Numărul redus de spectatori prezenți la un joc internațional găzduit de principala arenă a Timișoarei, la o oră ideală de desfășurare, pe seară, sâmbăta, și intens prefațat cu surle și trâmbițe, dat fiind că oaspeți erau performeri profesioniști purtând culorile unei vicecampioane la zi a cluburilor Europei într-o ramură ce adună zeci și zeci de mii de suflete în tribună la nenumărate meciuri din Occident, a dovedit din nou că orașul de pe Bega, în întregul său, n-are de fapt înclinații și trăiri pentru participarea activă, pe viu, la evenimente sportive.
Măcar din curiozitate, așa, o dată, cât să-și contureze o părere, dacă nu din plăcere, și unii tot ar fi putut să-și înfrângă inerția și comoditatea, în schimbul a două ore petrecute în aer liber, după o intrare gratuită pe arena emblematică a Timișoarei, pentru a asista la altceva. Alt-ce-va. Cluburi străine de anvergură n-au mai pășit pe Bega de peste 4 ani, de la acea descindere a lui Manchester City, în fotbal, iar unul de rugby nici atât, darmite o grupare venind din capitala unei țări etalon pentru lumea balonului oval, și încă vicecampioană la zi în ceea ce ar putea fi descrisă, mai pe înțelesul tuturor, ca fiind Liga Campionilor rugby-ului continental. Iar amănuntul că era vorba doar despre garnitura secundă a lui Saracens Londra e nesemnificativ când ne referim la esența sportului, și anume comuniunea în participațiune interactivă, sportiv – spectator, la un eveniment aparte și extrem de rar în bătătura mioritică.
Orașul a fost înțesat de bannere, colegii din audio-vizual n-au prididit să reamintească sosirea oaspeților, iar gazde, în echipamentul lui RCM UVT Timișoara, erau numeroși performeri care la anul vor reprezenta România la Cupa Mondială din… Anglia. Aaa, acolo ne-ar surâde! Ce ne-ar mai surâde să ne punem poponețul în scoica arenei, așa, după o raită pe la Madame Tussauds, că doar aia e Londra, nu-i așa!? Ca o paranteză, sunt frapante apetitul destulor conaționali pentru exotic și pofta făcându-le deseori cu ochiul pentru fast simandicos și împopoțonare bățoasă, ignorând în schimb frumusețea simplității pure a ceea ce ar putea avea la îndemână, cât ai bate din palme, sub nasul lor.
Am auzit deja mai mult decât un glas ce are habar de lumea sportului remarcând că rugby-ul constituie o necunoscută pentru chibițul arenelor românești, pierdut undeva într-o zonă gri, și așadar ar exista o reținere, dată de necunoașterea fenomenului și a regulilor sale. Fără doar și poate. Dar ne limităm în viață strict la ceea ce ni se pare că am ști, când de fapt nu știm cu exactitate nici ce-i sub propria piele, dar mai pe ce lume trăim!?
Mi s-ar putea sugera să observ jumătatea plină a paharului și să salut prezența celor care au îmbrățișat acest joc amical internațional, dar pur și simplu respectivii n-au fost mulți la partida de sâmbătă de la ora 18, raportat la populația unuia dintre principalele orașe românești care finanțează activitatea sportivă, pentru a nu mai aminti că numărul spectatorilor a fost mărit și grație invitațiilor din partea organizatorilor, așa că sigur s-a găsit măcar vreun suflet rătăcit în asistență atât cât să se afișeze, nimic mai mult.
Realitatea e că Timișoara poate fi categorisită ca orice altceva, dar nu ca un mare oraș de sport, oricât s-ar supăra pasionații acestui fenomen, și care, bineînțeles, sunt excluși în cazul acestei referiri. Sunt excepțiile care confirmă regula.
E un oraș în care oamenilor le place de exemplu să descindă la Mall. Curat, comod, septic, cosmetizat și mai ales perfect pentru dependenții unei societăți pur consumerist-materialiste. Market să fie, dar cu ”Super” în față.
Sau un oraș în care chiar se înghesuie la Festivalul Berii, al Vinului, cu fumul și decibelii de rigoare, doar Fest să scrie pe el și să aibă o cât mai largă ofertă în de-ale gurii, direct proporțională cu taliile tot mai proeminente ale sănătoșilor rubiconzi rozalii zăriți tot mai des. Ori Expo să scrie pe el, cu o cât mai mare ofertă întru a amasa întreaga paletă de bunuri și servicii cu care nu-ți poți de fapt umple golul existențial.
Exemple despre frenetici forțând ușa, dând buzna și călcându-se în picioare pentru a ajunge primii la o stropitoare chinezească, momeală a păpușarilor societății de consum, sunt deja cu duiumul și în biata bătătură din Carpați, dar la evenimente sportive dintre cele mai aparte într-un oraș cândva etalon al civilizației autohtone, nici urmă de înghesuială. Bătea vântul.
Studiul de caz este mai complex iar acolada ar include și grijile cotidiene, care în cazul multora nu se risipesc nici sâmbăta seara, și sportul televizat, care a disociat spectatorul de altădată de naturalețea participării la fața locului la evenimentul sportiv, poate și goana mentală după confort, la ce să-ți miști curul până pe o băncuță de lemn, pentru a urmări niște tipi cum se noroiesc alergând pe umezeală după o bășică umflată cu aer, când fotoliul și telecomanda sunt la îndemână iar dezbaterile despre împachetarea fumului sunt în toi!?
Puseul de interes în ceea ce-l privește pe noul tip de spectator de ocazie al arenei timișorene, căci ceilalți sunt cam aceiași și în scădere numerică, se reduce pare-se la vreo apariție a numitei Steaua în târg, ceea ce s-a putut remarca în primăvara acestui an, lume dând dintr-odată buzna ca la circ, dar, previzibil, pentru a se alege de la pomul lăudat cu foarte puțin fotbal, împănat însă cu ieșirea nevrotică de final a tânărului cu apetit pentru mărci, lux și petrodolari. Privit mai apoi de pe margine sau din spatele gardurilor cu ochi lungi și scurși, jinduind.
Cele 4 decenii de regim de factură iluminato-satanică implementată în acel caz prin cizma sovietică au extirpat în asemenea hal identitatea personală și colectivă, și au bruiat într-atât de mult eul individual și de grup, condiționând indivizii la apartenențe de simboluri contrafăcute gen Steaua, încât pe fondul liberalismului actual pierderea busolei s-a înfiripat ca o consecință firească, opțiunile individuale devenind parcă pe zi ce trece mai fistichii dar și mai artificiale. Se alunecă încetișor și pe nesimțite spre un fel de transă colectivă în care este îngânată prin adulație cacofonia tâmpă a divertismentului ieftin și pueril, gen ”Românii au talent” și câte și mai câte, moarte a neuronului și îndobitocire a rătăcitului, iar distanțarea de naturalețea firească a interacțiunii cu sportul la firul de iarbă, în natură, este parte a aceluiași întreg nesănătos.
Ar mai fi eventual și aspectul că marile competiții, la cel mai înalt nivel, devenind accesibile prin intermediul micului ecran și în ultimul dormitor de bloc, unii și-ar face socoteala că nu se pot sinchisi să asiste la un eveniment sportiv pe care l-ar prefigura ca fiind de un nivel cel mult îndoielnic, când doar la simpla apăsare a unui buton pot jongla între Jenson Button și Usain Bolt. Logica și argumentația multora poate vesteji și ultimul fir de iarbă. Și-atunci, cine-o mai fi, bă, și Kinikinilau ăsta, și ce mi-ar putea arăta!?
Desigur, prin multă-multă perseverență, arena sportivă timișoreană își poate reapropia zăpezile de altădată. Însă, după cum se poate lesne observa, drumul este foarte lung și anevoios. Pași înainte se fac, drept dovadă că dacă prin 2000, la primele semimaratoane și maratoane derulate pe străzile Timișoarei, în grup restrâns și într-un total anonimat pe margini, chiar dacă în pluton se aflau și alergători din Japonia sau SUA, ne auzeam de pe trotuar și vorbe despre o țigară și o bere, despre tramvaiul așteptând în stație, ”vezi că ți-a căzut ceva din buzunar” sau ”ăștia n-au ce mânca, uite ce slabi îs, dar ei aleargă!”, acum se aplaudă și ceva mai mulți bagă de seamă că ar fi vorba despre altceva. Alt-ce-va.
Dar până una alta realitatea e că numărul spectatorilor la meciurile din Timișoara, în aer liber sau în săli, a scăzut simțitor în ultimii ani, iar în ciuda tuturor ofertelor branșei sportive, gratuite și fervent trâmbițate mediatic, asistențele nu se reameliorează. Celor din rugby le surâde să creadă că grupul celor prezenți s-a mărit considerabil, însă luând în calcul impactul trecerii pe principala arenă a orașului, care a găzduit sâmbătă și cel de-al șaselea joc din 2014 al balonului oval, precum și notabilele rezultate care ar fi trebuit să magnetizeze o mai numeroasă audiență, pașii înainte au fost foarte, foarte mici, cu greu făcuți.
Probabil, dacă Saracens Storm ar fi fost însoțită la intrarea pe teren de vreun taraf autentic sau de modă nouă, ori de vreo divă, sau dacă ar fi descins cu ajutoare, căci doar sosea din spațiul comunitar, chiar dacă de pe mai sănătoase meleaguri eurosceptice, atunci și rândurile ar fi fost poate mai îngroșate.
Dar așa, mie ce-mi iese sau ce câștigi din asta, întrebări pe care le-am auzit fără exagerare de peste o sută de ori înainte sau după alinierea la curse atletice. Tu plătești ca să alergi!?!? De unde că nu prea au lucrurile de-a face cu faptul că regulamentul de rugby ar fi greu de dedus de neuronul aplatisat de Factorul X, ci pur și simplu și cu aspectul că la sport nu ”se dă” și nu ”iese” nimic.
Zâmbetele s-au cam șters, micile plăceri s-au cam estompat iar deceniile de inginerie socială pe fondul lipsei de educație și de interes general față de sportul în sine, și nu ca vehicul al patriotismului de tarabă, i-au împuținat pe veritabilii pasionați.
Poate că Timișoara va deveni capitală culturală europeană, dar cultura sportului îi este din păcate străină majorității populației sale.
OARE BALACAREALA SI PROPAGANDA POLITICO – SPORTIVA PE CARE O FACE DE VREO TREI ANI ASA ZISA PRESA SPORTIVA LOCALA NU A CONTRIBUIT, INCOMPETENTA CRASA A UNEI MARI PARTI A EI NU A CONTRIBUIT, PUBLICAREA LA COMANDA POLITICA A TOT FELUL DE ATACURI DESANTATE NU A CONTRIBUIT; PE VREMURI ERAU UN PETRE PETRISOR, ION IOANA, STEFAN MARTON, NICOLAE SECOSAN, ACUM…………NU SE STIU NICI RAPORTUL CORNERELOR LA UN MECI, DAR MAI AL SUTURILOR LA POARTA SI PE POARTA
va pun eu o intrebare; de ce nu au venit la meci si cei 10.000 de la celebra , mult laudata si ridicata in slavi de supermega presa locala – drukeria,………..sau va e PENIBIL SA SPUNETI ADEVARUL cum ca au fost,dar de fapt sunt doar cca. O SUTA si pe DP nici nu se observa