În loc doar, atât şi nimic mai mult, să-i fi pus cu decenţă, sobrietate, modestie şi oarecare smerenie în lumină pe autorii bucuriei aduse românilor – sportivii olimpici medaliaţi la Paris în rol de personaje principale pe post de exemplu şi bun model de ambasador al ţării, Guvernul de la Bucureşti nu s-a putut abţine să nu profite oportunist de prilejul recompensării „tricolorilor” prin a se folosi în plin an electoral de imaginea succesului performerilor, ba chiar mai mult, mergând până-ntr-acolo încât să eclipseze absolut lipsit de tact truda şi reuşitele acestora în Franţa prin a scoate în evidenţă cu ocazia recompensării lor că dacă lotul naţional a luat locul 23 în ierarhia laureaţilor celei de-a XXXIII-a ediţii a Jocurilor Olimpice de vară, în schimb cei din Piaţa Victoriei ar fi ai cincilea mondial la cuantumul remunerării alocate.
Era cumva de-aşteptat, încă de la adjudecarea de către David Popovici a primei medalii a României la recent încheiata ediţie a Jocurilor Olimpice, că nu mult va trece şi va veni inevitabil şi vremea ieftinei şi penibilei propagande a „circului politic” alipindu-se imaginii succesului din arene pe scena mondială.
Ceea ce era aşadar previzibil, dar, drept dovadă că de la un mandat la altul ciocoii arivişti tot mai lipsiţi de scrupule se afundă şi mai adânc în mlaştina marasmului moral ce-i caracterizează pe-aceşti trădători de ţară şi neam, au ajuns până chiar şi să se folosească de termeni comparativi, în raport cu clasarea lotului României la Paris, pentru a trage turta tot pe spuza lor şi a răsuci lăudăros reflectoarele spre… „performanţa” Guvernului României, scoţând indirect în evidenţă că dacă „tricolorii” au luat „doar” locul 23 în ierarhia laureaţilor în Oraşul Luminii plin de umbre, în schimb cei din Piaţa Victoriei ar fi ai cincilea mondial la cuantumul recompensării competitorilor.
Abilă punere a problemei la care aşa-zişii politicieni, de fapt nimic altceva decât nişte executanţi ai trădărilor de ţară şi neam, n-ar fi trebuit în mod normal să recurgă sub nicio formă.
Însă orice este posibil în România.
Iar penibilii catastrofali administratori din Piaţa Victoriei n-ar fi trebuit să procedeze astfel post-Paris nici chiar dacă sportul românesc ar fi fost de ani şi ani de zile constant sprijinit, stimulat şi impulsionat în felurite forme pe linie guvernamentală pentru dezvoltarea şi bunăstarea sa.
Dar aşa, în condiţiile în care e tratat în societatea românească aidoma unei a cincea roţi la căruţă şi băgat în seamă doar când „interesele o cere”, a te folosi până chiar şi de un asemenea moment, cel al fireştii recompensări a medaliaţilor, pentru a evidenţia cât de brează ar fi administraţia de la Bucureşti în comparaţie cu cele ale altor loturi mai consistent medaliate la Paris, cu retorica de nimic „dacă sportivii au fost pe 23, noi suntem pe locul 5 mondial la premii”, dovedeşte că paiaţele la cămaşă şi cravată cu aere de mari dregători în Carpaţi n-au niciun fel de limite.
Iar nici sportul românesc vreo scăpare în siajul politicilor implementate la comandă de aceşti înşurubaţi şi unşi în teritoriile sferelor de influenţă ale altora, lăsată fiind falsa impresie că ar fi oarece „aleşi ai poporului”.
Căci nu-i ca şi cum sportul intern ar fi din plin susţinut în regim de continuitate, iar Guvernul României n-a făcut de astă dată decât să adauge grijii permanente pe care o manifestă pentru lumea arenelor prin a-i premia pe cei mai merituoşi dintre cei merituoşi, ci a fost vorba despre un punctual gest interesat al „circului politic” în plin an electoral, profitând de moment, în vreme ce, în general, sportul carpatin suferă de fapt cumplit.
Suferinţă reliefată sub forma inconvenabilei realităţi factuale obiective mai puţin adusă în discuţie, asta lăsând triumfalismul la departe, prin prisma participării pariziene, cuţit răsucit în rană tocmai de pe urma subfinanţării în România a lumii arenelor.
Şi va mai avea de suferit, dat fiind că, indiferent ce-şi închipuie şi imaginează naivii şi credulii, cum că la ora actuală – odată ce delegaţia României a egalat în revenire după 16 ani cifra medaliilor obţinute la Jocurile Olimpice, tot 9 precum la Beijing în 2008, atunci 4 de aur, acum 3 în două ramuri – îşi va întoarce şi administraţia ţării privirile spre nevoile şi interesele lumii arenelor, gestul recompensării performerilor de la Paris va rămâne însă doar o picătură în ocean în plin an electoral, ocean al deşertăciunii, în vreme ce o necesară radicală schimbare a viziunii şi strategiei vizavi de sportul intern se va lăsa binişor aşteptată.
Prin a se reveni încet dar sigur „la normal”.
Poate se vor pompa în viitorul ciclu olimpic ceva mai multe investiţii spre această sferă socială, dar, mai exact, se va arunca ineficient şi fără cap cu bani, nu însă altfel decât „cu dedicaţie”, adică pentru a beneficia mai degrabă tot cei mufaţi sau conectaţi cumva perversului „sistem” P-C-R din România, Pile-Cunoştinţe-Relaţii, cel al mizerabilei mlaştini a lipsei conştiinţei şi imoralităţii, căpuşată de clientelism politic şi nepotism.
Ce va urma e destul de anticipabil, dar ceea ce-a fost deja scos în evidenţă post-Paris de către catastrofalii gestionari ai unui putred „sistem” cu o datorie externă în creştere zi de zi spre 200 de miliarde de euro dovedeşte pe mâinile căror „pericole publice” e societatea românească, implicit sportul său.
Chelului, tichie de mărgăritar, iar asta-i trebuia executivului „de la centru”, deşarta laudă de sine a căţărării zice-se pe locul 5 mondial conform propriilor calcule pentru răsplătirea medaliaţilor la Paris, loc 5 de fapt pe post de titlu de glorie şi praf în ochii opiniei publice în an electoral, o lovitură de imagine, fructificând reuşitele strădaniei sportivilor olimpici.
Păi să fie Guvernul României pe locul 5 mondial la finanţarea sportului intern, iar acela să fie motiv de laudă, decât să ţină evidenţa în termeni comparativi la scară globală, care administraţie, cât a „plusat”.
Aceşti trecători parveniţi care invariabil vor ajunge la groapa istoriei, inevitabil drept nişte „ruşini naţionale” în ochii marii majorităţi a compatrioţilor de rând, ţin însă pare-se morţiş a se umple cu fiece prilej de penibil, neavând mai deloc simţul ridicolului.
Ceea ce s-a întâmplat, nu mult de mirare, şi odată ce merituoşii tineri sportivi au revenit de la Paris cu medaliile stropite de a lor sudoare. Şi pentru care guvernanţii cu alocarea premiilor din dările românilor n-au mişcat de fapt absolut niciun deget.
Iar pentru conformitate, deşi lotul României la Paris n-a fost după chipul şi asemănarea pseudoguvernanţilor ţării – nişte marionete trădătoare de neam, „tricolorii” depăşindu-şi condiţia în raport cu realităţile impuse de „circul politic” intern şi acumulând de astă dată mai multe medalii decât în 2012 la Londra, 2016 la Rio de Janeiro şi 2021 la Tokyo, este totuşi de subliniat că măcar două naţiuni vecine, şi-anume Ungaria şi cea galben-albastră a statului bananier şi mai corupt de la nord, s-au bucurat de clasări superioare delegaţiei COSR în Franţa, maghiarii pe 14 cu 6 medalii de aur, 7 de argint şi tot 6 de bronz în condiţiile limitării la o populaţie mai mică, iar ucrainienii cu 12 medalii din care 3 de aur şi 5 de argint în condiţiile folosirii lor prin deturnare pe post de „băţ prin gard” cu preţul a aproape un milion de tineri sacrificaţi în rol de „miei la tăiat” pentru interesele beligerante ale cu totul altora, iar alte două naţiuni vecine, şi acestea cu populaţii semnificativ mai mici, şi anume Bulgaria şi Serbia, au flancat îndeaproape treapta a 23-a, a României, tot cu câte 3 medalii de aur, cei de la sud de Dunăre şi cu una de argint respectiv 3 de bronz, cei ai forului de la Beograd şi cu câte una de argint respectiv de bronz.
Ori la potenţialul real al României, căci peştele de la cap se împute, dacă n-ar fi prostituata clasă pseudopolitică, pusă pe subminarea şi sabotarea ţării prin interese de partid, grup, clan şi gaşcă, îndatorând-o fără cale de reabilitare şi decisiv în termeni negativ pentru generaţiile viitoare, indirect cu impact detrimental asupra sectoarelor de activitate ale societăţii, atunci şi lotul „tricolor” ar fi fost indubitabil mai competitiv şi la Paris, cum ar fi fost de fapt şi după participările cândva mai fructuoase din anii 2000 şi 2004 la Sydney şi Atena, însă aşa, s-a înfăptuit ceea ce se şi putea înfăptui în limita posibilităţilor.
Atât se mai poate la ora actuală, şi să nu fi fost lotul de canotaj, cel mai numeros dintre toate „flotilele” naţionale cu vâsle prezente din lungul şi latul lumii la Paris, asigurând majoritatea clasărilor României pe podium – 5 din 9, în câteva cazuri cu unele şi aceleaşi medaliate, respectiv să nu fi reţâşnit la suprafaţă la doar 19 ani înotătorul David Popovici, cu „dubla” sa în La Defense, delegaţia COSR cu greu ar fi fost adusă la suprafaţă din adâncuri.
Căci, lăsând la o parte salvarea aparenţelor, falsele impresii şi triumfalismul, şi sportul autohton s-a tot apropiat încet şi sigur de sapa de lemn pe fondul catastrofalei gestionări a ţării, datoare vândută cu al său pasiv extern crescând zilnic spre 200 de miliarde de dolari.
Un climat deloc propice veritabilei şi autenticei bunăstări a lumii arenelor şi dezvoltării sale reale.
Deficitul extern fiind de netăgăduit, pe când „recompensele” din dările românilor pentru medaliaţii sportului olimpic doar punctuale frecţii la piciorul de lemn, o picătură în oceanul rătăcirii unei naţii lipsite de spirit colectiv şi care, distrasă în general şi-n mare măsură de interese mici, meschine, mai degrabă de ordin material, parvenire şi un aşa-zis „stil de viaţă” pe post de cea mai parşivă minciună cu toate faţetele sale, are de fapt exact „aleşii” votaţi într-o semnificativă minoritate pe care şi-i merită, pe măsura ignoranţei, pasivităţii şi unei limitate conştiinţe spirituale, frecventele derapaje ale acestora, cum de exemplu că ar fi şi „numărul 5 mondial”, fiind în consecinţă fireşti, la ordinea zilei.
Mare ar fi fost aşadar mirarea ca dezgustătorii gestionari-paiaţă de pe scena cicrcului politic să nu-şi dea în stambă odată eclipsaţi de strălucirea unor medalii cu trudă şi sudoare cucerite peste hotare de mai tineri compatrioţi pe care nu-i merită absolut deloc.
