Salvaţi Universitatea! „U” Timişoara, 40 de ani de la jucarea finalei Cupei Campionilor Europeni. Episodul V

Universitatea Timişoara avea de apărat la Copenhaga, pentru pătrunderea în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, un avantaj de 13-10, luat în tur, în sala „Olimpia”, iar sub titlul “Am deplină încredere în valoarea şi forţa Universităţii Timişoara”, profesorul Gabriel Zugrăvescu, antrenor federal, semna într-o ediţie a „Sportului” din februarie 1973 o altfel de avancronică a acestei manşe secunde.

Înainte de a-l cita, să notăm că universitarele s-au impus tot la 3 goluri diferenţă şi în returul cu FIF Copenhaga, 11-8, golurile fiind marcate, cîte două, de Onofraş, Rigo, Metzenrath, Hrivnak şi Ibadula, respectiv de Popa, unul, de cealaltă parte înscriind Anne-Marie Nielsen şi Jette Koch Jensen, cîte 3 goluri, respectiv Vibeke şi Lene Hansen, cîte unul.

„Acum exact un an, echipa feminină de handbal a Universităţii Timişoara făcea o veritabilă demonstraţie de handbal modern şi eficace în cadrul turneului de sală al campionatului republican. Revenite în cadrul echipei la 22 decembrie 1971, Terezia Popa şi Nadire Ibadula – care participaseră cu echipa naţională la Campionatul Mondial din Olanda (unde de fapt nu străluciseră) – dădeau <sarea şi piperul> jocului în echipa lor de club, declanşînd şi finalizînd contraatacuri de o mare frumuseţe şi cu o uşurinţă care însemna un adevărat vîrf de formă sportivă. Conlucrînd foarte bine în cadrul echipei, jucătoarele de la Universitatea Timişoara alcătuiau un mecanism foarte bine pus la punct şi reuşeau în acest fel să cîştige campionatul republican.

A trecut un an şi iată că în prezent Universitatea Timişoara, participantă la C.C.E., se prezintă mult sub nivelul obişnuit, deşi în formaţie a revenit Cristina Metzenrath (o jucătoare foarte valoroasă) şi cu toate că maturitatea şi experienţa jucătoarelor au crescut, vîrsta medie a echipei rămîne, totuşi, optimă.

Ce se întîmplă? După părerea mea, nimic special. Echipa are o bună pregătire şi poate să joace la un nivel superior. Cred că această echipă a comis o singură mare greşeală. Ştiind că urmează jocurile grele din C.C.E., în etapele turneelor de sală din luna decembrie 1972 şi ianuarie 1973, desfăşurate la Cluj şi Piteşti, timişorencele şi-au menajat forţele (probabil cu bună intenţie), jucînd numai atît cît era nevoie ca să cîştige întîlnirile.

Apoi au venit meciurile dificile şi, firesc, Universitatea Timişoara n-a mai putut face faţă. Se formase un anumit stereotip din care nu se putea ieşi la comandă. Acum cine poate redresa echipa?

După părerea mea, nimeni din afară, ci tot echipa însăşi, jucătoarele şi antrenorul. Jucătoarele trebuie să caute în ele însele forţa de a se regăsi. Împreună cu antrenorul, ele trebuie să rezolve doar cîteva probleme, şi anume:

1. Regim de viaţă care să asigure recuperarea energiilor consumate;

2. Recreare psihică, pentru a se putea reveni la siguranţa, luciditatea şi echilibrul care formau altădată atuurile echipei;

3. Climat de încredere în forţele proprii, între coechipiere şi între jucătoare şi antrenor. La acest punct aş mai menţiona că evoluţia fiecărei jucătoare în principal pe postul pe care are mai multă înclinaţie şi deprinderi mai stabile ar contribui la reuşita unor procedee şi acţiuni, ar facilita redobîndirea încrederii.

Şi multă linişte. Antrenor, conducători şi simpatizanţi, această echipă are nevoie de linişte!” (prof. Gabriel Zugrăvescu, antrenor federal).