Puţin de mirare, nefiind pentru prima oară când se reacţionează astfel strict prin prisma unui inconvenabil rezultat imediat şi de moment, ci cu antecedente, SCM USV Timişoara a preferat în urma finalei pierdute a Cupei României să scoată în evidenţă un „ţap ispăşitor”, şi anume arbitrajul, prin intermediul unui comunicat oficial duminical în care l-a şi identificat între „bubele” Ovaliei carpatine, enunţând că „şi aceasta este una dintre explicaţiile nivelului la care a ajuns rugby-ul românesc”, dar fără a-şi pune altfel paie în cap pentru a fi la fel de vehement contestatar şi al deficienţelor substanţiale cheie ce stau cu adevărat la originile picajului sportului în XV în ţara noastră, atitudine cu dublu standard ce conservă statutul grupării de pe Bega şi a managerului celor din Ronaţ, Dănuţ Borzaş, drept părţi ale problemei şi nu a rezolvării sale.
Rezolvare ce ar necesita implicarea protagoniştilor din fenomen, cu luări publice de poziţie pe măsură, printr-o viziune de ansamblu şi în profunzime a stării generale a Ovaliei carpatine – una tot mai nevralgică, şi nu doar limitându-se după conceptul „interesul poartă fesul” la aceleaşi remarci de regulă „din an în Paşti” şi cât se poate de punctuale şi implicit trecătoare, strict atunci când „interesele o cere”, din banda de fapt cât se poate de îngustă a raportării de către contestatari la problemele reale majore din sportul în XV în România.
Probleme ai căror complici părtaşi sunt fără doar şi poate prin a nu expune la fel de tranşant adevărul inconvenabil în spaţiul public, precum în cazul acestui „comunicat”, preferându-se în linii mari conservarea zonei de confort şi menţinerea unui evident statu-quo în fenomen, după principiul de bază al evitării tulburării apelor, în defavoarea atacării rezolvării lor, o necesitate cu adevărat reală.
Ori „ţapul ispăşitor” arbitrajul este strict în nota „ofertei” generale cât se poate de străvezii din partea Federaţiei Române de Rugby, „ofertă” alterată de vicii sistemice majore ce nici pe departe nu sunt combătute cu aceeaşi „mânie proletară” de afiliaţii la „sistem”, astfel încât acest rătăcit „Viciere de rezultat! Viciere de rezultat” constituie o biată frecţie la piciorul de lemn, cât să-i acopere pe decidenţii pierzătorilor finalei Cupei României în lumina faptului esenţial de netăgăduit că SCM USV Timişoara s-a complăcut şi de astă dată a se limita în ultimele 4 luni – aşadar o treime din an – doar la a se pregăti pentru acest ultim act drept primă apariţie oficială din 2024, după un străveziu sezon de toamnă cu numai şi numai 3 apariţii oficiale de Doamne ajută în subţiatele competiţii păstorite de FRR, şi anume în semifinala campionatului şi în întâlnirea ulterioară de consolare pentru locul 3, respectiv în semifinala întrecerii eliminatorii paralele a Cupei. Numai atât şi nimic mai mult, din gama „statul la stat”.
Ori asta-i o mult mai mare hibă rezultantă a rătăcirii Ovaliei carpatine, şi anume că formaţiile devenind astfel tot mai necompetitive sunt lăsate a fierbe în suc propriu, fără jocuri oficiale şi tari în picioare, pe fondul unei oferte de concurs dezlânate şi slabe din partea forului de profil, aspect de căpătâi pe seama căruia „răzvrătiţii” de ocazie, atunci când „interesele o cere”, nu se sesizează nici pe departe cu aceeaşi intensitate precum în cazul unui inconvenabil rezultat imediat, oricum trecător şi în orice caz doar de moment.
E ca şi cum ai avea un elefant în încăpere dar insişti a-l tot ignora, pierzându-te în schimb în amănunte despre gângania dintr-un ungher.
Căci Borzaş şi în general SCM USV Timişoara ori se fac că plouă – ceea ce este foarte probabil, vizavi de starea generală de fapt în care se complac în decăzutul rugby românesc, ori sunt într-atât de limitaţi în capacitatea percepţiei adecvate a „imaginii de ansamblu” încât nu li se prea poate cere de fapt ceva în plus – ceea ce este şi mai probabil, aproape o certitudine, însă în orice caz se dovedesc a fi tocmai parte a problemei prin a scotoci frenetic post-eveniment după patetice pretexte punctuale şi de moment din gama limitativ îngustă „Viciere de rezultat! Viciere de rezultat.”
Să fim serioşi.
Să nu fi fost oare conştienţi Borzaş şi decidenţii grupării „Municipalităţii” că sportivii din Ronaţ joacă finala de cupă în Bucureşti, în „casa rugby-ului” păstorit de FRR, în compania clubului local Dinamo, recent campion al ţării, „împărţitor al dreptăţii” fiind un delegat al forului în speţă, şi acesta de pe Dâmboviţa!?
Sau s-a schimbat cumva ceva şi nu ştim? „Toate vechi şi nouă toate”.
Ori la atâtea luni de dăunătoare pauză competiţională din „grija” onor Federaţiei Române de Rugby, contestatarii de ocazie după ritul „când interesele o cere” nu şi-au găsit deloc timp nici de astă dată pentru a lua cumva batista de pe ţambal prin a şfichiui cu aceeaşi intensitate a „răzvrătirii” deficienţele majore cu care se confruntă în fenomen, încât să le dezvăluie pe şleau întru asanarea marasmului, preferând în schimb a se limita la aceleaşi tipic şablonate şi fade declaraţii standard de complezenţă în anticiparea unui biet unic meci după luni şi luni, vorbe apă de ploaie cum că „vom face şi vom drege”.
Nu era oare mai important de relevat la fel de pătrunzător din partea protagoniştilor, în ideea îmbunătăţirii stării de fapt din Ovalia carpatină, că ultimul act de sâmbătă din capitală a reprezentat doar al patrulea meci jucat în întreaga campanie 2023 a Cupei României? Da, numai şi numai al patrulea al întregii întreceri, doar al doilea în cazul timişorenilor. Asta nu-i deranja? Şi nu-i cu mult mai semnificativ, decât a-ţi căuta de fapt scuze ulterioare prin prisma unui arbitraj oricum previzibil şi anticipabil ca fiind strict în nota slabă a „ofertei” generale din partea FRR!?
Nu era oare, la fel, mai important de relevat într-un mod pe măsură de pătrunzător din partea protagoniştilor, în ideea îmbunătăţirii stării de fapt din Ovalia carpatină, că ridicarea cortinei unui întreg nou sezon 2024 în rugbiul intern ar fi trebuit a fi rezervată de fapt, mai degrabă de exemplu unui fel de „Supercupă”, dar în orice caz nu finalei unei întreceri a ediţiei anterioare, 2023, păgubos amânată peste pragul între ani? Cupa României 2023, cu numai şi numai două partide în total în toamna trecută, şi încă două în acest început de primăvară. Asta n-ar conta în registrul contestatarilor de moment?
Şi nu era mai important de relevat în prealabil că există o teribilă discrepanţă contrastantă între pe de-o parte sforăitoarea gargară din partea FRR, al cărui club afiliat cotizant din banul public SCM USV Timişoara e la rândul său, ţinând de popularizarea rugby-ului la nivel naţional şi prin intermediul descinderii „caravanei” Cupei României în diferite centre de tradiţie ale Ovaliei carpatine, iar pe de altă parte disputarea absolut tuturor celor doar 4 meciuri ale ediţiei sale din 2023 strict în Bucureşti!?
Şi n-ar fi mai semnificativ şi important de dezbătut cum de s-a ajuns în Ovalia carpatină la stadiul ca o finală a Cupei României, aşadar a Cupei României, Ro-mâ-ni-ei, să fie jucată de sportivi crescuţi în majoritatea lor, 17 din cei 30 de titulari sâmbătă pe „Arcul de Triumf”, de alte şcoli rugbistice decât cea a acestor meleaguri, străine şi nu cea autohtonă, încât campioana la zi a României s-a aliniat cu numai şi numai 4 titulari din ţară – aşadar nici o treime din XV-le de start, iar exponenta „Municipalităţii” Timişoarei i-a ţinut pe undeva isonul, cu 6 tineri plămădiţi peste graniţe!?
N-ar trebui oare în principiu a fi asemenea aspecte mai preocupante pentru slujbaşii din fenomen, dacă tot se-arată când şi când a fi brusc interesaţi de „nivelul” la care s-a alunecat în Ovalia carpatină, şi implicit s-ar manifesta de parcă le-ar păsa cu adevărat de „tabloul general” şi sănătatea organică în ansamblul său a rugby-ului intern? Ori întreaga suflare e părtaşă şi complicitară moral picajului căruia i s-a complăcut, decădere ce n-a fost indusă de extratereştri, ci de oamenii din lumea sportului în XV autohton.
După noi, potopul, de parcă n-ar mai exista o zi de mâine, cu „pepiniere” demne de cultivat ale sectorului juvenil, ci doar mecanisme de ungere ale benzii magnetice de import a sportivilor de mâna a doua şi-a treia de peste hotare, „achiziţii publice” din dările şi tot mai puţinilor încă interesaţi de fenomen din „viaţa cetăţii”, sfidându-li-se însă în formă continuată şi pe mai departe inteligenţa prin retorici „praf în ochi” din gama „Viciere de rezultat!”, pentru distragerea atenţiei de la adevăratele probleme ce ţin de deficienţe sistemice şi structurale ale unei frumoase discipline, din păcate alterată şi târâtă în derizoriu în ţara noastră ca urmare a unor rele practici. Pe fondul mentalităţii cel mai greu de schimbat.
Mentalitate generând şi asemenea „comunicate” trăgând convenabil în prim-plan „ţapul ispăşitor arbitrajul”, când de fapt SCM USV Timişoara a fost protagonistă a unei finale „la centru” jucată în faţa unor tribune ca goale şi fără ca măcar vreun punct al partidei să fie marcat de un rugbist crescut de cluburile participante, unicul şi singurul eseu al întregului ultim act fiind asigurat şi acesta de un sportiv crescut de o şcoală de profil a altei ţări, doar „naturalizat” de România, căci la atât se mai limitează pare-se putinţa Ovaliei carpatine, la a trage foloase necuvenite de pe urma sudorii altor şlefuitori de talente, „rele seminţe” care într-un plan spiritual ezoteric vor hăitui şi bântui pe căi nebănuite ce va mai şi rămâne din viitorul acestei naţii.
Toate aceste ingrediente cheie fiind enumerate de Sporttim pe marginea finalei în speţă ca meci oficial raritate într-un program competiţional vai şi-amar, consemnare accesibilă aici.
Adică să nu fi fost deja totalmente edificat un decident cu deceniile în fenomen, Borzaş, în privinţa practicilor clasice ale „sistemului” prin prisma arbitrajului, încât să-i mai acorde anticipativ prezumţia de nevinovăţie, şi să se mai arate ulterior a fi contrariat în urma unor nereguli altfel cât se poate de previzibile!?!
Cât de curios! Şi ce frecţie la piciorul de lemn!
Sau abia vineri o fi dat buzna în fenomen, neştiind „cu ce se mănâncă”. Naivitate ori disimulare? Ignoranţa neţinând loc de scuză, aşa cum nici ignorarea „tabloului de ansamblu”, a elefantului din încăperea tot mai apăsătoare a Ovaliei carpatine, nu sunt deloc scuzabile.
Căci onor Dănuţ Borzaş, atunci când era interpelat direct în trecut pe tema sensibilă a „dinamovismului” postdecembrist din rugby-ul intern, a cărui conservare nu-i tocmai clar câtă plus valoare ar conferi sănătăţii organice a Ovaliei carpatine, reamintindu-i-se că în 1990 jucătorii Timişoarei apelau la nobilul gest principial de a se alinia la centrul terenului pentru o întâlnire cu roş-albii dar şi recurgeau apoi la a părăsi gazonul într-o notă simbolică de refuz de a da piept cu fosta trupă a Miliţiei – şi astăzi mufată sportului departamental ministerial, sublinia fără pic de dubii în replică părerologia că „lucrurile s-au schimbat” iar mai nou s-ar pune „altfel” problema.
Nu s-au schimbat de fapt şi nici nu se pune altfel, iar într-adevăr nu CS Dinamo a asigurat arbitrajul finalei de sâmbătă din Bucureşti, ci delegaţi ai FRR, însă simplul fapt că aşa-zişii „Bulldogs” erau pe gazonul „Arcului de Triumf”, exponenţi ai unei influente continuatoare a fostei trupe cu care rugby-ul timişorean al anului 1990 a refuzat a mai da atunci piept, grupare roş-albă care a fost, este şi va rămâne parte a miezului problemei şi nu a rezolvării sale, inducea o anumită stare de fapt menţinând întredeschisă portiţa părtinirii tipic subiective din societatea carpatină.
Căci SCM USV Timişoara nu juca finala Cupei cu alde RC Bârlad ori vreo altă „provincială”, pe vreun teren neutru oarecare, ci în Sectorul 1 al capitalei ţării, în „casa rugby-ului”, cu nimeni alta decât campioana în exerciţiu a României, din aceeaşi capitală.
Ori dacă Borzaş consideră că „lucrurile s-au schimbat” şi ar fi „altfel”, fără a detecta aceeaşi Mărie cu altă pălărie, aşa cum e la fel de uituc în a fi contestatar şi al problemelor fundamentale structurale şi sistemice ale fenomenului din care-şi câştigă existenţa, fenomen proptit în general din banul public, atunci n-ar fi în principiu cazul a-şi aroga luxul de a întinde perdele de fum cu „comunicate” agitatoare şi retorici gen „Viciere de rezultat!”
Sau credea că a juca după 1 aprilie 2024 în compania lui CS Dinamo Bucureşti în capitala ţării şi cu un arbitru loco la centru ar fi mai „altfel” decât în anii predecembrişti, cum că lucrurile s-ar fi „schimbat”? Ignoranţă, limitare, disimulare, naivitate ori un amalgam al acestora?
Şi unde era oare de exemplu Dănuţ Borzaş, să conteste public la fel de tranşant, dacă tot îi pasă într-atât de mult de soarta sportului în XV local, la ceasul de restrişte al prim-divizionarei Timişoarei când cu „păţania” cusută cu aţă albă chiar pe „Dan Păltinişanu” de pe malurile Begăi în compania Farului, pentru intrarea într-o finală a Campionatului Naţional?
Iar şi de aceea nu mai prea are aceeaşi credibilitate cu previzibila retorică „la acoperire” şi împingând la înaintare „ţapul ispăşitor arbitrajul”, cum şi mai infimă îi poate fi credibilitatea managerială după majora inconştienţă şi iresponsabilitate de a semnala public în 2021, într-un rol autoerijat ad-hoc de vector indirect al aşa-zisei „campanii de vaccinare”, că grupării rugbistice i s-ar fi uns o colaborare cu DSP Timiş pentru ca tinerii sportivi să suflece in corpore şi în cadru organizat mâneca, în regim de masă şi turmă prin dreptul acului de la capătul dozei cu ser, aşadar un fel de cobai ai „schemei de tratament” fals etichetată ca fiind „vaccinare” – nici vorbă despre vreo vaccinare propriu-zisă a omenirii, ci cu totul altceva ecranat maselor, şi mai mincinos propăvăduită ca fiind „sigură şi eficientă”.
Ori în introspecţia şi luciditatea unor astfel de decidenţi, cu asemenea hotărâri emanate din bagajul evident limitativ al competenţelor, să mai poţi avea încredere când vine vorba despre despicarea firului în patru!?
Se încuviinţează fără filtrul raţiunii traiul şi activitatea în corupţia în general endemică din România, modus vivendi şi modus operandi într-o societate viciată de corupţia „mare” şi „mică”, iar mai presus de toate cea morală!, ba chiar încurajată de către subiecţi în speţă prin docila respectare în 2020 şi din sport a aşa-ziselor „măsuri de combatere” – de fapt nimic altceva decât „achiziţii publice” pe liniile corupţiei majore dar sub false pretexte, precum şi a încolonării inconştiente în 2021 spre înţeparea ai cărui servili recipienţi au fost – deşi doar o altă formă mascată a la fel de marii corupţii, însă se-aşteaptă pe de altă parte, atunci când le-ar surâde, ca „micul” corupt din sfera sportului în XV, delegatul FRR la centrul terenului, să fie care cumva altfel, să poată urma întocmai linia regulamentului şi să-l aplice cu echidistanţă şi obiectivitate. Câtă ipocrizie şi ignoranţă vizavi de corelaţia indubitabilă între cele legate de coruptibilitatea cronică din sângele naţiei, parte integrantă a ADN-ului în Carpaţi.
Ce paradox! Să stimulezi în necunoştinţă de cauză marea corupţie a aşa-ziselor „măsuri” şi aşa-zisei „vaccinări” din 2020-2021, dar să te plângi că ai fi fost „furat” de un produs-pion al „sistemului”, sistem având corupţia în sânge, în măduva oaselor şi-n ADN-ul naţiei, parte integrantă a mentalului colectiv şi individual românesc.
Un mărunt beneficiar al „sistemului” agitând retorica „vicierii de rezultat” a unor evenimente strict punctuale în condiţiile unor vicii sistemice majore şi esenţiale pe care altfel tot cei din interiorul fenomenului refuză cu bună ştiinţă a le dezavua când le-ar leza la o adică interesele directe ori indirecte, preferând poziţia struţului, „pe mine nu mă priveşte”. Li se dă credit, gir şi capital public pentru a-l manageria contribuitiv şi întru însănătoşirea organică generală a fenomenului, având de-a face printre destule altele şi cu stimularea vitalului sector juvenil, sau altfel de ce li s-ar asigura onoranta responsabilizare în funcţie? Li s-ar cuveni cumva din start, şi ce i-ar recomanda atunci cu-adevărat dintr-un punct de vedere strict conectat managementului sportiv autentic? Teme de gândire pe adresa protectorilor care-i învestesc în roluri, în speţa noastră de la „Municipalitate” şi USV, partener din sfera învăţământului superior alipit firmamentului deţinătoarei „bronzului” în Campionatul Naţional.
Într-adevăr, delegatul FRR la centrul finalei a dat-o previzibil în stambă odată ce campioana ţării, triumfătoare fără glorie şi fără eseu marcat, ci strict de la punct fix, din bocancul unui mijlocaş străin, se vedea periclitată la 6-11, însă era cât se poate de mult de aşteptat tocmai pentru că lucrurile nu s-au schimbat de fapt, ci doar degenerează treptat pe fondul falselor impresii şi al salvării aparenţelor, şi nici nu sunt altfel, simpla prezenţă în cadru a lui Dinamo întreţinând o anumită stare de fapt, mentalităţile osificate fiind cel mai greu de schimbat.
Căci se trăieşte într-o naţie cumplit traumatizată de comunismul ce i-a intrat de-a binelea în măduva oaselor dar şi-n… sânge, trauma fiind pasată generaţional în Carpaţi mult mai abil decât balonul oval, pe fondul unei veritabile tragedii a conştiinţelor, toate urmările fiind volens nolens în consecinţă, un întreg lanţ al slăbiciunilor, Caragiale în tot şi-n toate.
A mai manifestat SCM USV Timişoara oarece vagi aere de „dizidenţă” pe o speţă minoră, în vara trecută, când cu jalnica „umplutură” estivală a fazei campionatului în care garnituri fără „Stejari” ai principalelor cluburi erau aiuritor puse faţă în faţă cu „trestii în vânt” de calibru inferior, refuzând atunci pe bună dreptate a se alinia într-o altă deplasare fără rost şi doar de bifat în calendarul sărac al FRR, dar în rest stă placid la cutie şi-n banca sa în raport cu deficienţele majore ale „sistemului” al cărui părtaş complice este drept club afiliat, aşa încât – în condiţiile în care în rest se tace mâlc din zona de confort, „noi ne facem că muncim” în luni şi luni de pauze competiţionale – a se agita punctual prin prisma spectrului limitativ îngust al interesului imediat şi de moment indus de rezultatul pierzător într-un prim meci oficial jucat în 4 luni, se arată a fi extrem de selectiv.
Borzaş şi SCM USV, în numele Timişoarei, limitându-se la ceea ce e mai convenabil şi lesne, la a scoate în evidenţă un alt pai din ochiul FRR, şi anume arbitrajul, fără a aduce câtuşi de puţin în discuţie şi bârna din proprii ochi, căci se ştia exact cu cine şi cu ce au de-a face ca parte a problemei pe care tacit o întreţin şi n-o rezolvă, cu toate circumstanţele contextuale ale fenomenului în sine, stări de fapt în lumina cărora „albaştrii” nu-şi puteau permite luxul de-a lăsa vreo şansă „buldogilor” ori de-a da apă în plus la moară pseudo „împărţitorului dreptăţii”.
În privinţa căruia ar fi fost de mirare a o arbitra altfel pe Dinamo într-o finală în Bucureşti, cum şi-ar închipui şi imagina Dănuţ Borzaş că o fi mai „altfel”, cum că s-ar fi schimbat postdecembrist lucrurile, aşa încât lamentările sunt de prisos, părtaşii meritându-şi din plin soarta. Şi având pare-se resursele nelimitate de energie şi timp pentru a şi le toca pe rătăcitoare proteste punctuale, care nu vor schimba cu nimic datele problemei.
Dacă tot nu s-au schimbat deja din decembrie 1989 şi până la 1 aprilie 2024, căci timp, har Domnului, a fost berechet.
Dar se continuă „pe pilot automat”, într-un copilăresc joc cu lopăţica-n nisip, pe alocuri cu îmbufnare prin aruncarea jucărelelor din ţarc, „Viciere de rezultat! Viciere de rezultat”.
Tras de păr şi menţinut cu chiu cu vai favorabil „buldogilor” prin a se fluiera cu extremă repeziciune finalul de meci de parcă arbitrul pierdea călătoria vieţii, ultimă picătură în câteva minute culmimante în care într-adevăr era etalat teatrul trist care a devenit rugby-ul românesc.
Dar mai toţi protagoniştii, mai mult sau mai puţin, l-au lăsat cu iresponsabilitate, inconştienţă şi incompetenţă să decadă până la stadiul actual, unul trist, aşa încât a se mai poza unii în justiţiari n-ar avea în principiu trecere.
Parte a problemei majore fiind, şi nu a rezolvării acesteia, care implică altceva.
Căci au mai expediat şi-n trecut memorii, şi o vor mai şi face.
În incapacitatea colectivă de schimbare radicală şi din rădăcini a datelor problemei. O imposibilitate, dat fiind mentalitatea păguboasă a lui lasă-mă să te las, statu-quo în suc propriu, convenabil conservării şi perpetuării „sistemului”.
În cadrul căruia, rugby-ul în sine practicat şi la ora unei finale naţionale nu e cu mult valoric superior arbitrajului şi în general gamei „ofertei” slabe din partea FRR, de unde şi ipocrizia limitării strict la paiele din ochii forului federal, din moment ce cluburile proptite din dările contribuabililor în necunoştinţă de cauză ignoră bârna din proprii ochi, altfel frumos împănată cu fel de fel de importuri, căci e mai lesne a efectua „achiziţii publice”, decât a transpira şlefuind cu know-how talente locale.
Iar restul sunt amănunte, în care mereu se pierd subiecţii în speţă, aşa încât să le dăm cuvântul, exersat de contestatari în conformitate cu principiul punctual selectiv atât de des uzitat şi practicat la cât de subiectiv îi surâde a fi românului. Care va să zică, prin remarcile „comunicatului”, <arbitrul Alexandru Ionescu a trecut cu vederea atacul cu umărul asupra lui Robert Murariu, din minutul 53, când jucătorul nr ostru a avut o comoție și a trebuit să fie schimbat . În ciuda evidențelor din reluările de pe stadion (lovitură de pedeapsă pentru echipa noastră și cartonaș galben – posibil roșu! – pentru jucătorul dinamovist), Ionescu a trecut cu vederea momentul și a continuat partida cu lovitură de pedeapsă pentru Dinamo! Apoi, în minutul 64, arbitrul i-a arătat cartonașul galben jucătorului nostru Aleksandre Kalmakhelidze, deși asistentul Cristian Șerban i-a comunicat răspicat că atacul acestuia nu a avut intensitate și nu se impune o sancțiune disciplinară. Ionescu și-a „încununat” prestația cu ezitările de la final de meci, din momentele de grămadă simulată. „Voi întocmi un memoriu pe care îl voi înainta președintelui FRR, Biroului Executiv și Comisiei Centrale de Arbitri. Este inadmisibil ceea ce s-a întâmplat. Și aceasta este una dintre explicațiile nivelului la care a ajuns rugby-ul românesc, iar de astfel de arbitraje ne lovim tot mai des. Vom solicita ca acest arbitru să fie suspendat și, potrivit regulamentului, să nu mai fie delegat la meciurile formației noastre în acest sezon. Alexandru Ionescu este același oficial care a dictat o mulțime de lovituri de pedeapsă împotriva Timișoarei și în semifinala de campionat din octombrie 2023, de la Baia Mare. Și atunci, ca și acum, am pierdut în fața unor adversari care au înscris exclusiv din lovituri de pedeapsă”, a spus Dănuţ Borzaş, manager SCM USV Timişoara>.
După cum se poate constata, Ionescu a făcut şi-a dres prin prisma clubului pierzător, iar altădată va fi un Popescu, cândva domnul X, alte baloane şterpelite celor parte a problemei şi nu a rezolvării lor, suficient pentru a se tot plânge la nesfârşit din când în când.
Să iasă dezinteresaţi şi din tot sufletul pentru rugby aceiaşi contestatari de ocazie şi să etaleze cel puţin la fel de virulent celelalte „explicaţii ale nivelului la care a ajuns rugby-ul românesc”, căci una dintre acestea – arbitrajul, invocată şi de astă dată, e mereu fluturată şi reciclată pe post de convenabilă „manta de vreme rea”, fiind previzibil servită şi în anul de graţie 2024, după 1 aprilie, al 35-lea postdecembrist, iar atunci şi-ar mai întrema bruma de credibilitate rămasă.
Până la proba contrarie, rătăcirea în punctuale amănunte nu le face deloc cinste, ci doar întreţine şi mai mult problema ai cărei părtaşi sunt, într-un cerc vicios. Dar cine să-l şi rupă?
Iar pentru schimbarea perspectivei, dintr-un alt punct de vedere dar din acelaşi registru, de lecturat poate din numărul 556-557 al Euro Economia, şi ulterior de meditat pe marginea celor consemnate în pagina 7 a ediţiei din 3 noiembrie 2023 de către un fost rugbist al arenei competiţionale, Dan Popescu, autor al unei atente şi avizate analize a stadiului în care se află rugbiul românesc, după lamentabila prestaţie a reprezentativei la Cupa Mondială, dintr-o “succintă perspectivă economică.”
Altfel, dacă tot a fost anticipat sezonul 2024 de o finală amânată peste Revelion din 2023, atunci să şi înceapă la finele acestei săptămâni, „grila de start” a noului campionat fiind accesibilă aici, cu programul etapei I şi componenţa primului eşalon pe coloana tradiţională a clasamentelor secţiunii Rugby în Sporttim. Sâmbătă în Ronaţ, SCM USV Timişoara – CS al Armatei Steaua Bucureşti.
