A luat-o de tot razna şi rugby-ul?

RCM UVT Timişoara are programat marţi după-amiază, de la ora 17, pe arena „Gheorghe Răşcanu”, încă un joc cu Ştiinţa Petroşani, tot în ilustra Cupă a României, întrecere ce reliefează cel mai bine şubrezimea şi involuţia valorică la care a ajuns rugby-ul divizionar carpatin în întregul său, la o zi după ce clubul din Ronaţ a primit lovitura suspendării pe o perioadă de 8 luni a antrenorului său principal, Grainger Heikell, decizie federală în urma căreia, în rubrica „NE-NTREBĂM ŞI NOI…”, de pe coloana dreaptă a paginii I în Sporttim, ne e teamă ca nu cumva unii să-şi fi pierdut de tot busola: „A luat-o de tot razna şi rugby-ul?”

Parcă n-ar fi fost de-ajuns incredibila situaţie din seara semifinalei Superligii, FRR mai toarnă gaz pe foc prin durata suspendării aplicate antrenorului Heikell.

Grainger Heikell, un monument stoic de perplexitate în timpul semifinalei denaturate RCM UVT Timişoara – RCJ Farul, din 6 septembrie 2014

Rugby-ului românesc nu-i prea place să-i fie asociată imaginea cu fotbalul carpatin, perceput ca fiind adeseori pe lângă drum, dar tocmai fenomenul conturat de ceva ani buni în bătătura “sportului rege”, şi anume deraparea jocului în sine spre o gâlceavă a ţaţelor pe marginea terenului, prin birouri, cu actele în faţă sau prin studiouri TV, pare a prinde viteză şi între buturi: cele câte 80 de minute sunt tot mai puţine, dar cuvintele ce roiesc în jurul dreptunghiurilor verzi sunt tot mai multe şi supărătoare.

Şi rugby-ul tinde a se muta din teren în afara sa, între cotoare de acte normative, despicând firul în patru şi învârtindu-se în jurul cozii, interesat în acest caz, nevoie mare, de etimologia cuvintelor. Ţara arde, babele se piaptănă!

Când ţie, rugby românesc, ţi-a scăzut după anul 2012 numărul cluburilor prim-divizionare, din Superliga, în loc să crească, şi aşadar întreg sezonul regulat s-a redus la un ridicol total de doar 42 de jocuri, îţi arde mai degrabă să îţi arăţi muşchii împotriva unui antrenor sosit cu bună credinţă din ţara campioanei mondiale, pentru a activa în Ovalia carpatină!?

Nu sunt oare în rugby-ul românesc mai presante şi semnificative probleme de rezolvat, în toate sectoarele sale, decât să întorci pe toate feţele un biet cuvânt, în acest caz “corupţie”!?

Pedeapsa suspendării pe o perioadă de 8 luni a antrenorului principal interimar al ex-campioanei RCM UVT Timişoara, Grainger Heikell, sau mai bine zis asprimea parcă fără limite a sancţiunii, este absolut deplasată, şi dacă tot i-a păsat într-atât de mult Comisiei de Disciplină şi Fair-Play a FRR de câteva cuvinte, forţând lucrurile prin a aplica nişte paragrafe de regulament nu la sânge ci chiar la baionetă, atunci haideţi să vedem ce-i cu… cuvintele.

Ce s-ar fi făcut onorabilii federali şi membri ai Comisiei dacă ar fi fost în pielea unui antrenor de peste hotare, în primul său sezon în competiţia unui alt for şi abia la al doilea său meci la cârmă ca şi “principal”, şi ar fi fost nevoiţi să constate cu puţin timp înaintea unui meci crucial că nu pot alinia 5 titulari de marcă, independent de voinţa lor şi de opţiunile selecţiei pe care o efectuaseră!? Ce s-ar fi făcut!? Suntem oameni, sau ce!?

De fapt, luând în considerare extraordinarele circumstanţe ivite, am spune că neo-zeelandezul Grainger Heikell a afişat un bun simţ care altora poate le-ar fi lipsit în respectivele momente, făcând faţă situaţiei cu demnitate şi încercând pe cât posibil să-şi păstreze calmul şi luciditatea.

Ce-o fi simţit în acele ore extrem de decentul om de rugby sosit să antreneze în frumosul sport din România, descins din ţara campioanei mondiale, în care această disciplină e… religie iar normalitatea e la ea acasă, numai Grainger Heikell poate şti. Alţii şi-ar fi luat câmpii!

Neo-zeelandezul, în schimb, şi-a văzut de treabă, în ciuda faptului că era practic pironit cu spatele la zid, coşmar al oricărui antrenor, să nu poţi beneficia de unii dintre cei mai buni jucători ai tăi, şi a încercat să-şi practice meseria, ceea ce din păcate se întâmplă tot mai puţin în rugby-ul românesc, căci la mai puţine echipe sunt şi mai puţini tehnicieni.

Faptul revoltător în tot ceea ce s-a întâmplat în sâmbăta de 6 septembrie 2014 pe “Dan Păltinişanu” precum şi prin suspendarea de 8 luni dictată de o Comisie a FRR este că tocmai protagoniştii la vârf ai puţinului rugby ce se joacă în România, 6 jucători plus un antrenor, au fost înlăturaţi din spectacolul sportiv, pentru 80 de minute respectiv… un sezon, pe motive ţinând de file, hârtii, acte şi interpretări.

Cum am spus, rugby-ul s-a mutat din păcate de pe teren, unde şi aşa era cu ţârâita, în birouri şi printre dosare. A avea mari probleme în competiţiile interne, în care nici evoluţiile sportivilor autohtoni nu strălucesc, nici manierele de arbitraj nu sunt pe măsură, nici bazele materiale şi efervescenţa în jurul fenomenului nu sunt la cote entuziasmante, nici toate apele nu sunt limpezi, şi să te apuci să pocneşti 8 luni de suspendare unui pionier al antrenoratului din ţara All Blacks în România, care se trezise tam-nesam fără 6 jucători din cei 23 ai semifinalei şi chiar se manifestase mult mai bine în condiţiile date decât ar fi făcut-o mulţi alţii, frizează ridicolul şi echivalează cu o evidentă exagerare.

Ce s-ar fi aşteptat federalii să zică Grainger Heikell în emoţiile primelor minute după o semifinală pierdută mai degrabă înaintea jocului, şi în afara terenului, întrebat fiind verzi şi uscate de jurnalişti!? Că este încântat de cele întâmplate şi că este în asentimentul deciziei delegaţilor federali? N-ar fi trebuit Heikell să le ofere pe loc şi un buchet de flori!? Sau trecea astfel la acte de… corupţie !?

Se pare însă că rugby-ul românesc e pe roze, şi nu chinuindu-se cam în gol să revină după marele recul ce l-a scos din cărţile unor dispute pe picior de egalitate cu trupe din cândva Turneul celor 5 Naţiuni, dacă îşi poate permite luxul să suspende două treimi din an un antrenor specializat din ţara All Blacks-ilor, campioană mondială. Ţinând cont că Heikell era înaintea celui de-al doilea joc al său la cârma pe-atunci campioanei la zi a României, neo-zeelandezului nici măcar nu i s-a acordat aşadar şansa să antreneze în România. Pus pe tuşă din capul locului.

Dacă noi, românii, într-o ţară în care anormalitatea tronează în jilţ împărătesc, suntem imuni la măgării de genul celei din seara semifinalei, şi de fapt până şi nouă ni s-a întors stomacul, asta nu înseamnă în schimb că şi străini veniţi de peste mări şi ţări în minunata lume curat murdară a României trebuie să aibă capacitatea de înţelegere de a înghiţi aspecte de neconceput, ba să mai şi bată pe umeri FRR-ul prin vorbe dulci.

Trebuie că avem antrenori străluciţi, căutaţi în toată lumea, încât este necesar ca un neo-zeelandez să fie cooptat de la mii de kilometri distanţă, pentru a umple un gol, şi trebuie că rugbyştii din scriptele federale le ştiu pe toate, încât n-ar avea nevoie şi de experienţa unui tehnician dintr-o incontestabilă forţă în domeniu.

E ceva de genul, unii se chinuie să ne îndrume paşii, să evoluăm şi să ne perfecţionăm, dar noi ne apărăm vitejeşte. Valorile. Principiile.

Repet. Rugby-ul e cu 3 meciuri pe etapă în Superliga, e pe unde scurte, cu un bagaj de minusuri, adică nu se joacă nici pe departe cât ar fi nevoie şi cât se juca într-un campionat normal, pe vremea când “Stejarii” speriau Franţa ori Anglia, dar federalii îşi permit luxul să mute jocul pe margine. Umaga şi toţi ceilalţi 5 jeluind 80 de minute pe tuşă, Heikell rămânând probabil perplex la cele 8 luni de suspendare.

Mi-aş spune în barbă, ce rău le-am făcut şi ce mai caut oare la ăştia…

Cât despre cuvinte, dacă FRR e atât de supărată pe seama a opt litere, « corupţie », atunci haideţi să despicăm firul în patru. Când Heikell a afirmat după meci în faţa presei că ‘arbitrii ştiau că toţi cei şase sunt eligibili pentru a juca, dar din păcate nu s-a apelat la simţul realităţii’, neo-zeelandezul nu a încălcat nici pe departe articolul invocat de FRR din regulamentul IRB, care se referă la acţiunile « attack, disparage or denigrate », şi nici nu a criticat maniera de arbitraj, ci a apelat tocmai la… simţul realităţii, lipsă din arsenalul altora. A fost o afirmaţie foarte realistă şi de bun simţ, omenească, a unui antrenor pus într-o situaţie limită. Că oficialii timişoreni au tunat şi au fulgerat, e altceva, dar un tehnician direct implicat activ în aspectele în sine ale jocului a fost mai mult decât decent prin cele afirmate, ba chiar… un mare domn. Sau antrenorii nu mai au voie, încorsetaţi de regulamente, să fie fiinţe umane, ci să se limiteze robotic la un limbaj de lemn care să nu supere finuţele urechi ale condeierilor legii!?!

Comisia federală se leagă şi de cuvintele folosite de Heikell în mesajul antrenorului către IRB, dar şi în acest caz neo-zeelandezul apelează la raţiune şi simţul realităţii, reliefând o stare de fapt, fără a ataca sau denigra delegaţii oficiali ai partidei. Tot ceea ce a adăugat, că, dat fiind suma circumstanţelor de la precedentele 3 jocuri şi de la semifinală, refuzul oficialilor jocului a părut complet ilogic, este o nouă remarcă în ton cu simţul realităţii. Absurd este să vezi lucrurile altfel.

Gravă şi eronată este de fapt interpretarea dată de federali remarcilor sale, comunicatul Comisiei specificând că ar fi vorba despre ”o clară încălcare a Codurilor de Conduită ale FRR şi IRB potrivit cărora un oficial ‘shall not publish or cause to be published criticism of the manner in which a referee or touch judge handled a Match’ (Code of Conduct – 1.5)”. A scris undeva Grainger Heikell despre modul în care a arbitrat Vlad Iordăchescu şi brigada sa meciul semifinal, asta apropo de cuvinte şi… „handling a Match”!?

Da, realitatea e că rugby-ul ar trebui să fie un sport în care 30 de jucători să concureze pe o perioadă de două reprize a câte 40 de minute, îndrumaţi de antrenorii lor, atât şi nimic mai mult, căci de aceea a fost inventat, pentru plăcerea jocului, iar ceea ce s-a întâmplat a ţinut de hârtii şi file rupte, competitori traşi pe margine şi un technician suspendat pe o perioadă îndelungată doar pentru că şi-a permis să-i tragă pe unii de mânecă pentru a-şi veni în fire, pentru a-i aduce la realitate.

Acel “common sense” tot mai absent din cotidianul mileniului III a fost pulverizat în detrimentul rugby-ului ca simplu dar minunat joc, iar cel care a pledat pentru simţul realităţii, de fapt pentru bun simţ, a fost pedepsit.

Dacă FRR crede că a făcut un mare bine jocului de rugby şi imaginii sale prin mâna de plumb pe care a prăvălit-o pe neo-zeelandez, atunci se înşeală. Şi e lesne de presupus ce-şi spun străinii despre “minunea” de pe “Dan Păltinişanu” şi despre această reacţie federală la adresa unui antrenor care a încercat să le deschidă unora ochii, să-i coboare cu picioarele pe pământ. La câte vrute şi nevrute au debitat o serie de oficiali gravitând în jurul galben-albaştrilor, folosind cuvinte şi un ton mult mai agravant decât bietul antrenor, este de neînţeles cum tocmai cel care activează şi mănâncă o pâine din rugby, un profesionist, a fost ars cu o asemenea extrem de aspră sancţiune, iar toţi acei gură-cască sunt bine mersi şi basma curată după vorbele lor de duh, asta apropo de cuvinte.

Ceea ce i s-a întâmplat neo-zeelandezului în România este un exemplu viu al absurdului şi ridicolului ce îşi face tot mai mult loc în existenţa cotidiană a mileniului III. Într-adevăr, nu mai poţi să te joci şi să fii firesc în limitele scrise şi dogmatice ale actualei lumi, încorsetată fără scăpare în propriile-i cuvinte şi posedată fără ştirea ei.

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Rugby și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


+ 2 = unsprezece

 


Ultimele articole din categoria Rugby: