Cum îşi acoperă unele cluburi sportive spatele şi îşi întreţin şi cosmetizează imaginea publică prin a recruta din presa locală „ofiţeri” dispuşi a face un joc dublu. Incompatibilitate, conflict de interese. Pierzătoare, sportul, chibiţii mişcării sportive, presa

O eroare de abordare, prin care plantează sistematic rele seminţe, întrebându-se ulterior de ce nu le merge pe cât de bine şi-ar dori, greşeală pe care o comit din comoditate şi superficialitate, pe fondul unui nivel redus al conştiinţei, unele cluburi sportive o fac atunci când racolează fără a-şi pune probleme tocmai din sfera presei locale ziarişti dispuşi a le „acoperi comunicarea” din rolul de „ofiţer de presă”, devenind de fapt nu un liant de comunicare ci mai degrabă un soi de paravan protector şi tampon între pe de-o parte gruparea interesată să-şi contureze o cât mai bună imagine publică, iar pe de altă parte organismele de presă. „Recrutările” constituie neprincipiale rele practici încetăţenite de decenii inclusiv în arena timişoreană, într-o complicitate tacită a părţilor şi în detrimentul curăţeniei morale a fenomenului, totul plecând de la lenevia intelectuală a cluburilor de a-şi identifica, forma şi creşte proprii responsabili cu comunicarea, rezultând în consecinţă nişte compromisuri dăunătoare din mai multe puncte de vedere atât credibilităţii lumii sportului cât şi domeniului jurnalistic. Înlăturând pelicula ce acoperă un asemenea subiect tabu, neabordat fiind pe cât de inconvenabil e părţilor direct implicate, e dezvăluită o întreagă încrengătură a micilor slăbiciuni omeneşti, a ipocriziei, minciunii şi falselor impresii. Mai totul e de fapt manipulare, măruntă propagandă şi cenzură, păgubit fiind sportul în adevărata sa accepţiune. La fel, iubitorii săi autentici.

Cumpăna între milenii a adus crearea unui precedent în acest sens în sportul timişorean, atunci când Zambon, „ştiind jocul” şi intuind importanţa cultivării şi întreţinerii unei bune imagini în lumea sportului prin intermediul presei locale, a identificat din sânul fenomenului un jurnalist care să acopere aceste speţe la secund divizionara de fotbal Poli Timişoara, şi care să corespundă şi criteriului stăpânirii limbii italiene, o particularitate evident necesară în acel caz ce-l privea pe peninsular, optând pentru unul dintre principalii ziarişti ai săptămânalului finanţat din fonduri private Fotbal vest, Sandu Ususan, iar odată precedentul creat, la ora actuală celor care se racordează acestor practici comportând discuţii, deopotrivă cluburi şi jurnalişti, li se pare câtuşi de normal şi firesc să fie cuplaţi acestei anomalii din gama „a nu se proceda astfel”.

Inadecvat este reflexul anumitor grupări sportive locale, suspecte de serviciu peste ani în această speţă şi care au generat prozeliţi, de a se alimenta cu comoditate şi fără pic de mustrări de conştiinţă din „balta plină de peşti” a presei locale pentru a-şi „acoperi comunicarea” prin învestirea unor aşa-zişi „ofiţeri de presă”, de fapt nişte persoane dispuse a le „face imagine” inclusiv prin a le acoperi şi camufla eventualele indiscreţii şi derapaje, care musai n-ar trebui să ajungă la urechile opiniei publice, cu atât mai mult în condiţiile în care unele cluburi sunt proptite din dările contribuabililor, şi nu de drept privat.

Iar aceste cluburi, în ignoranţa lor, sunt chiar ferm convinse că prin a-şi atrage vectori de comunicare cu experienţă în activitatea jurnalistică – grupări evitând nonşalant urmarea căii juste şi corecte de a-şi creşte proprii formatori de imagine, ar face implicit un bine domeniului presei, ceea ce aşa ar putea părea la o primă privire superficială, doar că, găsind doritori susceptibili „jocului dublu la două capete”, atât în bucătăria internă a grupărilor de sport cât şi în mass-media, cluburile nu fac de fapt altceva decât să erodeze indirect într-o mai mare măsură credibilitatea şi rolul presei.

Creat fiind un evident conflict de interese, căci niciodată nu pot fi unele şi aceleaşi aspectele ce s-ar dori relevate de către cluburile sportive în exerciţiile de imagine pe care le întreprind cu „ofiţerii de presă” pe post de vârf de lance, cluburi căutând a conferi, şi normal!, o imagine cât mai favorabilă activităţii lor, şi aspectele care ar trebui în mod normal diseminate în spaţiul public pe seama respectivei activităţi de către orice organism mediatic care se respectă şi a cărui menire ţine de corecta informare a celor cărora li se adresează.   

Dat fiind că este imposibil, odată ce activezi într-un club sportiv în capacitate de „ofiţer de presă” şi te loveşti inevitabil de unele aspecte din „bucătăria internă” a grupării, să nu ajungi să te autocenzurezi şi să eviţi a divulga respectivele detalii în redacţia jurnalistică în care activezi în paralel, ceea ce echivalează cu trădarea actului jurnalistic şi a menirii presei în societate, în condiţiile în care, dacă ziaristul ar intra în posesia acelor amănunte fără a fi implicat concomitent şi într-un club din fenomen, în mod cert le-ar disemina publicului. 

Dacă iubitorilor sportului le place să fie minţiţi frumos iar într-un partizanat tribal şi favorabil orbeşte cluburilor pe care le simpatizează preferă exersarea de către entităţile sportive a unor vechi metehne din trecut, ţinând de manipulare, propagandă şi cenzură – echivalente însă sfidării inteligenţei publicului, atunci pot accesa direct, prin a se raporta strict canalelor de divertisment ale grupărilor în speţă, sursele de comunicare avute la dispoziţie de către cluburi de exemplu şi în „reţelele de socializare”, şi care bineînţeles că îşi cosmetizează cât mai favorabil imaginea. Inclusiv printr-o sumedenie de omisiuni.

Ţine aşadar şi de măsura în care amatorii de sport se pot lăsa duşi de nas, cât stomac au pentru aşa ceva, dar certă este majora incompatibilitate a exersării în paralel, de către cei atraşi în acest joc dublu la două capete, a atribuţiilor de aşa-zis „ofiţer de presă” pentru un club, cu atât mai discutabil cu cât acesta este de drept public, dar şi de jurnalist în domeniul presei sportive.

Ceea ce ar implica echidistanţă şi obiectivitate, ori cât de obiectivă şi echidistantă şi poate fi oare o persoană inevitabil supusă erorii umane în momentul în care consemnează, scrie sau relatează în activitatea sa jurnalistică despre demersurile clubului al cărui „ofiţer de presă” este!? A fi subiectiv devine implicit şi inerent, imposibil de evitat.

Când au iniţiat asemenea racolări, că a fost vorba de exemplu despre grupările fotbalistice Politehnica sau Ripensia – aceasta având o fixaţie pe „rularea” fotoreporterilor care astfel mai degrabă şi ajungeau să fie pierduţi de fenomenul mediatic, „Ripi punct terminus”, că a fost cazul clubului multisecţie al Municipalităţii timişorene, şi că au vânat fie redactori sportivi ori fotografi, totul în ideea de a-şi îmbunătăţi imaginea dar şi de a-şi acoperi spatele, aceste entităţi nici că şi-au pus câtuşi de puţin problemele de principiu şi de factură etică şi morală ale consecinţelor unor asemenea demersuri, ce ţineau de incompatibilităţi şi conflicte de interese, ivite în dreptul „ofiţerilor de presă” pe care-i vizau, ci pur şi simplu şi-au urmărit interesele imediate, scopul scuză mijloacele.

Un calcul cinic, de care ar putea fi la o adică suspectate, le făceau să-şi frece palmele în ideea împuşcării a 2 iepuri dintr-un foc, alegându-se şi cu un „ofiţer de presă” care să le cosmetizeze imaginea, pe post de paravan şi tampon în relaţia cu mass-media, dar şi apropiindu-şi încă un membru al „brigăzii jurnalistice”, care, odată trecut demarcaţia certă între „baricada” presei şi interiorul fenomenului sportiv, nu mai „muşcă” o a doua „mână ce-i dă de mâncare”.

Într-o privinţă, deşi Ovidiu Ioaniţoaia şi „echipele” dumnealui au făcut un incomensurabil rău peste ani presei sportive din România şi fenomenului în ansamblul său, iar asta din multe puncte de vedere, îi dau totuşi dreptate când îi etichetează drept „trădători” pe cei care au „sărit baricada” şi s-au complăcut din varii motive tocmirii jocurilor diverselor federaţii ori cluburi, devenind „ofiţeri de presă” sau vectori de comunicare pentru entităţi din interiorul fenomenului sportiv, fie sfârşind prin a activa în totalitate strict în afara presei, fie rămânând în paralel cu câte o fesă în fiecare luntre, şi în mass-media, şi cu cei la care ar trebui să se raporteze, despre a căror activitate ar trebui să consemneze dintr-un punct de vedere jurnalistic. Şi cu mândra, şi cu draga.

Dar există întotdeauna, undeva, cumva, „spărgători de grevă”, persoane susceptibile a încuviinţa asemenea compromisuri, a se deda unui joc dublu la două capete, fără a-şi autoadresa prea multe întrebări, fără a-şi pune prea mari probleme.

Iar asta şi pentru că se încurajează asemenea practici, pentru că li se şi permite, ceea ce metamorfozează implicit anormalul în normalitate. 

Este o anomalie a te raporta celor cărora te adresezi prin intermediul activităţii jurnalistice, telespectatorilor, radioascultătorilor sau cititorilor tăi, în condiţiile în care subiecţi ai demersului tău de presă sunt colegi angajaţi în clubul care te-a învestit în rol de „ofiţer de presă”, de comunicator, de formator de imagine.

Iar astfel, ale căror interese sunt oare servite? Ale cluburilor sau ale consumatorilor de informaţii sportive? Ale menirii reale a presei, în niciun caz.

Căci presa sportivă locală a fost întotdeauna cea mai văduvită şi lovită indirect în arcul peste ani de aceste practici lipsite de etică ale grupărilor care căutau cu comoditate să-şi „ungă” ofiţeri de presă din rândurile jurnaliştilor de profil, ademenindu-i prin stimulente financiare a se cupla unui joc dublu, la două capete, iar tocmai sumele în general relativ mici cu care erau momiţi ziariştii, ştiute fiind limitările financiare inerente din presa locală, dovedeau implicit desconsiderarea tacită a celor din fenomen, abil mascată, în raport cu slujbaşii presei.

Lipsite fiind însă de transparenţă, datorită unei mentalităţi discutabile, şi adesea implicit cu musca pe căciulă, cluburile nu-şi doresc o presă dinamică şi vibrantă – o adevărată a patra putere în stat, ci una obedientă şi „cu botul pe labe”, care să le cânte în strună oricâte derapaje ar fi capabile să comită, şi tot dintr-un punct limitat de vedere al urmăririi unor mici interese de moment, căci dacă grupările ar fi în stare să conştientizeze importanţa socială şi pentru bunăstarea fenomenului a unei mass-media în adevărata putere a cuvântului, atunci s-ar gândi de două ori la fiecare demers ce pare cât se poate de firesc şi normal la prima vedere, nu tocmai aşa la o mai atentă evaluare. Li s-ar cere însă prea mult a-şi pune asemenea probleme de căpătâi, pe fondul unui nivel limitat al conştiinţei.

Partea cea mai rea a lucrurilor ţine însă de sedimentarea tuturor acestor rele practici şi reflexe, modus vivendi, într-o complicitate generală în care lucrurile merg din interţie de la sine, fără a mai conta câtuşi de puţin asemenea aspecte de principiu precum cele legate de conflictul de interese sau incompatibilităţi. 

Publicul „consumator” de sport fiind astfel trădat, propriu-zis minţit, căci şi omisiunea exersată de către cluburi în exerciţiile de promovare a imaginii tot din arsenalul dezinformării face parte, manipulat fiind, dus de nas şi cu zăhărelul. 

Şi presa sportivă fiind astfel de fapt sabotată, credibilitatea sa fiind implicit constant ştirbită, erodată. Qui bono? „Democraţiei”, în niciun caz.

Victimă este sportul în sine, prea puţin spre mai deloc reliefat în tentele realiste care-i compun existenţa, victime fiind şi iubitorii săi veritabili, care ar merita mai multă transparenţă informaţională, ca măsură a unui respect sănătos din partea cluburilor, nu de faţadă.

Victime prea puţin racordate conştientizării rolului şi menirii pe care ar trebui să-l aibă sunt şi jurnaliştii dispuşi să joace la două captele, făcând şi jocul „ofiţerilor de presă” pentru cluburile musai nevoie mare ahtiate după imagine dar fără a depune eforturi în descoperirea şi conturarea propriilor vectori de comunicare de sine stătători, însă cea mai mare lovitură într-o schemă de ansamblu a lucrurilor, raportată la nivel colectiv, social, este încasată de credibilitatea presei. 

Presă susceptibilă la rândul ei manipulării prin deversarea în direcţia sa a atâtor „comunicate de presă” frumos „ambalate” de către cluburi prin creatorii imaginii acestora, făuritori ai unor „perdele de fum” care să confere o cât mai favorabilă percepţie legată de activitatea grupărilor, diferenţele între percepţie şi realitatea factuală obiectivă fiind adesea semnificative. 

Clubului căruia nu i-a păsat peste ani câţi tineri ziarişti a racolat din domeniul presei sportive pentru a le acoperi postul de „ofiţer de presă”, şi anume Politehnica Timişoara, i s-a cam înfundat în cele din urmă în sezonul în curs, insistând însă în aceeaşi eroare de a încerca să recruteze şi în continuare înlocuitori tot de prin redacţii sportive, deşi asocierea sa mediului academic i-ar asigura şi alte pârghii, cu acces la o dorită imparţialitate, respectiv i-ar oferi alte alternative, căci fiinţează în învăţământul superior de pe Bega oarece organizaţii educaţionale de învăţământ superior rezervate aşa-ziselor ştiinţe ale comunicării – din nefericire „formatoare de cadre”, conformişti „roboţei” spălaţi pe creier şi fără gândire analitică şi critică, ci „şablon”, dar „nereuşita” grupării viola de a mai recruta încă un tânăr „format” deja în presă constituie totuşi excepţia care confirmă regula, căci în rest suspectele de serviciu păstrează linia încetăţenită, întreţinând păcăleala.   

Cea mai discutabilă atitudine fiind a Sport Club Municipal Timişoara, grupare a Municipalităţii proptită din banul public care de ani şi ani de zile se complace comod în a-şi face imagine şi a-şi acoperi spatele pe relaţia cu presa prin măcar un slujbaş al Diviziei Sport la Radio Timişoara – aşadar un alt organism public, nimeni altul decât tocmai coordonatorul respectivei divizii, Adrian Schindarli, şi nu un ziarist oarecare, fiind totodată şi „ofiţerul de presă” al clubului finanţat din dările localnicilor, ceea ce este cu atât mai controversat atât în ceea ce priveşte transparenţa respectivei grupări cât şi a credibilităţii actului jurnalistic. Căci, oricât de obiectiv şi echidistant ar fi orice jurnalist-„ofiţer de presă” într-un asemenea melanj imposibil, n-ar avea cum să întreprindă ca la carte fiecare activitate în parte. Nici publicul ascultător nu este informat din „bucătăria internă” a clubului, deşi publicul reprezintă de fapt principalul contribuabil al grupării, şi nici clubul nu are parte de analize critice şi eminamente obiective, echidistante, care i-ar fi de folos, din partea unui pol cheie al mass-mediei locale, postul radiofonic public, prin principala voce a sa care ar conta în greutatea spuselor. 

Iar dacă mai eşti şi genul de ziarist sportiv „găzdar”, şi se poartă din păcate în Timişoara deceniului 3 din mileniul 3 de parcă ar fi un târg prahovean ori tulcean, Urlaţi sau Măcin, actul jurnalistic este compromis.

Dar aceasta este „moştenirea” lăsată la Divizia Sport a Radio Timişoara de mentorul Nicolae Secoşan, căci Adrian Schindarli nu este singurul care a venit din interiorul „brigăzii” în întâmpinarea intereselor legate de comunicare şi imagine ale cluburilor locale la care ar fi trebuit să se raporteze strict dintr-un punct jurnalistic de vedere, şi alţi colaboratori sau slujbaşi ai „Diviziei” căzând pradă în timp aceloraşi compromisuri, acestea fiind nefastele urmări ale unor viziuni îndoielnice. Iar ştafeta compromisului se pasează generaţional, preluată actualmente de tânărul Gabriel Toth, fost cândva pe partea de comunicare la ASU Politehnica, din acest sezon la nou-promovata în Liga 2 de fotbal din Dumbrăviţa, atât „ofiţer” la alb-verzi cât şi comentator al unor jocuri ale aceleiaşi grupări pentru „Divizia Sport – Radio Timişoara”. 

Foarte puţini mai sunt oricum purtătorii de pix, laptop şi alte accesorii în presa sportivă timişoreană, în aceste condiţii raportul procentual al ziariştilor susceptibili compromisului de a activa şi în interiorul unor grupări sportive locale fiind suficient de mare, enumerarea neavându-şi însă rostul, căci nu-i vorba despre oameni şi fapte, ci despre idei de dezbătut, obiceiuri şi mentalităţi ce comportă discuţii. 

Cândva avea Timişoara niscaiva sport, iar ulterior a decăzut la stadiul de a avea un sport inferior valoric presei sale de profil, dar la ora actuală totul tinde spre a deveni o apă şi-un pământ, într-un talmeş balmeş nefăcând cinste capitalei Banatului. 

Totul trăgându-se de la nivelul limitat al conştiinţei umane, de la mentalităţi deloc apuse şi de la incapacitatea de a face distincţia între bine şi rău, între ceea ce pe de-o parte e corect şi just, iar pe de altă parte la latitudinea discuţiei.

Iar ca o completare finală, vizavi de „reţelele de socializare” şi anormalitatea în care s-a alunecat deja din deceniul trecut, dacă pe vremuri cluburile aveau bunul simţ şi firescul obicei de a insera în propriile „postări” sau fie şi pe propriul site şi o „revistă a presei” pe marginea consemnărilor al căror subiect erau, într-un demers cât se poate de normal, tocmai pentru a împărtăşi cu simpatizanţii utilizatori ai serviciului reliefarea activităţii grupării în mass-media, s-a ajuns în schimb actualmente ca decădere a abordării de către unele cluburi – într-o denaturată şi anormală răsturnare de roluri – la stadiul de a comunica direct cu susţinătorii prin intermediul „postărilor” pe care le efectuează fără a informa în paralel şi presa despre eventuale detalii organizatorice de actualitate, capac la „şuntarea” pe adresa presei venind şi aşteptările şi pretenţiile aceloraşi cluburi de a fi „urmărite”, „lecturate” şi „preluate” conform „postărilor” lor din social media, constrângând practic presa să se transforme într-o „cititoare” a scrierilor grupărilor dar şi într-un „pescar de pe reţelele de socializare” ale consemnărilor acestora. „Lumea” este întoarsă într-adevăr încet, încet pe dos, iar acesta este doar un infim însă sugestiv exemplu: cluburile nu „fac” doar sport, ci şi „crează conţinut”, iar presa este subtil constrânsă a le urmări „postările” – pe care să le anticipeze cu un glob de cristal la purtător, a le lectura şi a se raporta lor. 

  

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Baschet, Handbal, Sport sabotat și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


unu × 3 =

 


Ultimele articole din categoria Baschet: