Dinu promitea în octombrie 2012 intrarea în timp în Challenge Cup. Bifat! Robu promitea tot atunci un teren pentru rugby deja în 2013: gargară

Ceea ce se anunța a fi fără doar și poate o cât se poate de mare provocare pentru rugby-ul timișorean în calitate de debutant în faza grupelor din Challenge Cup, s-a și dovedit ca atare din plin pentru clubul din Ronaț în ultimele peste 3 luni de participare căreia i s-a pus punct vineri seară tocmai în orașul ce va găzdui în mai finala ediției în curs, dar dacă în plan competițional-sportiv, realist vorbind, așteptările nu puteau fi deloc mari ca rezultate imediate, cu atât mai mult cu cât toate oponentele jucau în acest deceniu cu trofeul pe masă, în schimb în cel organizatoric capitala Banatului a lăsat de dorit, când ar fi trebuit de fapt să se prezinte aproape fără cusur și reproș la această primă înfățișare. Însă prin prisma impresiei finale de pe teren propriu, Timișoara a căzut jenant examenul, evidențiindu-se, pe lângă binecunoscuta infirmitate a infrastructurii de profil, atât esențiala lipsă de conlucrare în front comun la nivel local cât și, prin rățoiala ulterioară dintre diverși decidenți, iresponsabilitatea ca normă autohtonă a atâtor ahtiate lipitori care altfel nu știu cum să se afișeze mai făloase în momentele de triumf ale sportivilor.

În octombrie 2012, Dinu mărturisea speranțele de a duce cândva Timișoara în Challenge Cup, de pe aceeași scenă Robu promițând celor din rugby un cadou peste iarnă sub forma unui teren ”central” deja din 2013

În octombrie 2012, Dinu mărturisea năzuința de a duce cândva Timișoara în Challenge Cup, pe când Robu, flancat de Grindeanu, promitea tot atunci și de pe-aceeași scenă celor din rugby un cadou peste iarnă sub forma unui teren ”central” deja din 2013

Referitor la prestațiile din teren, s-a dovedit ceea ce nu era deloc greu de intuit, și anume că faza grupelor întrecerii europene inter-cluburi numărul 2 era momentan un pod puțin prea îndepărtat pentru o debutantă fie și neînvinsă în precedentele 6 jocuri din preliminarii. Dar toate au un început și fiecare trebuie să pornească de undeva, așa încât este cât se poate de bine și salutar că Timișoara Saracens a izbutit acest prim pas, fie și doar cu eșecuri de la cel puțin 27 de puncte în sus, adică echivalând cu aproape 4 eseuri transformate, ceea ce însă n-ar trebui deloc să descurajeze, ba din contră, să ambiționeze. Se poate spera la mai bine, la un al doilea pas, privirile trebuind ațintite doar în sus.

S-a reușit de fapt o necesară și principială intrare în normalitate, în rând cu abordările celorlalte federații naționale consacrate, și anume de a alinia în competiție un club de sine stătător, ca reprezentant extern de drept și meritoriu pe baza succeselor din întrecerea internă, fără a se mai continua la nesfârșit cu respectiva selecționată a Lupilor București, care, oricâtă nostalgie ar mai putea cumva genera unora mai ales acum, după unele înfrângeri chiar și drastice ale campioanei la zi a României, nu reprezenta decât o soluție de compromis. S-a pășit înainte, chiar dacă n-ar părea așa la prima vedere.

Eșecurile Timișoarei Saracens în grupa cu finalistele de dată recentă în Challenge Cup din 3 capitale europene ale unor națiuni de talie mondială spre vârful sportului cu balonul oval sunt de fapt, și nuanța trebuie subliniată, ale nimeni alteia decât campioana României în 3 dintre ultimele 4 ediții ale Superligii, evidențiind mai degrabă nivelul valoric inferior al întrecerilor din Carpați, de la care cei din Ronaț sunt nevoiți să se ridice punctual pe plan continental. Ceea ce e extrem de dificil.

Căci atunci când te aliniezi anual în aceleași competiții interne de regularitate în care numai una-două oponente îți pun cu adevărat probleme iar restul până la șase doar completează cum pot redusul număr de participante, pentru a nu pomeni chiar de o oarecare involuție a Superligii prin dispariția din peisaj a reperului Farul, atunci nici n-ai pur și simplu cum să anihilezi încă din primele mișcări un semnificativ handicap general față de grupări consacrate ce rulează de decenii la nivelul cupelor europene și în disputele paralele din Premiership, Guinness Pro12 sau Top 14.

Sunt valoroase întreceri interne și externe bine structurate și așezate în timp în Occident, consolidate pe măsură, conferind o competitivitate ce nu poate fi contracarată cu una, cu două, iar tocmai experiența de parcurs acumulată de protagoniste în regim constant de continuitate săptămânală, sezon de sezon la un apreciabil nivel valoric, constituie majorul avantaj pe care Superliga, Cupa României și Cupa Regelui nu le pot nicidecum asigura.

De aici și îngenuncherile Timișoarei Saracens, care, deși s-a făcut remarcată în plan fizic prin masivitate și combativitate, cu ardoare pe măsură, n-a putut înfrâna stilul de joc care impune cadența la nivelul Challenge Cup și cu atât mai mult în Champions Cup, ca bine închegate ansambluri colective prin excelență, desfășurându-se în regim de viteză sporită și continuitate, rod în teren al viziunii, strategiei și consecvenței în timp ale unor recunoscute școli de profil, veritabile filozofii socio-culturale, într-o tradiție cultivată cu mare entuziasm, dragoste, migală și perseverență, precum și îndelung susținută de largi comunități.

Cu alte cuvinte, numai și numai atât se putea pe moment, oricât ar fi sperat și gândit unii cu sufletul că s-ar fi putut smulge una-două victorii, ceea ce ar fi constituit semnificative surprize. Fără exagerare, adversarele și întregul pe care-l reprezintă fără doar și poate merită toată deferența. Iar ceea ce era cu atât mai mult de așteptat mai ales după aflarea numelor lor, nici nu putea fi evitat, indicii clare venind deja cu un an înainte, când campioana de-atunci a Superligii, CSM Știința Baia Mare, era depășită tur-retur în calificări nu doar datorită absențelor din efectiv de o exponentă a rugby-ului rusesc.

Cel românesc de club este într-un plin proces de învățare și deprindere, dar momentan atât, învățămintele după acest prim dur contact trebuind în schimb să fie mai mari în ceea ce privește sprijinirea unor asemenea grupări vârfuri de lance la ora confruntărilor internaționale și susținerea lor logistică și în plan organizatoric la nivel local.

Ceea ce, s-a dovedit la final contra francezilor, nu s-a întâmplat.

Iar scuzele cu iarna românească pot fi doar străvezii pretexte ce nu țin, dacă ne amintim că anul trecut, în calificări, cei din Heidelberg găzduiau cu bine fie și pe 10 ianuarie meciul cu bănățenii, tot în vitrege condiții de climă continentală, deficitul constând de fapt în atitudinea iresponsabilă a României în general față de patrimoniul și infrastructura sa sportivă, atitudine elocvent exemplificată în Timișoara, decăzută prin prisma stadiului jalnic a numeroase arene la un grad cochetând pe alocuri cu ruina.

Indubitabil, cauzele sunt mult mai ample și adânci, exacerbate în meandrele așa-zisei tranziții, sportul autohton și, în cazul de față, în particular cel timișorean, fiind captive din capul locului unor legislații păguboase în domeniul sportului și sponsorizării, completate de o paralizantă indiferență generală nedublată de fapte față de acest fenomen, domeniu în care nociva imixtiune peste ani a politicului a fost în scopuri propagandistice de fațadă și din interese punctuale, forme fără fond.

În acest context general, bluful anulării jocului acasă cu Stade Francais Paris din cauza stării impracticabile a gazonului stadionului numărul 1 al Timișoarei n-a fost tocmai uluitor, dar raportat strict la mersul lucrurilor în capitala Banatului a avut darul de a dovedi, dacă mai era cumva necesar, că factorii de decizie locali care în timp mai mult au ignorat decât au impulsionat regenerarea aspectelor esențiale ale lumii sportului din capitala Banatului sunt repetenți și numai buni de a fi menționați ca atare în presa sportivă.

Buni de a fi demiși sau de a-și da onorabil și principial demisia, ceea ce însă nu se poartă pe la noi. Iar în acest caz, fără doar și poate, vina este colectivă, răzbătând cronica incapacitate de conlucrare coerentă în front comun, pe fondul devastatorului individualism tipic mioritic. Iar la modul cum se acționează de regulă haotic, aleatoriu, pe diviziuni în diferite trepte de viteză și fără conștientizarea acelui țel comun în asemenea momente, un rateu precum la început de 2017 plutea oarecum pe undeva în aer.

Vina nu este nici pe departe mai ales a clubului din Ronaț, și nici pe-atât exclusivă, așa cum, de voie, de nevoie, s-a trezit pus în situația de a-și asuma pe cont propriu responsabilitatea în lumina pierderii jocului la masa verde și a amenzii încasate, asumare însușită mai degrabă datorită faptului că Timișoara Saracens, în calitatea sa de participantă la întrecere, se pusese inițial de acord cu termenii și condițiile acordului comun din European Rugby Challenge Cup, ci povara morală a sincopei din 14 ianuarie șade în ograda administratorilor de tot felul.

Pentru că, sub greutatea acestui paralizant lanț al slăbiciunilor, terenul e conform actelor în grija administratorului arenei ”Dan Păltinișanu”, Consiliul Județean Timiș, iar gruparea de rugby este prin asociere și sub oblăduirea Municipalității Timișoara.

Dacă, precum se poartă în societățile sănătoase și consolidate, Timișoara Saracens ar fi fost un club privat de sine stătător, fără tangențe cu instituții rulând banul public, și dacă ar fi avut în responsabilitatea sa, în calitate de proprietar, co-proprietar, asociat sau acționar, terenul ce era încă din capul locului desemnat drept gazdă a întâlnirilor de pe teren propriu, atunci era și numai treaba sa cum se pregătește de meci și cum ar ieși apoi la o adică dintr-o asemenea situație.

Dar din moment ce CJT are în administrare terenul iar gruparea de fotbal cel mai adesea gazdă pe acel gazon – instalația de încălzire, pe deasupra administrațiile edilitare fiind partenere asociate clubului de rugby, atunci încrengătura e chiar foarte complexă, nefiind așadar deloc normal ca toți respectivii decidenți să fugă care cum de răspundere, pasându-și unii altora vina, odată ce Timișoara Saracens a dat de înțeles că înfăptuise tot ce era omenește posibil și ținuse de ea pentru a se juca partida.

Într-adevăr, Timișoara Saracens se poate considera îndreptățită să sublinieze că a făcut tot ce i-a stat în putință, și nu doar cu acest nefericit prilej, asta dacă e să ne reamintim de toți anii în care s-a chinuit să găzduiască meciuri pe care numai grupări românești le-ar fi jucat, uneori prin noroaiele din Ronaț, însă ar exista și o nuanță în această notă defensivă a clubului cu balonul oval, și anume că, mai exact spus, a înfăptuit tot ce era omenește posibil în circumstanțele cu care se confruntă, adică în niște marje limitate ca număr de personal, utilități logistice și în calitate de chiriaș pe ”Dan Păltinișanu”.

Dar tocmai pentru că Timișoara Saracens avea limitele sale absolut de înțeles, a și intrat de nevoie și cu inerentele compromisuri în parteneriatele cu forurile ce dețin pâinea și cuțitul. Care, la victoriile sportivilor, s-au grăbit să urce pe scenă și sub luminile rampei triumfului, dar la acest eșec comun, mai puțin al staff-ului sportiv, s-au exonerat de orice obligații. Zău?

Însă de ce-ar mai mira iresponsabilitatea CJT din moment ce, amplu consemnat în aceste pagini în cursul toamnei, retrograda atitudine și birocrația organismului cu pricina au sabotat de-a dreptul activitatea copiilor și juniorilor legitimați ai atletismului local în raport cu utilizarea treptelor stadionului ”Dan Păltinișanu”, absolut fără rost protejat în acea situație!? Pro sport!?

Infrastructura sportivă locală a decăzut în halul în care a ajuns și pe seama incompetenței decidenților din funcții administrative la nivel municipal și județean, a căror lipsă de viziune și discernământ a concurat și în acești ultimi ani ai ascensiunii clubului de rugby la micșorarea șanselor de emancipare materială a sportului cu balonul oval de pe Bega, cu punctul culminant în fiasco-ul din 14 ianuarie de pe ”Dan Păltinișanu”, capac la toate fiind fuga de răspundere a acelorași incapabili de a genera un front comun, prin reproșurile reciproce lansate odată ce gazonul a devenit impracticabil din rațiuni organizatorice și nu pentru că vremea n-ar fi ținut în acea săptămână cu Timișoara.

Conform croielii de politician, acești ”aleși ai poporului” sunt extraordinar de tari în retorică, cum își probau cândva la unison zelul demagogic și în lipsa oricăror probe sau dovezi în sensul indicat de ei la ora dispariției filelor cu vizele medicale din legitimațiile mai multor rugbiști, ci doar pentru a arăta cu degetul spre oricare alți vinovați de prin alte părți, când de fapt organele de anchetă n-au dovedit nici până-n ziua de azi inexistența unei eventuale culpe pe plan local, așa încât a recidiva prin consecventa azvârlire a pisicii în curtea altuia nu miră deloc.

Pe-atunci a fost lesne și convenabil, țintele și ”vinovații” luați în cătare de felurite muște în lapte fiind reperate undeva departe, pe ”la centru”. Acum, că nimeni nu le era de vină, și-au arătat în plus și lașitatea, făcând zarvă în bucătăria internă a Banatului, ei de ei.

Campioni în domeniu.

Am strâns un dosar gros cât obrazul voluptoșilor vorbitori români cu ale lor declarații postdecembriste fără acoperire lansate în lumea arenelor din această parte de țară iar cea a lui Nicolae Robu din primele luni ale întâiului său mandat, mai precis din 8 octombrie 2012, de pe scena din Piața Unirii, la o zi după cucerirea în premieră a Superligii de către rugbiștii din Ronaț, nu poate lipsi din acoladă.

Pe-atunci, puținii timișoreni strânși să împărtășească triumful câștigării titlului erau martorii spuselor finanțatorului Dan Dinu că va tinde la propulsarea în timp a clubului spre Challenge Cup, ceea ce, peste 3 toamne devenea realitate faptică în iarbă, dar și ale elucubrațiilor în necunoștință de cauză ale edilului Robu, care jongla cu sentimentele simpatizanților sportului prin a promite campionilor un teren al lor deja peste iarnă, din primăvara lui 2013, sugerând că-i va aduce mai în centru. Avea habar de complicațiile pândind după colț în privința arenei CFR?

Cel mai probabil nu, ceea ce ar fi putut însă descoperi la o simplă consultare, dar ce contau niște vorbe aruncate-n vârf într-un moment de euforie, căci politicienii pot lansa verzi și uscate!?

Dacă Dinu s-a ținut în timp record de cuvânt în planul performanței sportive, fără a fi avut nici cea mai mică presiune și obligație în acest sens, ci doar din dorința lăudabilă de a înălța propria ștachetă a reperelor de atins, în schimb Robu nu doar că n-a onorat la termen respectiva promisiune, dar a ajuns să constate la peste 4 ani de la acea seară de luni în ”Unirii” că echipa etalon a orașului al cărui primar este nu poate găzdui o partidă internațională pe ce-a mai rămas cât de cât din infrastructura sportivă locală, această arenă în felul ei numărul 1 a Timișoarei, ”Dan Păltinișanu”.

Dacă nu s-ar fi umblat după cai verzi pe pereți, într-o rotație în cerc vicios de decenii încoace, o dezvoltare în timp a spațiului ce găzduia partidele rugbiștilor Timișoarei exact acum 20 de ani, în ediția 1996-1997 a primei ligi, ar fi putut genera o soluție viabilă. Mergeau împătimiții meci de meci la terenul dintre ”Dan Păltinișanu” și LPS Banatul, al cărui gazon n-a fost vreodată pe-atunci într-atât de problematic, fie și în absența prețioasei griji de care se zice că ar avea parte marea arenă vecină, și n-a fost nici o problemă, ba din contră, zâmbetele erau parcă mai sincere.

Așadar s-au pierdut îndelungate tempouri, s-au tocat resurse și s-au căutat în zadar și de prisos tot soiul de variante, cu toate înflăcăratele declarații de rigoare, dar nu s-a înfăptuit nimic, ba din contră, finalista pariziană de cupă europeană n-a putut fi primită cum se cuvine la Timișoara…

Lotul de jucători al campioanei din Ronaț a arătat în Grupa 5 prin principalele sale piese de rezistență ce au dus cu anii greul și în planuri paralele, la ”Stejari” și ”Lupi”, că a atins un vârf extrem de dificil de depășit în plan individual și colectiv, dar mult mai presantă decât o viitoare necesară schimbare treptată de generații este consolidarea materială, logistică, organizatorică și ca pârghii de susținere și sprijin în interdependența cu autoritățile a Timișoarei Saracens, pași înainte fără de care următorul episod în cupele europene ar putea fi la fel de nesigur și cu erori în ale găzduirii jocurilor. De fapt, dacă ar fi cu putință, Timișoarei Saracens i-ar prii să se cupleze cât mai mult la mediul privat de afaceri și să se detașeze de cel bugetar de stat, după care însă stă măcar și în privința obținerii unui petec de teren, ideal într-o zonă ușor accesibilă și cu spații pentru facilități auxiliare, gen parcare, căci ”Dan Păltinișanu” parcă i-a fost piază rea cu excepția păstrării pe Bega a trofeului Cupei României.

Însă imperioasa consolidare a campioanei la zi nu se poate înfăptui în parametrii actuali. Deloc, în condițiile în care s-a constatat clar pe 14 ianuarie că nu există un uniform efort colectiv, bine structurat, instrumentat și concertat. Nu cu asemenea mentalități și atitudini, nu cu asemenea personaje în peisaj.

Dar dacă Timișoara n-a putut deduce la timp nici măcar uriașele evidențe că s-a automutilat în planul infrastructurii arenelor sportive, prin nenumăratele pierderi nonșalant induse fără a se clipi din ochi, gen ILSA, patinoarul, Usoda sau inestimabilul UMT, ce s-ar fi pretat ca o mânușă chiar și rugby-ului, pentru a nu mai pomeni de penibilele întârzieri de predare a viitoarei săli polivalente, atunci cum ar putea oare distinge mai amănunțitele detalii ce conturează întregul, ca de exemplu dincotro i se mai taie sportului local vântul din pânze, fără a tot căuta mereu vinovați la distanță!?

Robu ne-a lămurit inclusiv prin acele spuse fără nici cea mai mică acoperire, CJT și Municipalitatea ne lămuriseră de și mai mult timp în privința incapacității de a naviga eficient în această bolnavă lume a sportului dependent de punguța publică, iar capac la toate soluției de compromis SCM i s-a mai și implantat la vârf acest liant în devenire în ultimii ani pe ruta Consiliul Local – clubul de rugby, nimeni altul decât nuca în perete în ale administrării activității sportive, Radu Țoancă.

Un fost ziarist care tot cam acum vreo 20 de ani nici nu catadicsea măcar să salute colegi de breaslă din mult mai desconsiderata presă sportivă, ale căror consemnări de profil ar fi putut probabil sfârși în accepțiunea sa undeva în afara paginilor, iar apoi politician itinerant, învestit însă în acești ultimi ani ai omului nou tocmai în fruntea clubului sportiv municipal lansat de nevoie, o alegere cum nu se putea mai nepotrivită și neprincipială, printr-o deturnare a alesului din direcția șefiei la Parcul Copiilor.

Și cum ar putea oare prospera competitiv sportul timișorean respectiv înflori infrastructura arenelor, când înscăunați mai mari sau mai mici care și-au exersat deja îndoielnica expertiză în domeniu sunt decidenți până și în acest fenomen!? Câtă vreme se defilează cu asemenea muște în lapte la pupitru, cu ale lor superficiale mentalități și închipuiri, progresul autentic nici nu poate intra în calcul, ba din contră, alte blufuri nefiind excluse iar deviația de la asumarea responsabilității la eșec, conservată ca prim reflex și carte de căpătâi.

Mare frână nenorocita dependență a lumii sportului de la noi de spectrul edilitar-politic!

* Astăzi, în jocul final al Grupei 5 dar și al fazei grupelor în ER Challenge Cup, la Paris, Stade Francais – Harlequins 27-17, gazdele depășindu-i astfel pe londonezi pe locul 2 în ierarhia seriei patrulater și calificându-se în sferturile de finală:

1. Edinburgh Rugby 6 5 0 1 215-122 24 puncte / 2. Stade Francais 6 4 0 2 152-108 20p / 3. Harlequins 6 3 0 3 230-113 18p; 4. Timișoara Saracens 6 0 0 6 26-280 0.

Doar Timișoara Saracens, dintre cele 20 de participante în faza grupelor, n-a obținut nici un punct.

Programul sferturilor de finală este: Bath – Brive, Gloucester – Cardiff, Edinburgh – La Rochelle și Ospreys – Stade Francais.

Saracens Londra s-a calificat în sferturile de finală din European Champions Cup grație unui 10-3 (3-0) cu Toulon, urmând a da piept acasă, pentru o semifinală cu învingătoarea dintre Munster și Toulouse, cu scoțienii de la Glasgow Warriors, care s-au impus cu 47-0 la Leicester!

Programul sferturilor în ER Champions Cup: Clermont Auvergne – RC Toulon, Leinster – Wasps, Saracens – Glasgow Warriors și Munster – Toulouse.

 

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Rugby și etichetat cu , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.


Ultimele articole din categoria Rugby: