2024, an olimpic al ieşirii „tricolorilor” la suprafaţă… pe ape, în canotaj şi înot. Însă, dintre toţi vecinii României, doar Moldova a luat mai puţine medalii de aur la Paris decât „tricolorii” clasaţi pe 23 respectiv pe 12 între europeni

Anul a cărui filă o rupem săptămâna aceasta, unul olimpic în arena sportivă, a adus reînsufleţirea unor trăiri pe fondul „dublei” estivale cu reuşita fotbaliştilor „tricolori” de a debuta în iunie cu 3-0 la Euro 2024 şi triumfurile olimpice din august la Paris, în canotaj şi înot, însă, cu totul realist vorbind, în ciuda minirevirimentului de la o ediţie la alta, a fost vorba mai degrabă despre o agăţare de orice urmă de speranţă pentru hrănirea unor iluzii. 

Căci, mai întâi fotbalistic vorbind, după raritatea acelui 3-0 la „Europene” cu vecinii galben-albaştri de la nord, readucerea cu picioarele pe pământ a fost prompt indusă de eşecurile la zero cu Belgia şi Olanda – 0-2 şi 0-3 drept „barometre” mai realiste ale stării de fapt, intercalând o remiză smulsă Slovaciei dintr-un penalty pe nedrept acordat lui Hagi.

Ulterior, în Franţa vecină, la Paris, România egalându-şi pe revenire bilanţul olimpic din 2008 de la Beijing, însă, în ciuda întregului entuziasm din jurul flotilei canotajului şi a reconfirmării din partea lui David Popovici, doar Republica Moldova nereuşind dintre vecinii ţării noastre a cuceri măcar tot atâtea medalii de aur la această ediţie a Jocurilor Olimpice de vară.

Se decăzuse în deceniul trecut în asemenea măsură – după bilanţul nici pe jumătate înregistrat în 2008 la ediţia chineză, mai exact 4-1-4, aşadar cu o medalie de argint, faţă de cel al ediţiei ateniene imediat anterioară, din 2004, când România chiar conta încă, adjudecându-şi atunci în Grecia 8 medalii de aur, 5 de argint şi 6 de bronz, dintre care 4 pe prima treaptă a gimnasticii artistice şi 3 în canotaj, plus o alta în înot – încât reuşitele de la Paris s-au conturat ca o revelaţie.  

Într-adevăr, după 3 ediţii olimpice chiar sărace în reuşite „tricolore”, cu bilanţurile 2-4-1, 1-1-2 şi 1-3-0 în 2012 la Londra, 2016 la Rio de Janeiro şi 2021 la Tokyo, cele 9 clasări pe podium izbutite în vară la Paris au înregistrat o redresare, două triumfuri fiind smulse pe ape de flotila canotajului iar unul de înotătorul David Popovici în La Defense, „în apărarea” României tot mai greu încercată după 2004 în competiţiile sub egida celor 5 cercuri, însă, cu tot cu cele 4 medalii de argint cucerite majoritar tot de canotaj, în plus cu halterofila Mihaela Cambei pe locul 2, chiar şi cele doar 4 medalii de aur din 2008 de la Beijing s-au identificat în termeni comparativi ca fiind prea numeroase pentru actualul aşa-zis Team Romania. 

Încât „tricolorii” au prins locul 23 în clasamentul general final al ediţiei pariziene, cu bilanţul 3-4-2, care va să zică inferior unor vecini, Ungaria evidenţiindu-se a 14-a cu linia ierarhică 6-7-6, iar galben-albaştrii de la nord, oricât de sfârtecaţi de milionul şi ceva de sacrificaţi ai coruptului regim nazist-zionist paiaţă de la Kiev, pe 22 cu 3 medalii în plus, 3-5-4.

Sobrietatea care ar trebui în mod firesc a domni realist în birourile lui Mihai Covaliu şi ale Elisabetei Lipă fiind fără doar şi poate mai mult necesară în lumina faptului că naţiuni vecine mai limitate numeric, precum Bulgaria şi Serbia, au izbutit la rândul lor a cuceri tot câte 3 medalii olimpice de aur la Paris, cei de la sud de Dunăre cu bilanţul 3-1-3, pe 26, iar forul de la Beograd pe 27 cu „linia” 3-1-3, fără a mai pune la socoteală că şi georgienii de peste Marea Neagră au flancat România de pe treapta imediat următoare, 24, cu bilanţul 3-3-1, încât numai şi numai Republica Moldova, cu toate neajunsurile corupţiei sale endemice după chipul şi asemănarea transfrontalierilor ocultei satanice cu a sa marionetă Sandu implantată la Chişinău, s-a limitat dintre limitrofi la asigurarea unui total aurit inferior cifrei 3, dar obţinând totuşi aproape jumătate din numărul clasărilor pe podium ale „tricolorilor”, 4 faţă de 9, trei dintre cele ale moldovenilor fiind de bronz.

Aceşti termeni comparativi servind cu utilitate celor de la Bucureşti pentru a realiza totuşi că la Paris nu s-a egalat nici măcar numărul laurilor oricum brusc înjumătăţit de la o ediţie la alta în 2008 la Beijing, unde un dublu rame feminin în canotaj, Alina Dumitru în judo, Constantina Tomescu-Diţă la maraton şi Sandra Izbaşa în gimnastica artistică urcau pe prima treaptă a podiumului. 

Mai exact spus, flotila canotajului a asigurat o reabilitare iar David Popovici a semnat de tânăr o reconfirmare şi pe scena olimpică, aurului din 29 iulie la 200 de metri liber adăugându-i şi-un bronz două zile mai apoi la 100m liber, încât s-a conferit un aer de oarecare respectabilitate, nu totalmente însă concludent în sensul că şi redresarea sportului românesc ar fi fost astfel în general demarată

Căci, la urma urmei, numai şi numai 3 competitori individuali în 3 discipline olimpice, şi-anume dublul medaliat Popovici la înot, Cambei la haltere şi gimnasta Ana Bărbosu a treia la sol – au urcat pe podium la Paris, alăturându-se celor 13 „tricolori” canotori, dintre care 11 la feminin, medaliaţi în 5 probe în Franţa.  

Într-adevăr, s-a păşit în faţă în comparaţie cu prestaţiile din 2021 de la Tokyo, unde doar Ana Maria Brânză se alătura din scrimă, vicecampioană olimpică, trioului medaliat în Japonia pe apele canotajului, Bodnar şi Radiş impunându-se atunci la dublu feminin iar echipaje de două respectiv 4 rame ale băieţilor încheiau pe 2, însă, pe de altă parte, o naţiune a opta ca număr de locuitori în Europa, doar după Rusia, Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit, Spania şi Polonia, ar fi putut în consecinţă evita a 12-a poziţie între loturile europenelor la Paris.

Unde, în umbra cvartetului fruntaş SUA, China, Japonia, Australia, gazda Franţa a acumulat pe undeva şi firesc o medalie de aur în plus – 16, faţă de Olanda, aceasta la rândul ei cu una mai mult la activ decât Regatul Unit, pe când Italia şi Germania au completat topul primelor 10, dintre europene urmându-le Ungaria, Spania, Suedia, Norvegia, Irlanda şi vecinii galben-albaştri de la nord, iar abia apoi de România pe 23. 

Desigur, indubitabil ar putea figura drept o reuşită clasarea înaintea Poloniei, doar a 42-a cu bilanţul 10 1-4-5, însă balticii chiar şi-au cam rătăcit în general paşii, nu doar în arena sportivă, de când cu reimplantarea sinistrului globalist Tusk de către birocraţia varză acră de Bruxelles, încât şi-acest plus ar putea fi perceput de fapt cu rezerve. 

La drept vorbind, oricât de mare a fost efuzia „tricoloră” de entuziasm din iulie şi august, renăscând mult dorite trăiri, totul n-a fost de fapt altceva decât o… agăţare de orice urmă de speranţă pentru hrănirea unor iluzii. 

Fără a ştirbi astfel din performanţa competitorilor inducând o brumă de respectabilitate sportului românesc şi fără a ştirbi din magnitudinea preţioaselor reuşite, nepreţuite. 

Dar, la urma urmei, una e că Andrei Cornea şi Marian Enache au triumfat în barca de dublu, iar cea de 8 plus 1 a fetelor i-a imitat după 48 de ore, încât Bodnar, Radiş, Anghel şi Vrânceanu deveneau astfel dublu medaliate după clasarea pe 2 în echipaje de dublu, un alt argint fiind asigurat şi de Cozmiuc şi van Groninger la categoria uşoară a întrecerilor feminine, în care Adam, Bereş, Lehaci, Petreanu şi Rusu au cucerit şi ele aurul în ambarcaţiunea cea mai lungă, şi-alta că Daniel Ghiţă a avut clarviziunea de-a pune punctul pe i în apărarea sportului românesc în ansamblul său, trăgând-o de mânecă pe Elisabeta Lipă legat de… tragerea spuzei pe turta cuiva. 

Perfect adevărat, oricât de mult ar fi asigurat canotajul un colac de salvare sportului românesc pe apele Franţei, ba mai mult, Ghiţă trăgând şi mai puternice semnale de alarmă. 

În ton cu realităţile factual obiective din ansamblul lumii arenelor interne, bubuind chiar în toamnă, tunete pe seama cărora Sporttim consemna AICI în sensul că, <Mare patriot numărul 1 mondial în kick-boxing în 2014, Daniel Ghiţă „executat” politic „pentru că am demascat mafia din sportul românesc şi furăciunile din ANS, incompetenţi ce fac parte dintr-un sistem corupt. Milioane de euro din banii românilor!” Adevăr grăieşte>.

Iar la urma urmelor, oricât de impresionantă ar putea fi oricum doar trecătoarea glorie sportivă, sănătatea organică a fenomenului ar trebui să conteze cu mult mai mult.

Şi cât de sănătos ar putea fi cu-adevărat sportul intern ar fi la o adică sugerat şi de-un infim indiciu la prima vedere de nebăgat în seamă, dar potent în felul său în a semnala câte una, alta, tragicomică fiind opţiunea favorabilă însăşi… denumirii delegaţiei pentru Paris, Team Romania, spunând ceva despre dezrădăcinarea rătăcitoare în raport cu certe valori tocmai ale spiritului olimpic care s-ar arăta a fi care va să zică oarecum alterate.  

N-ar fi într-adevăr pe de-altă parte totalmente de mirare că România s-a axat şi-astfel pe linia unor anumite certe tendinţe, oricât de discutabile ar fi acestea, pentru a nu folosi un cuvânt chiar mai… potrivit, din moment ce a semnat la rândul ei condica participării la o şi mai pervertită între timp reuniune olimpică sub spectrul ritualurilor satanice tradiţionale ceremoniilor de inaugurare respectiv încheiere a ediţiilor de dată mai recentă – deja o obişnuinţă în acest sens pentru cunoscătorii stăpânând simbolistica semnelor înadins ticluite de executanţii din domeniu ai ocultei atotconducătoare din culise.

Iar asta pentru a plasa lucrurile într-o perspectivă şi mai largă, semnalând stadiul real al stării de fapt, „cum se stă” cu-adevărat, situaţie în care semnalele de alarmă ale „pornitului” Ghiţă, poate cel mai vehement în a zgâlţâi buboiul arenei interne, binişor camuflat sub pansamentul acestei oricum trecătoare glorii sportive, sunt fără doar şi poate mai mult decât binevenite, fie şi la ceas de decembrie, şi-astfel consemnate ca atare şi AICI: „În schimb mafia din sportul românesc unde se fură sute de milioane de euro nu este deranjată!”

Sau altfel spus, cu toate că David Popovici şi 5 echipaje medaliate ale canotajului au salvat de fapt aparenţele în numele sportului românesc, mizeria de sub preş e însă cu mult mai preocupantă, neputând fi înlăturată doar prin trecătoare străluciri ale gloriei sportive. 

S-ar părea că s-a stopat declinul, ieşindu-se oarecum la suprafaţă în comparaţie cu prestaţia de la Tokyo, dar fie şi o mai fructuoasă prezenţă olimpică nu poate asigura de la sine redresarea. S-a bifat o reabilitare, însă problemele de fond persistă fără doar şi poate.

Mai semnificative în gravitatea lor decât orice îmbunătăţiri induse de ultimul ciclu olimpic.  

Iar cum România e susceptibilă conservării formelor fără fond, catastrofala rătăcire a aşa-zisei „democraţii” din actualul decembrie, indusă de corupta clasă mafiotă pseudo politică, nu-i deloc pe post de semn de bun augur la lansarea unui nou ciclu olimpic. 

2025 ne va spune deja ceva mai multe, dar indiciile sunt fără doar şi poate cu tentă negativă, Dumnezeu cu mila. Încât nici măcar… „aurul” nu poate ţine de… „cald”, indiferent de optimismul fie şi sincer al unor Lipă ori Covaliu. 

Potenţialul existând, fără doar şi poate, dar risipa fiind la ea acasă în Carpaţi, influenţată decisiv în sens negativ de o blatistă clasă pseudo politică pusă pe căpătuială cu deceniile, încât colacul de salvare niţel reumflat la Paris doar în raport strict cu standardele în ultima vreme mult decăzute ale României n-ar putea la o adică rezista pe valurile ilegal mereu reiscate la Bucureşti. Născând prozeliţi şi-n ţară.

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Canotaj, Înot și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


+ trei = 7

 


Ultimele articole din categoria Canotaj: