EXCLUSIV, pre-RCM UVT Timișoara – Farul Constanța pe ”Dan Păltinișanu”. Valentin Popârlan: „Mi-aș dori încă un titlu cu Timișoara, și Cupa cu Timișoara, care ne lipsește din palmares. În ceea ce privește naționala României, aș vrea să facem o bună Cupă Mondială în 2015”

Campioana RCM UVT Timișoara caută în Joia Mare, de la ora 20, primul succes acasă din 2014, acasă numindu-se acum, după ceva așteptare, marele oval „Dan Păltinișanu”, iar înaintea acestui moment special, cel care marca tocmai de ziua sa de naștere primul eseu al ”Stejarilor” României în succesul din iunie trecut cu ”Jaguarii” Argentinei, în chiar întâiul său sezon pe Bega după sosirea de la CSM București, a lăsat măcar pentru jumătate de oră faptele deoparte, explicându-ne și că ”munca de linia a II-a e una de miner, care nu se vede”. De vorbă cu Valentin Popârlan, un truditor mereu revenit după accidentări…

Iar mai pe seară revenim și cu o avancronică la Timișoara – Constanța, declarațiile protagoniștilor fiind publicate deja ieri…

Valentin Popârlan, jucătorul de aproape 2 metri din linia a II-a a campioanei RCM UVT Timișoara

 

 

 

Așadar între o victorie la scor în Ghencea, contra Stelei, joc care l-a regăsit integralist pe intervievatul nostru de astăzi, și o dispută cu RCJ Farul în care galben-albaștrii abia așteaptă să se ridice la înălțimea momentului de mult așteptat, internaționalul de linia a II-a al dublei campioane naționale la zi și-a găsit timp în această mai comprimată săptămână rugbystică să vorbească despre cariera sa.

Valentin Popârlan s-a născut în județul Brăila, la aproximativ 40 de km de municipiu, în comuna Viziru. La cei 27 de ani ai săi, a ajuns campion cu Dinamo, în anii 2007 şi 2008, precum şi câştigător al Cupei României, tot în 2008, a acumulat peste 30 de selecţii în tricoul naţionalei, descinzând cu lotul ”Stejarilor” pe tărâmul All Blacks și așteptând acum Cupa Mondială din Albion, în 2015, și și-a croit drum de câştigător și al Superligii, cu RCM UVT Timişoara, în 2013, putându-se lăuda cu alte diverse performanţe sub culorile naţionalelor juvenile ale României, la mijlocul deceniului trecut, cu duble participări la Cupe Mondiale ori Campionate Europene. 

Trecut prin numeroase contacte corp la corp cu oponenții întâlniți în teren, sute de baloane purtate sau expediate și mii de placaje ori grămezi, dacă n-ai ști că e un jucător de rugby, la prima vedere ai putea spune că e un luptător în cușcă, boxer sau un luptător de arte marțiale, din pricina cicatricilor și a vânătăilor care-i brăzdează membrele.

Cel care se autointitulează ca fiind „un băiat de la țară”, m-a invitat cu amabilitate — în ciuda puținului timp liber dintre antrenamente — în încăperea de cămin de pe lăturalnica stradă „Cameliei”, care s-ar putea numi casă pentru rugbiștii timișoreni. Într-un mediu pătruns de culorile RCM-ului și o liniște ambientală, Valentin Popârlan pare întrerupt din delectarea adusă de citirea cărții „Îngeri și demoni”, a misteriosului Dan Brown. Totuși, minutele rămase la dispoziţie până la începerea unui nou antrenament sunt prețioase…

www.sporttim.ro: Un proverb spune că „rugby-ul este un joc de golani practicat de niște gentlemen, în timp ce fotbalul este un joc de gentlemen practicat de niște golani”. Tu ce părere ai?

Valentin Popîrlan: Cred că rugby-ul, ca majoritatea sporturilor, e chiar un joc frumos și că nu contează dacă ești golan sau gentleman, important este să ajungi să-l practici la un nivel cât mai înalt posibil.

– La tine, vârsta prielnică pentru a te apuca de sport a fost chiar în perioada când naționala de fotbal a României avea cele mai mari performanțe și reușea calificări la turnee finale. Cum de nu te-a influențat lucrul acesta și ai ales să faci rugby în dauna altui sport?

V.P.: Eu chiar am amintiri plăcute legat de primul meu contact cu rugby-ul, și da, evident, și eu ca și cei mai mulți tineri, înainte de a ne descoperi drumul, am trecut printr-o varietate de sporturi. Am cochetat cu handbalul, baschetul și canotajul. Alegerea mea se datorează unui antrenor destul de bătrân la acea vreme, dar la care de fiecare dată când mă gândesc, surâd mulțumitor, ca și cum i-aș fi dator și acum. El a fost cel care a reușit să îmi imprime dragostea față de rugby prin stilul său aparte de a se comporta în preajma acestui sport.

– Rugby-ul apare ca un joc foarte dur, necruțător aș putea spune în fața loviturilor și a tampoanelor. Nu ai avut probleme la început cu părinții tăi, în sensul în care ar fi fost îngrijorați să te lase să practici sportul pe care l-ai ales? N-au încercat să te convingă să alegi altceva?

V.P.: Până acum, în cariera mea, am suferit numeroase accidentări care m-au ținut departe de teren, chiar și pentru perioade mai lungi de timp. În familia mea, și țin să le mulțumesc, am găsit foarte mult sprijin, m-au lăsat să decid ce vreau și ce credeam eu că e mai bun pentru mine. A contat enorm! Mi-au dat putere să lupt și să revin de fiecare dată cu mai multă ambiție și cu mai multă dăruire.

– Uneori eforturile pe care ți le cere un sport sunt la fel de mari ca și roadele pe care le culegi. Andre Agassi spunea că, citez: „trăiesc din tenis, deși urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată și secretă, și totdeauna l-am urât”. Când ai realizat că acesta e drumul pe care trebuie să îl urmezi, că ți-ai pornit propria odisee și trebuie să îți duci crucea până la capăt, au fost momente în care ai avut regrete și ți-ai fi dorit să faci altceva? 

V.P.: La noi în rugby există o vorbă foarte înțeleaptă: „atât cât dai rugby-ului, atât primești înapoi”. Trebuie să muncești mai mult în fiecare zi. Nu e doar o luptă contra adversarilor, ci și una contra persoanei tale de ieri. Trebuie să te întreci în muncă cu zi ce trece, să fii mai bun, mai puternic. Rugby-ul îți dă exact cât îi oferi. Dacă faci lucrurile acestea, o să ajungi la rezultatele pe care ți le propui, iar eu cred că trofeele, medaliile, sunt cele mai importante lucruri pe care un sportiv le poate primi înapoi.

– Ai început să crești și să te formezi ca rugbist. A fost grea prima depărtare de casă? Cum ți s-a părut acel tranzit de la Brăila la București?

V.P.: Au fost momente în care mi-am dorit să mă întorc înapoi, eu eram obișnuit cu viața de la țară, nu cu un oraș atât de mare, dar nu aveam de ales, deja am început drumul pe care trebuia să-l urmez și nu îmi permiteam să dau înapoi, să fac vreo greșeală.

– Odată înfăptuită trecerea în București, la Dinamo, ai început să cunoști și gustul succesului, câștigând titluri atât la juniori, cât și la seniori. Dintre toate trofeele câștigate, care este cea mai dulce victorie?

V.P.: Nu am vreun sezon preferat sau un trofeu pe care să-l prețuiesc cel mai mult. Pentru mine toate au însemnat mult. Fiecare medalie, cupă, victorie a fost încununarea unei lungi perioade de efort, de abțineri de la unele lucruri care mi-ar fi afectat evoluția sportivă.

– Explică puțin, te rog, ce înseamnă mai exact poziția pe care evoluezi tu? Care îți sunt îndatoririle pe teren ca jucător de linia a II-a?

V.P.: Munca de linia a II-a e una de miner, care nu se vede. Poate doar cei avizați, cei care știu rugby pot să o aprecieze. Nouă ne place să spunem că primii cinci sunt supuși la munca de jos. Trebuie să înaintăm, să ducem baloane în față, să asigurăm o ieșire rapidă a balonului din spontane. Să ne ocupăm cu recepția baloanelor din aer, din tușă, să ajutăm linia I să își bată adversarii direcți din față.

– De la tenis, la fotbal sau alt sport, se pot observa jucători cu diverse superstiții, tabieturi. Sunt convins că și tu ai!

V.P.: Tot timpul prima jambieră pe care mi-o pun e cea de pe piciorul drept, iar apoi am o ordine anume… îmbrac colanții, șortul. Trebuie să respect ordinea creată la fiecare meci, îmi dă încredere, sunt foarte superstițios. Și da… piciorul drept e primul cu care pășesc pe gazon!

– Care a fost reacția ta când ai fost ofertat de cei de la Timișoara?

V.P.: Chiar îmi doream să vin aici, să joc pentru Timișoara. În viața unui sportiv e bine să îți muți locul, să accepți noi provocări. Dacă stai foarte mult la o echipă te plafonezi și nu mai ai o dorință acerbă de a te autodepăși, care e esențială, cum am mai spus.

– Că veni vorba de plecarea la altă echipă, cum te-ai adaptat cu noua ta poreclă, Iuda? (a fost poreclit de către colegi astfel după ce a fost „momit” de Farul Constanța la începutul anului)

V.P.: (râde) Da, Iuda! Iuda Iscarioteanul! A fost o glumă din partea colegilor, care nu m-a deranjat. La momentul respectiv am considerat că era cel mai bine pentru mine. Eu mă bucur că am rămas aici și cred că a fost, până la urmă, decizia cea mai bună.

– Cum decurge o zi normală în viața unui rugbist care trebuie să fie conectat continuu, să dea tot ce are mai bun?

V.P.: Programul este foarte riguros. Te trezești de la 7, servești micul dejun și trebuie să lucrezi în sala de forță. Odihna de după e nelipsită, pentru că mai urmează încă un antrenament care e foarte solicitant. Îți mai rămâne timp seara să stai cu prietenii la o discuție, dar e importantă și ora de culcare, pentru că e un anumit interval în care te odihnești mai bine, în care corpul ți se reface după efort. Putem să ne imaginăm un castel care trebuie clădit din trei feluri de cărămizi: antrenament, odihnă și mâncare. Seriozitatea, implicarea, ambiția, dorința, toate aceste elemente fac castelul mai strașnic, ceea ce aduce performanța.

– Fă o retrospectivă a carierei tale până în momentul de față. Ești mulțumit de realizările tale?

V.P.: Sigur, sunt foarte mulțumit, dar tind spre perfecțiune. Cred tot timpul că se poate mult mai bine și că poate puteam să fac mult mai mult.

Că tot am ajuns la capitolul „carierei personale”, ce planuri de viitor ai?

Valentin Popârlan, între colegii săi, studiind "The Knot", nodul gîndit de RCM Timişoara pentru forţa unitară a grupului

 

V.P.: Mi-aș dori încă un titlu cu Timișoara, Cupa cu Timișoara, care ne lipsește din palmares. În ceea ce privește naționala României, aș vrea să facem o bună Cupă Mondială în 2015.

Ai menționat anul 2015… Dacă îți aduc aminte de 2011, la ce te gândești?

V.P.: (tresare) Noua Zeelandă, da! Acea Cupă Mondială a fost un vis frumos care a devenit realitate. Mi-a dat mare încredere ca jucător, dar mai ales ca om. Am văzut că pot performa. Acolo am dat piept cu adevărate nume, cu valori, coloși ai rugby-ului mondial.

Ai vreun model de jucător pe care-l urmărești? Un idol am putea spune?

V.P.: (ezită puțin) Idol… e prea mult spus. În general încerc să îi urmăresc pe cei care evoluează pe postul pe care joc și eu. Așa mă pot inspira și pot lua ceea ce e mai bun din fiecare parte. Pot perfecționa anumite însușiri ale jocului meu.

– Un mesaj pentru susținătorii rugby-ului timișorean și pentru apropiați?! 

V.P.: Acum, înainte de Sărbători, le doresc multă sănătate și fericire în sânul familiei. Țin să le mulțumesc suporterilor care vin și ne susțin meci de meci, se simte aportul lor, ne dau putere să luptăm, îi simțim ca al 16-lea jucător!

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Rugby și etichetat cu , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


+ 4 = sapte

 


Ultimele articole din categoria Rugby: