Rezultatele naţionalelor feminine de handbal ale României nu mint absolut deloc, cu clasări tot mai modeste pe scena europeană şi mondială, atât la senioare cât şi la selecţionatele juvenile, consecinţe fireşti în timp ale importurilor masive şi exagerate de sportive străine efectuate de cluburile de prim-plan care dau tonul în Liga Zimbrilor, zorind paradoxal mai mereu fără succes după gloria europeană, Fata Morgana, iar şi în cazul acestor tentative eşuate tot rezultatele vorbesc elocvent de la sine. Corelaţia indubitabilă între predilecţia grupărilor româneşti de a merge pe mâna străinelor în întâlnirile tari de pe continent, privându-le indirect pe tinerele autohtone de dobândirea rutinei competiţionale de prim rang, şi contraperformanţele de dată recentă ale reprezentativelor „tricolore” nu pare însă a îndupleca deloc cluburile să-şi schimbe strategia, deşi sunt de drept public şi deşi dovezile argumentate sunt fără echivoc.
Să pompezi la nesfârşit sume mari din banul public, ceea ce s-a tot înfăptuit la CSM Bucureşti, şi totuşi Liga Florilor să aibă o singură dată o exponentă în ultimul act cu trofeul pe masă în Champions League de la lansarea în 2013 a sistemului Final4, aşadar în nu mai puţin de 8 ediţii ale competiţiei, iată o măsură a ineficienţei şi risipirii disproporţionale a unor resurse care neîndoielnic şi-ar găsi o mai bună folosinţă în creşterea tinerelor autohtone.
Ba mai mult, în ultimele 3 sezoane, după ce în 2018 CSM Bucureşti a mai pătruns totuşi în Final4 şi a obţinut locul 3 în finala mică împotriva rusoaicelor de la Rostov-Don, Liga Florilor n-a mai fost deloc reprezentată în „careul fruntaş” continental, prin care s-au perindat în schimb 7 formaţii din 5 ţări diferite, Norvegia, Ungaria, Rusia, Franţa şi Danemarca – în ordinea numărului şi importanţei distincţiilor adjudecate din 2019 încoace.
Însă flagelul alimentării continue a mercenariatului pe bani grei fără rezultate finale care l-ar putea la o adică justifica, nu se limitează doar la cluburile bucureştene CSM şi Rapid, de pe podiumul la zi al Ligii Florilor, ci a răspândit „reaua sămânţă” în elita la semicerc, de exemplu a şasea clasată, SCM Râmnicu Vâlcea, apelând duminică la 8 handbaliste de peste hotare în returul sferturilor de finală ale European League Cup – a doua întrecere ca importanţă în eurocupe, aşadar 8 din cele 16 sportive de pe convocator, străinele înscriind nu mai puţin de 26 de goluri din totalul celor 29 al echipei de pe Olt, ceea ce n-a dus însă la evitarea eliminării încă înaintea semifinalelor, 38-29 (17-14) pentru Nykobing Falster Handbold.
Care va să zică dacă o grupare pierzând binişor urma podiumului autohton întreţine şi încurajează la rândul ei importul masiv al străinelor, dar se vede totuşi eliminată la scor încă din faza sferturilor unei întreceri care nici măcar nu e EHF Champions League, ci în umbra competiţiei numărul 1, în ciuda faptului că respectivele străine au asigurat circa 90% din golurile marcate, atunci nici că există vreo dovadă mai elocventă a ineficienţei şi risipei detrimentale binelui fenomenului intern în profunzimea sa, raportat la necesităţile noilor generaţii în creştere ale handbalului feminin românesc.
Cluburile care aspiră la onoruri în Liga Florilor s-au luat unele după altele, aidoma oilor în turmă, în cursa importării în neştire a jucătoarelor străine, însă fără rezultatele scontate, ceea ce în mod normal ar trebui să dea de gândit.
În general vorbind, a greşi e omeneşte, însă a constata eşuarea strategiei urmate pe baza unor tendinţe evidente şi a-i putea detecta cauzele fără însă a adopta nişte schimbări, continuând a persevera în aceeaşi eroare, e de-a dreptul diabolic.
Gullden (CSM) în finala Champions League 2015/6 din Final 4 cu Györ, la Budapesta; suedeza avea a juca 3 sezoane la CSM, până în 2018 / foto EHF, Uros Hocevar
Căci din moment ce în cele 8 ediţii ale Champions League cu Final4 una singură a fost o grupare din Liga Florilor, din totalul celor 16 aliniate în actul final, atunci ceva e putred în Danemarca. Pentru a nu mai reaminti că unica finală tranşată în toţi aceşti ani abia după departajarea prin aruncări de la 7 metri, aşadar fără ca învingătoarea să se impună măcar în overtime, a fost tocmai cea din 2016, cu CSM Bucureşti triumfătoare în faţa maghiarelor din Győr, aşadar cel mai puţin elocvent succes cu trofeul pe masă.
Alte 7 cluburi din 6 federaţii diferite disputând aceste opt finale, iar 4 dintre acestea, din Győr (Ungaria), Podgorica (Muntenegru), Skopje (Macedonia) şi Kristiansand (Norvegia), câştigătoare a ultimelor două ediţii, din 2021 şi 2022, jucând măcar de două ori în ultimul act, spre deosebire de CSM, rămasă cu experienţa din 2016.
Comparaţii în lumina cărora întrebarea e cât se poate de simplă. Ce justificare poate oare avea mercenariatul alimentat susţinut de CSM din banul public, drept rău exemplu urmat de alte „ambiţioase” din Liga Florilor, din Giuleşti sau de pe Olt, care nici măcar n-au pătruns în Final4?
Căci, drept un alt exemplu sugestiv, sunt nu mai puţin de 12 cluburi din 7 ţări care s-au calificat în precedentele 8 sezoane în Final4, Rusia dând 3 reprezentante, Danemarca, Franţa şi Norvegia câte două fiecare, iar Ungaria, Macedonia şi Muntenegru câte una, cele din Győr ajungând de nu mai puţin de 7 ori în Final4, Vardar Skopje în 5 cazuri iar Buducnost în 4 rânduri, pe când Liga Florilor s-a putut lăuda cu o singură… floare, iar şi aceasta mai rar la vedere, de 3 ori.
Mult prea puţin, raportat la investiţiile majore într-o strategie cel puţin discutabilă, dacă nu de-a dreptul greşită. În tot cazul ineficientă.
Iar foarte trasă de păr a fost şi intrarea Rapidului Bucureşti duminică în sferturile Champions League, cu 30-24 (12-8) acasă în returul din play-off cu Krim Mercator Ljubljana, care câştiga manşa I cu 29-24, „vişiniile” având 7 marcatoare străine din totalul celor 10 handbaliste de peste hotare pe convocatorul de 16 al trupei din capitală. Nu mai puţin de 23 de goluri din totalul celor 30 marcate pentru depăşirea play-off-ului fiind asigurate de străine, pentru o pătrundere chinuită în sferturi.
Ceea ce spune multe, precum multe sugerează şi aspectul că CSM Bucureşti, intrată direct în sferturi, fără a mai trece prin play-off, alinia nu mai puţin de 11 străine la ultima sa apariţie de luna trecută în faza grupelor, pierzătoare la Ljubljana, autoare a 19 goluri dintre cele 26 ale eşecului.
Este vorba aşadar despre artificialitate, despre superficiale improvizaţii de suprafaţă, care salvează aparenţele, inducând false impresii, când de fapt handbalul feminin intern suferă în profunzimea sa, indirect şi de pe urma acestor practici.
Iar rezultatele internaţionale recente ale naţionalelor feminine sub egida FRH nu mint deloc, din contră, sugerând tocmai o legătură de cauzalitate, corelaţia fiind indubitabilă.
Şi cum a fost oare posibil ca România să aibă şi naţionale competitive, dar şi handbalul feminin din ţară să aibă în acelaşi timp atâtea reprezentante diferite peste ani în semifinalele sau finalele Cupei Campionilor Europeni – predecesoare a Champions League, bazându-se pe jucătoare românce?
Pentru că le-a crescut şi nu a alergat orbeşte după cai verzi pe pereţi prin a azvârli din banul public în favoarea atâtor importuri, blocând implicit progresul sportivelor autohtone.
Iniţial, în prima jumătate a anilor 60, Ştiinţa şi Rapid Bucureşti au cucerit European Champions Cup – echivalentă Ligii Campionilor din noul mileniu, iar în ediţii separate din aceiaşi ani au mai jucat şi alte semifinale, după care România a propus alte cluburi pe firmamentul continental, „U” Timişoara jucând în semifinale în 1967, Universitatea Bucureşti în 1972, iar „U” Timişoara chiar finala din 1973, IEFS Bucureşti în semifinale în 1975, la fel Rulmentul Braşov în 1982, iar Ştiinţa Bacău chiar în finala din 1986, semifinalistă în 1987, precum Mureşul Târgu Mureş în 1989.
Fiind vorba aşadar despre 8 grupări din 5 oraşe ale României pe scena măcar a semifinalelor Cupei Campionilor Europeni, în condiţiile în care şi „tricolorele” cucereau titlul de campioane mondiale pe teren propriu în 1962.
Anii postdecembrişti au fost cu Chimistul Râmnicu Vâlcea în prim-plan, semifinalistă a Cupei Campionilor Europeni în 1990 şi 1992, dar şi în bolta peste ani, în 2009, sub denumirea Oltchim, păşind în faţă în 2010, finalistă învinsă tur-retur de Viborg, vâlceană abonată apoi la semifinale în 2012 şi 2013.
Ştafeta fiind preluată apoi de CSM Bucureşti, triumfătoare în 2016, semifinalistă în 2017 şi 2018, dar strict pe fondul unor înregimentări tot mai susţinute, aproape fără limite, de peste hotare, mult exagerate în raport cu importurile Oltchimului din urmă cu un deceniu şi jumătate.
Iar câtă vreme în Liga Florilor nu s-a plantat în neştire din străinătate, şi România a mai ajuns finalistă cu trofeul pe masă la Campionatul Mondial, învinsă la turneul din 2005 pe terenul gazdei Rusia, însă ştacheta competitivităţii n-a mai fost menţinută, ulterior de două ori în semifinale – în 2015 tocmai la precedenta ediţie scandinavă, în care a urcat pe podium, reculul resimţindu-se în timp sub forma clasărilor în descrescendo la ultimele 3 ediţii ale turneului final mondial, pe poziţiile 10, 12 şi 13, fără a se situa la ultimele 7 participări mai sus de treapta a opta, cu excepţia din urmă cu 8 ani care confirmă regula, în Danemarca.
Recul resimţit în mod evident şi la nivelul selecţionatelor feminine juvenile, cea sub 20 de ani a României – cvintuplu medaliată la „Mondiale” şi chiar dublă câştigătoare a titlului în anii 90, ajungând să se claseze doar a 18-a la turneul final de anul trecut, cea mai modestă situare în rândul participărilor la finale, iar cea sub 18 ani – campioană a lumii în 2014, sfârşind doar pe treapta a 14-a la turneul final din 2022.
Legătura de cauzalitate este evidentă şi deloc întâmplătoare – nicio coincidenţă, între exagerările pe piaţa importurilor şi consecinţele în timp pe baza resortului cauză – efect sub forma rezultatelor naţionalelor.
Desigur, cei cărora le place a se lăsa duşi de val şi a se minţi frumos, le surâde prezenţa bucureştenelor CSM şi Rapid în sferturile actualei ediţii a Champions League, când, la final de aprilie şi început de mai, „albastrele” vor juca mai întâi în deplasare la Team Esbjerg (Danemarca) iar giuleştencele mai întâi acasă cu Vipers Kristiansand – dublă deţinătoare la zi a trofeului în finale pe rând cu Brest şi Gyor, însă este vorba despre salvarea aparenţelor, false impresii.
Fără a reliefa competitivitatea Ligii Florilor în întregul ei şi mai ales sănătatea organică în profunzimea sa a handbalului feminin intern, ambele nutrind alte nevoi reale.
Nu mai puţin de 7 cluburi s-au perindat în ultimele 3 ediţii prin Final4 în Champions League, niciunul din România, iar dacă bucureştenele vor reînvia calificările lui CSM din anii 2016-2018, nu vor fi însă expresia dezvoltării handbalului feminin intern de dată recentă, ci doar a artificialităţii racordate importurilor masive, neavând de-a face cu titularizarea tinerelor talente din Carpaţi în grupări autohtone la vârf, din contră, majoritatea componentelor fiind de peste hotare, cu o pondere majoritară a golurilor marcate.
*Pentru conformitate, Odense – Gyor, Esbjerg – CSM, FTC-Rail Cargo Hungaria – Metz şi Rapid – Kristiansand sunt sferturile de finală ale Champions League, iar în semifinalele European League, întrecere numărul 2, danezele Ikast şi Nykobing şi cluburile germane Borussia Dortmund şi Thuringer.
