibreze. E drept, nici sprinteneala foştilor campioni naţionali şi câştigători ai Cupei României nu mai este aceeaşi, eroii de altădată dovedind însă şi acum că handbalul le e în sânge, şi nici tribunele n-au mai fost nici pe departe pline, ca în vremurile bune pe semicerc ale României, dar reîntâlnirea a fost una emoţionantă şi de efect.

Pentru a aprecia la adevărata valoare performanţele acestor sportivi deveniţi oameni de calibru în sferele lor de activitate, şi care au fericit atâţia timişoreni, să remarcăm faptul că nici un club local n-a mai câştigat un titlu naţional la sporturi pe echipe de la triumful polist din 1991, respectiv că victoriile lor veneau la acea dată ca o premieră pentru provincie, în dauna Bucureştiului. Da, Timişoara „şampion” nu s-a mai auzit de 20 de ani, „şampion”, vorba actualului antrenor, Vuckovic, decenii de secetă ce reliefează cu atât mai bine senzaţionalul triumf alb-violet.

"Albii", campioni în 1986... Janto, Nagy, Diliţă, Baranga, Georgescu, Voicu, Matei, Folker

Dar care dintre laureaţi au reuşit să fie prezenţi la dubla aniversare, onorată şi de câştigarea „Cupei Politehnica” de către actuala generaţie? Nu toţi, unii fiind în vacanţă, alţii reţinuţi cu probleme de serviciu, sau alţii trudind şi acum în preajma semicercului, cum ar fi cazul unor Alexandru Buligan, Vlad Caba sau Horaţiu Gal.

Ei bine, rând pe rând au fost introduşi în scenă, mai întâi pentru selecţionata generaţiei 1986, a albilor, câştigători ai Cupei României, Petru Ianto, cu numărul 8, decisiv în cucerirea trofeului în semifinala retur de la Craiova, şeptarul Jeno Nagy, care a făcut haz de necaz cu mult, mult umor, descinzând actoriceşte asemenea unui… orb, cu baston şi ochelari fumurii, pătrarul Adrian Diliţă, veteran pe parchetul timişorean din august 2011, Petru Baranga, cu numărul 18, Virgil Georgescu, cu 15, Sorin Voicu, cu 6, Alexandru Matei, cu cinci şi ameninţând ca primele rânduri ale tribunei sălii să fie lăsate din nou libere, pentru a-şi putea duce la capăt vijelioasele curse pe extremă, Alexandru Folker, vedeta cu numărul 10, un tunar de clasă…

Ulterior, la „violeţi”, POLI ´91, au păşit pe parchetul sălii purtându-i numele antrenorului ce ducea clubul la cucerirea competiţiei K.O., Constantin Jude, Nicolae Băban, cu 17, Gabriel Manolache, cu 11, Eugen Bota, cu 15, Adrian Panait, şeptar supravieţuitor al ambelor generaţii, actualul secund Uwe Bittenbinder, cu 13, Ioan Horge, treiarul, iniţiator al acestei reveniri şi campion naţional în 1991, şi Sorin Sărăndan, un cinciar liant cu actuala generaţie campioană.

Neangrenaţi la joc dar prezenţi în suflet şi simţiri, căpitanul de altădată Ioan Basaraba, portarul cu reflexe de aur, şi Dan Petru, precum şi antrenorul campioanei din 1991, Otto Heel.

Şi-au început jocul, pe scor dar nu şi pe timp, cum a explicat comentatorul Viorel Jurcuţ, un amfitrion cu prezenţă de spirit în calitate de ofiţer de presă al clubului polist şi reprezentant al Diviziei Sport de la Radio Timişoara. Mingile omagiale au fost aruncate în tribună, simpatizanţilor, şi s-a trecut la cea de joc, care a fost mânuită cu aceeaşi dexteritate, îmblânzită în bolte de efect… Aproape ca pe vremuri. Şi s-a marcat pentru un 11-11 echitabil…

De-o parte, cu tânărul polist Tcaciuc între buturi, Diliţă, Georgescu, Voicu, Janto (Baranga), Folker şi Matei, iar de cealaltă, la POLI ´91, cu Vâlceanu în poartă, Bittenbinder, Bota, Horge, Panait, Băban şi Manolache.

A fost chiar frumos iar publicul spectator, deşi în număr mic, poate doar câteva sute, a apreciat efortul învingătorilor care-au spus din nou prezent, aplaudând la scenă deschisă… 0-1, Băban, care deschidea scorul pentru violeţii de ´91. 1-1, Folker. 1-2, Horge. 2-2, Matei. 3-2, tot Matei, care a ochit de două ori şi barele. 4-2, Nagy. 4-3, Bittenbinder, 4-4, Horge, 4-5, Bota. 5-5, din nou Folker, cu o boltă, după o frumoasă pătrundere pe dreapta. 5-6, Băban. 6-6, Baranga. 7-6, Diliţă. 8-6, Georgescu. 9-6, Nagy. 10-6, Janto. 10-7, Bota. Apoi primul 7 metri ratat, prin Matei… 10-8, Manolache. 10-9, Horge. 11-9, Folker. 11-10, Horge. Şi 11-11, Bittenbinder.

Mai apoi, îmbrăţişări, strângeri de mână, fotografii şi amintiri depănate… „A fost o perioadă cu multe încercări, în care am fost aproape de podium vreo câţiva ani. În 1986 mi s-a părut mai greu meciul cu Minaur Baia Mare, care ne-a dat dreptul să ajungem în finala Cupei României. Cu băimărenii am marcat golul victoriei, poate şi de aceea mi s-a părut meciul cel mai frumos. Meciurile cu Baia Mare au fost întotdeauna la cote destul de înalte. Echipa a fost puternică şi pentru că Timişoara era un atractiv centru universitar… Nu cred că au fost ani în care să nu fi învins măcar una dintre echipele mari ale campionatului intern”, a remarcat Petru Ianto, jucător al Politehnicii între anii 1978 şi 1991.

„Rămân cu nostalgia acelor momente, pentru că am avut cei mai frumoşi ani în cariera de sportiv. Din punct de vedere valoric cred că şi noi şi cei din Baia Mare meritam să fim campioni încă înaintea anului 1989. În finala de cupă cu Dinamo, ne-am descurcat foarte bine, Alexandru Buligan apărând excelent. Şi noi, ceilalţi, ne-am organizat bine în defensivă. Cred că şi adversarii noştri s-au concentrat prea mult pe anihilarea lui Alexandru Folker, ceea ce ne-a dat posibilitatea nouă, celorlalţi, să exploatăm spaţiile largi rămase. Sunt mândru că am o medalie de campion, cu atât mai mult cu cât a fost prima realizată cu o echipă dinafara Bucureştiului. Marea mea satisfacţie ca sportiv este că nu am fost huiduiţi niciodată de proprii suporteri”, a spus golgeterul cu 10 reuşite al finalei Cupei României, câştigată în 1986, extrema Alexandru Matei.

Ioan Horge, nădăjduind din tot sufletul ca titlul să revină într-o bună zi la Timişoara, a spus că „asemenea momente nu se pot uita niciodată. Nea Costică Jude s-a identificat cu acest club, ani de zile. Noi am avut şansa să prindem o conjunctură favorabilă, atunci, la câştigarea singurului titlu. Cu siguranţă şi colegii noştri, care au cucerit Cupa României, trebuiau să ajungă campioni, dar nu au fost lăsaţi”.

Ce frumos! Goluri, spectacol, clipe însufleţitoare. Poate oare Timişoara spera din nou?

Acest articol a fost publicat în Handbal, Timişene și etichetat cu , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


sapte − 6 =

 


Ultimele articole din categoria Handbal: