CS Dinamo Bucureşti şi-a păstrat sâmbătă după-amiază trofeul Cupei României la rugby, răsturnând scorul finalei cu maramureşenii de la 19-24 la 29-24, şi impunându-se astfel pentru a doua oară în 2024 în ultimul act al întrecerii secunde a Ovaliei carpatine, în primăvară dispunând şi de timişoreni la capătul ediţiei trecute, cu 18-11 dar şi… „cu cântec”.
Mai presus însă de reeditarea reuşitei de către dinamoviştii antrenaţi de fostul jucător şi tehnician al bănăţenilor, neo-zeelandezul Sosene Anesi, domină din păcate teatrul absurd al disputării Cupei României cu tribunele ca goale la Arena Naţională de rugby „Arcul de Triumf”, unde puţinii iubitori din Carpaţi ai jocului în XV care s-au încumetat a înfrunta frigul într-o lună începută cu Ziua Naţională au asistat la o încleştare a unor grupări aliniind peste două treimi dintre titulari, străini: 21 din 30.
Zece de către bucureşteni şi 11 de către CSM Ştiinţa Baia Mare, ce rost mai având oare ca puţini români să asiste într-un stadion ca gol la un meci jucat în marea lor majoritate de tineri formaţi de alte şcoli rugbistice!?
Este aberant, anormal, nefiresc, dar, mai presus de toate, o dovadă în sine a rătăcirii Ovaliei carpatine, decăzută în acest cerc vicios, în care întrecerile interne au alunecat într-un anonimat lipsit de dinamism şi care n-are aproape nimic de-a face cu spectacolul sportiv în simbioza practicanţi – spectatori, dar care au devenit absurde prin a-şi pierde oarecum sensul, din moment ce majoritatea protagoniştilor sunt de peste hotare, de mâna a treia şi-a patra, cooptaţi însă în baza proptirii principalelor aşa-zise „forţe” din careul fruntaş intern prin intermediul banului public.
Deloc înţelept, la datoria externă în creştere inexorabilă secundă cu secundă de la peste 200 de miliarde de euro, conform pasivului la zi al României din înscrisurile BNR, iar asta-n condiţiile în care şi Ovalia carpatină a neglijat cu inconştienţă în postdecembrism cultivarea propriului sector juvenil, bani din dările românilor fiind aşadar pentru importuri, dar nu direcţionaţi masiv strict pentru creşterea fiilor aceloraşi români.
O ruşine naţională în formă continuată, fără a se clipi dinspre FRR.
Pentru confromitate, dinamoviştii au început finala, dintre români, doar cu centrul Graure, talonerul Cojocaru, pilierul 2 Manole, „Stejarul” Chirică în linia a III-a şi Cioroabă numărul 8, pe când oaspeţii cu „careul” Iancu, Ţigla, Lamboiu şi Popoaia, în linia a II-a, mijlocaşul la grămadă, o aripă şi fundaşul. Măcar românii au umplut banca de rezerve a băimărenilor, pe când pe cea a bucureştenilor tot minoritari au fost.
Acestea fiind de fapt principalele considerente ale unui alt posac ultim act privat de asistenţă al Cupei României, un păcat la lunga tradiţie şi istorie aproape centenară a competiţiei, restul fiind amănunte.
În sensul că Dinamo a egalat dintr-un eseu înaintea intrării în ultimele 10 minute, în care a mai înscris încă unul, suficient pentru a răsturna scorul şi a câştiga ultimul act, cu 29-24.
Persistă însă senzaţia că Ovalia carpatină se afundă pe un drum greşit, încetăţenirea aberaţiei de a importa în detrimentul cultivării propriilor pepiniere şi-n condiţiile în care mai nimeni nu mai e interesat de anostul duel în 4 ale bucureştenelor, timişorenilor şi băimărenilor, care bifează întrecerile doar pentru a-şi justifica nişte aşa-zişi „manageri” tocarea cu ineficienţă a banului public, devenind teatru absurd.
Încât şi adjudecarea în sine a acestor trofee, după întreceri necompetitive şi reduse numeric, a ajuns târâtă în derizoriu, trecătoarea glorie sportivă neavând darul de a justifica viziunea limitativ îngustă a decidenţilor din fenomen, mufaţi banului public ca scop în sine, pentru a „mânca şi gura lor ceva”.
Nicidecum pentru stoparea picajului vertiginos al Ovaliei carpatine, cu decidenţii din fenomen parte a problemei şi nu a rezolvării acesteia.
Doar se salvează aparenţele, răspândindu-se false impresii, în absenţa voinţei schimbării radicale din rădăcini. Dar unde nu-i conştiinţă spirituală, nimic nu e, implicit doar acea mentalitate cel mai greu de înlăturat, pe fondul cărora consecinţele sunt evidente.
Se răsucesc înaintaşii Ovaliei carpatine în mormânt, la halul în care a ajuns acest frumos sport în România, iar dezastrul de luna trecută de pe palierul secund european la categoriile U20 şi U18 în întrecerile inter-ţări, cu „Stejăreii” chiar ultimii la juniori şi invinşi la rând şi la tineret, spune absolut totul.
Dar impetuoşii fără dubii continuă imperturbabil în varianta „După noi, potopul!”, iar asta pentru ca o mână de oameni să poată „trăi” din fenomen, tot făcându-şi păcate prin a importa la nesfârşit tineri formaţi de alţii, şi care nu şi-ar găsi locul în întreceri din alte ţări mai atente la creşterea propriilor vlăstare.
Nimic însă nu miră, la falimentul moral din România, la marasmul tragediei conştiinţelor, manifestată din nefericire şi-ntr-un nobil sport. În numele acestuia, prin intermediul unor nedemni „slujbaşi” ai săi.