Noroi mocirlit da, puncte şi spectatori nu prea în doar al 9-lea joc al Cupei României pe post de semifinală, decisă în prelungiri de Dinamo, fără eseu din partea lui SCM USV Timişoara

Ultima finală cu „mare cântec” din primăvară a Cupei României a fost reeditată astăzi de Sfântul Nicolae pe un gazon execrabil în semifinala noii ediţii la fel de prescurtate a întrecerii forului rugbistic, tot deţinătoarea trofeului, CS Dinamo, impunându-se prin a smulge timişorenilor victoria chiar în prelungiri, dintr-un mol rulant.

Galben-albaştrii din Ronaţ păreau a-şi fi asigurat sacii-n căruţă pe noroiul mocirlit al terenului „Florea Dumitrache” din capitală, chit că nu înscriseseră nici un eseu în penultimul act de la ora 14, ceea ce nu-i împiedicase a răsturna favorabil scorul spre final la 5-6, însă o ultimă margine de pe linia de 22 a fost fructificată printr-un mol rostogolit până la limita terenului de ţintă al bănăţenilor. 

Unde, cu tot noroiul ştergând varul tuşei, Robert Diaconescu a semnalizat marcarea de către bucureşteni a celui de-al doilea eseu al semifinalei, de penalizare, răsturnând şi ei scorul, 12-6. 

Bănăţenii prăbuşindu-se la liman, la chiar ultima fază, după ce în prima jumătate a părţii întâi rezistau stoic defensiv în preajma aceluiaşi propriu teren de ţintă presiunii majore din partea gazdelor, neconcretizată aproape o jumătate de oră. 

Fără ca pe final, odată ce „galbenii” noroiţi din plin ai lui Mugur Preda abia preluau în premieră conducerea la intrarea în ultimele 5 minute dintr-o altă penalitate, să mai fie la fel de presaţi de către localnicii smulgând totuşi o margine salvatoare, fructificată decisiv, salvator pentru deţinătorii trofeului. 

Care, prin prisma faptului că au înscris şi un al doilea eseu, spre deosebire de timişoreni, în incapacitate de a fructifica după pauză chiar două perioade de superioritate numerică, s-ar putea considera merituoşi calificaţi în finală. 

Ai unei „băi în noroi” care realmente a fost totalmente pe muchie, fără diferenţe vizibile, cu rezultatul la cheremul hazardului şi stării gazonului.

Căci tot ceea ce-a reprezentat această provocare a adus a farsă pe terenul nedemn de o semnifinală a Cupei României, noroi mocirlit da, spectatori nu prea vineri după-amiază pe vremea de ţinut câinii în casă în capitală, unde a plouat şi-n preziua partidei, şi-n dimineaţa Sfântului Nicolae, încât s-au format pe-alocuri şi bălţi pe gazon, degradat încet şi sigur în „luptele în nămol” ale protagoniştilor.

Celui doar al 9-lea joc al ediţiei autumnale a Cupei României, una pe post de semifinală, după cea adjudecată cu începere de la ora 11 de vicecampioana CSM Ştiinţa Baia Mare pe „Arena Zimbrilor”, în dauna Stelei.

Şi puteau fi oare şi alte 4 semifinaliste din mereu acelaşi careu fruntaş, semn al lipsei de competitivitate şi dinamism a Ovaliei carpatine!?

Aceeaşi tot mai plictisitoare poveste, aceleaşi participante de frunte proptite din banul public pentru a se angrena în încleştări ştirbite de calitate în condiţiile unui teren cu băltoace şi noroi, de-a dreptul mocirlit.

Iar toate astea după 35 de ani de postdecembrism în care infrastructura sportivă nu s-a îmbunătăţit, dimpotrivă, îmbătrânănd sub trecerea anilor împănaţi cu-aceleaşi lozinci ale promisiunilor deşarte.

Şi chiar nu se „prinde” mai nimeni că Sfântul Aşteaptă nu-şi are locul în calendarul Creştin Ortodox Român?

Pare-se că nu.

Toate vechi şi nouă toate, de exemplu şi în privinţa alinierii atâtor rugbişti de import, nu mai puţin de 10 în XV-le dinamovist, cu limitele lor incontestabile, însă suficient de implicaţi pentru a asigura două treimi din garnitura deţinătoarei trofeului, căci dacă tot se joacă-n Cupa României, atunci sportul cu balonul oval să fie practicat majoritar de către recruţi second-hand în faţa unor tribune ca pustii şi pe o suprafaţă de joc „imală”.

Totul pe buzunarul românului cotizant de dări, taxe şi biruri care mai de care, dar care român nici că se strânge la disputa celor 30 de jucători. Indiferent că e ora hotărâtoare a unei calificări în finala bietei Cupa României.

Sau, prin prisma celor 10 dinamovişti „adoptaţi”, o dovadă că până şi „celulele” de rezistenţă ale sistemului socialist, „departamentalele” de partid şi de stat, s-au „privatizat” cu o deschidere spre lume de toată frumuseţea.

Ori n-o fi vreo incompatibilitate în termeni între ceea ce reprezintă Dinamo, un club al structurii publice guvernamentale de stat MAI, şi garnisirea echipei astfel finanţată cu sportivi formaţi de alte şcoli rugbistice peste mări şi ţări!?!

Privind o astfel de dispută noroită cu participanţii înlocuitori ai tinerilor români care „nu mai vin din urmă” pe fondul neglijării cultivării sectorului juvenil, într-o zi de Sfântă Sărbătoare, „Moş Nicolae”, pervers întinată de CCR prin anularea rezultatului unor alegeri prezidenţiale democratice la 12 zile după desfăşurarea acestora, nu poţi a nu constata absurditatea nonsens a tranziţiei postdecembriste chiar către nicăieri, hău întunecat şi-adânc. 

Într-o sfântă zi aducând o oare a câta lovitură de stat în postdecembrismul sfâşiat şi minereşte, şi prin idioţii utili dintre „tinerii frumoşi şi liberi” ai implacabilei revoluţii neomarxiste reînviind purpuriul predecembrist.

Iar roşul a fost totuşi la putere până la urmă şi-n nămolul din nordul capitalei, din deget şi fluier de arbitru, aşa cum roşul a fost, este şi va fi în tot şi-n toate, indiferent de zbateri, strădanii şi toate cele. 

Vremea rece, închisă şi ploioasă, gazonul harcea-parcea, roşul sărind în ochi, petele de culoare în exces în roşu pentru sănătatea Ovaliei carpatine şi toată ambianţa în general au conturat o ilustrată sugestivă din sport a deşertăciunii mioritice, curat-murdară în jurul urnelor. 

Murdărite devenind rapid şi echipamentele, până când dinamoviştii deschideau scorul după o jumătate de oră.

Meritat atunci pe fondul presiunii exercitate anterior din plin, când, adulmecând eseul, au preferat jocul în tuşă la două penalităţi, fără însă şi a fructifica.  

Iar când au ales totuşi a da la beţe, în minutul 26, din dreapta, balonul greu a jucat festa mijlocaşului la grămadă Jondre Williams, imprecis de la peste 30 de metri. 

La fel peste nici două minute din stânga, tot alături, spre uşurarea elevilor lui Preda şi Popârlan.

Şi totuşi, echilibrul s-a rupt puţin mai apoi, în minutul 30, când gazdele au prins o margine şi-au declanşat molul rulant, finalizat în eseu, pe dreapta, 5-0, fără ca Williams să înscrie şi pentru a treia oară de la punct fix.  

Ceea ce ar fi putut să coste, scump.

Mai ales că balonul buclucaş juca apoi festa bucureştenilor, în propria jumătate, iar Gabriel Rupanu nu rata ocazia să încerce lovitura la beţe, fie şi de la mai mare distanţă, lovind balonul din plin, curat, cum se cuvenea în asemenea condiţii de joc: 5-3 în minutul 37, dintr-o poziţie relativ centrală, niţel dreapta.

Acceptabil pentru cei din Ronaţ la regruparea la vestiare, prin prisma economiei jocului părţii iniţiale. 

Cea de-a doua fiind mai echilibrată şi cu greşeli mai mari dinamoviste, taxate în două cazuri, fără însă ca galben-albaştrii să profite de superioritatea numerică, decât abia spre finele celei de-a doua perioade favorabile, şi doar dintr-o altă penalitate cu Rupanu la pupitru.

Exact şi de astă dată de la 22 de metri, din preajma marginii, de pe stânga: 5-6. Ceea ce părea a fi suficient la intrarea în ultimele 5 minute.

Iar precizia sa, din două lovituri, ar fi putut decide semifinala, pe fondul impreciziei omologului Williams, din nu mai puţin de 3 execuţii ratate.

Ultima fază răsturnând însă decisiv şi dramatic istoricul unui alt meci de tristă amintire, neaducând nimic nou în peisajul tot mai posac şi sărăcăcios la Ovaliei carpatine: 12-5. 

Unul cu gazoane vai şi-amar, îngreunând jocul, unul cu puţini tineri autohtoni valoroşi „venind din urmă”, unul văduvit de spectatori, unul cu ore de start ale semifinalelor precum 11 şi 14 neavând de-a face cu popularizarea sportului – resemnat că nu-şi mai atrage oricum prea mulţi simpatizanţi în plus, unul cu aceleaşi şi-aceleaşi 4 trupe generând variaţii pe-aceeaşi temă, un an una, alt an, alta, dar unul pe de altă parte binişor pigmentat cu pete de culoare ale importurilor second-hand, ceea ce naşte marea întrebare de a fi sau a nu fi.

Care va să zică are Ovalia carpatină resurse, încât să-şi pună la punct gazoanele şi modalităţile de atragere a practicanţilor şi spectatorilor, sau n-are bani decât de tocat pe apa Sâmbetei în perpetuarea unui circ absurd şi tot mai lipsit de substanţialitate, rost şi sens!?

Dar aberaţia va continua neîndoielnic din inerţie, să înfulece şi gurile celor din „sistem” ceva, pretinzând că ar stopa cumva picajul în vrie al rugby-ului românesc. După ei, potopul.

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Rugby și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


7 − sase =

 


Ultimele articole din categoria Rugby: