Cum şi-a relansat Ungaria sportul? Pornind de la două principii cheie de bază, zis şi făcut. Pe când se-apucă şi România de ceva?

În urmă cu nici 15 ani, deşi excela în anumite discipline sportive, Ungaria n-avea forţa în profunzime a revitalizatei sale arene sportive din zilele noastre. Nu i-a luat aşadar mult să-şi relanseze sportul, fără a reinventa roata dar tocmai pentru că a aplicat cât se poate de prompt şi la sânge ceea ce fusese trasat prin voinţă politică drept un program guvernamental specific adresat acestui domeniu identificat ca fiind cu nimic mai puţin important decât altele considerate esenţiale. Iar două au fost punctele cheie de plecare pe calea revitalizării. Pe când se-apucă oare şi România de ceva?

Unul ţinând de dezvoltarea infrastructurii sportive, iar celălalt de regenerarea cercului îndrumătorilor sportivilor, piloni de bază ai relansării sportului în Ungaria.

Predestinată pe de altă parte a ajunge în timp o forţă de profil în regiune, asta dacă reamintim că încă din 1986 găzduia cu titlu unicat în fostul „bloc estic” curse de Formula 1 la Hungaroring, o obişnuinţă de-atunci în aproape 4 decenii, sugerând că Ungaria poate, atât să ridice de la zero ceva major pentru o altă disciplină sportivă, cât şi să aibă continuitate peste ani în organizare, iar alte 4 decenii în perspectivă, de pe calapodul înnoit în ultimul şi ceva, ne-ar putea sugera cât s-ar mai dezvolta la o adică, într-adevăr o forţă de reper a arenei sportive în inima Europei, prin motorul infrastructurii de profil dar şi al tendinţei de creştere a performanţei şi competitivităţii în întreceri.     

În 31 iulie de exemplu, când Ungaria a cucerit în Japonia un nou titlu mondial în poloul pe apă masculin, nu mare a fost mirarea, maghiarii reuşind să se menţină peste ani la înălţime în ramuri cu tradiţie în ţara străbătută de Dunăre, trecând în timp pe la hegemonia acestora, dar revirimentul generat în ultimul deceniu şi ceva la nord-vest ca efect pozitiv al politicilor guvernamentale croite specific sportului s-a făcut simţit în ansamblul şi profunzimea lumii arenelor, cu ramificaţii mai largi, atât pe orizontală cât şi pe verticală. 

Iar luna trecută spre exemplu, drept dovadă a planurilor cu bătaie lungă ce-au fost proiectate la Budapesta, s-a întrupat sub un sugestiv motto, „Fi martor minunii!”, visul doar amânat din urmă cu două decenii, când capitala Ungariei renunţa în cele din urmă în favoarea celor din Osaka la găzduirea Campionatului Mondial de Atletism din 2007, ajuns în cele din urmă în august şi pe malurile Dunării, pe National Athletics Centre, special ridicat pentru evenimentul bienal cu durata de 9 zile. 

Suflul pe care nu-l avea încă Ungaria în urmă cu vreo 15 ani, suficient de puternic pentru a-şi depune ferm candidatura la atragerea organizării unui „Mondial” de prim-plan al sportului de pe mapamond, cel atletic. 

A cărui magnetizare la Budapesta a fost posibilă tocmai graţie îmbogăţirii şi pe mai departe a infrastructurii sportive, din aproape în aproape, în beneficiul mai multor ramuri sportive, venind şi rândul federaţiei atletice de specialitate, MASZ. 

Redevenit prim-ministru în 2010 la cârma partidului pe care-l fonda în 1988, FIDESZ, şi prin care intra în parlament din 1990, Orbán Viktor, care a nutrit afinităţi aparte pentru fotbal, a insuflat o politică guvernamentală de relansare a sportului prin dezvoltarea pas cu pas a infrastructurii sportive, Ungaria devenind amfitrion de succes în deceniul trecut a numeroase competiţii internaţionale, tocmai graţie îmbogăţirii patrimoniului lumii arenelor, înnoit. 

Viziunea celor de la Budapesta nu s-a rezumat însă doar la atât, ci a avut într-o la fel de mare măsură în vedere potenţialul uman, recunoscute fiind pasiunea şi înclinaţiile maghiarilor pentru sport, insuflate prin stimularea unei „primeniri a sângelui” slujitorilor din domeniu, cei plafonaţi, îngustaţi în viziuni şi fără perspective fiind treptat retraşi pe tuşă din „vechi gărzi” care nu mai aveau aceeaşi tragere de inimă şi nu-şi mai cultivau harul vocaţional, ci se complăceau în ideea încasării unei remuneraţii, schimbarea de generaţii în cercul antrenorilor, instructorilor, mentorilor ori metodiştilor efectuându-se până la ultimul. 

Înlocuitori mai motivaţi şi dornici de afirmare ce erau stimulaţi ca atare şi sub forma delegării la perfecţionare prin intermediul unor programe şi cursuri specifice, motivaţia şi de natură pecuniară, majorată, fiind suficient de convingătoare pentru a-şi canaliza concertat eforturile spre ţelurile definite în fişa postului.

Iar Ungaria a început aşadar să clădească treptat şi din aproape-n aproape, pe fronturi îngemănându-se, punându-şi la punct necesara infrastructură sportivă şi realimentându-şi potenţialul uman cu certitudine existent, esenţial în selectarea, îndrumarea şi lansarea paşilor noilor generaţii. 

Crescute într-un alt climat, la „casă nouă” şi sub bagheta unor antrenori perfecţionaţi, relansată la alţi parametri fiind „banda de producţie” a şlefuirii generaţiilor viitoare, „bandă” funcţionând deja tot mai bine prin cointeresarea tuturor celor implicaţi, astfel încât premizele se anunţă a fi cât se poate de favorabile culegerii mai multor roade într-un viitor nu tocmai prea îndepărtat.

Ungaria a pornit de undeva în urmă cu peste un deceniu, identificând rampele definitorii ale relansării şi aplicând întocmai ceea ce şi-a propus pe fondul voinţei politice, asigurând ingredientul continuităţii atât de importante implementării unor asemenea planuri majore. 

Academiile de fotbal s-au înmulţit dar susţinerea sportului a fost în ansamblul şi profunzimea fenomenului, iar roadele încep a se ivi, anii ce vin anunţându-se a fi şi mai favorabili în acest sens, odată cu creşterea generaţiilor induse spre seniorat pe fondul noului impuls insuflat sportului din deceniul trecut. 

Vara pe cale de a se încheia sugerându-ne din ambele perspective, cea a potenţialului uman, prin prisma înscrierii Ungariei la „Mondialul” nipon de nataţie între cele doar 12 delegaţii aureolate, listă scurtă pe care România n-a fost semnatară în ciuda speranţelor şi aşteptărilor nefiresc supralicitate pe umerii înlocuitorului Simonei Halep în bazinul de înot drept nou prim idol al sportului „tricolor”, David Popovici, ţâşnit la suprafaţă, nota bene!, tocmai la Campionatul Mondial de nataţie de nicăieri altundeva decât la… Budapesta, în 2022, respectiv a înfloririi infrastructurii sportive din ţara vecină, căreia i-a mai rodit un boboc, National Athletics Centre, construit cu titlu provizoriu în vederea „Mondialului” atletic, în sensul măririi capacităţii arenei de la cea iniţială de 36.000 de locuri, că maghiarii sunt pe culoarul cel bun.

De notorietate ajungând să fie şi la Bucureşti investiţiile peste graniţă în sport ale guvernului de la Budapesta, iar asta tocmai pe teritoriul României, care, prin prisma contraexemplului sordid din capitala Banatului, în reşedinţa capitală de judeţ a unuia învecinat cu Ungaria, Timişoara, unde deficitul infrastructurii sportive s-a acutizat, oferă măcar un paradox contrastant, dar şi cât se poate de sugestiv. 

Să spunem însă că nu-i Timişoara polul sportului în România, mai grav fiind că şi restul ţării suferă la capitolul infrastructură sportivă, trenând ca dezvoltare, desigur, nu în aceeaşi măsură precum în capitala Banatului, identificată de pe-acum drept un caz aparte în această speţă, dar suficient pentru a nu putea relansa cum se cuvine sportul carpatin. 

S-ar putea de fapt spune că România nu s-a apucat de fapt şi încă de ceea ce se îndeletnicea Ungaria de la începutul deceniului trecut, decât pe ici colea, cu vagi tresăriri însă în absenţa unui plan la fel de limpede definit, a voinţei politice autentice în favoarea schimbării în arena sportivă, dar pe de altă parte a discontinuităţii atât de păguboase în spaţiul mioritic. 

În mod cert România încă nu s-a apucat ci doar mimează visate tentative de relansare, infrastructura sportivă fiind departe de rigorile internaţionale actuale, aşadar de momente precum în 2022 şi 2023 la „Mondialele” budapestane de nataţie respectiv atletism, ani în urmă dar şi mai mare lentoare ca indicatori defavorabili regenerării „tricolore” şi prin sport.

Sună defetist dar e realist, greu fiind oricum şi din punctul de vedere al mentalităţii şi orgoliilor de la Bucureşti de a copia eventual cumva modelul maghiar de reabilitare a sportului, iar asta pentru că urmarea exemplului este forma cea mai autentică de flatare, ori nu s-ar coborî în Carpaţi nasul la aşa ceva, iar cum mentalităţile se schimbă cel mai greu, aplicarea practică a planurilor netrasate ale revitalizării se întrevede cu atât mai anevoioasă. 

Şi se simte cu-adevărat în viaţa socială din Carpaţi apropierea încheierii anului preolimpic, când se conturează deja dinspre Paris cele 5 cercuri îngemănate simbolic!? Bate-un vânt de ediţie de vară a Jocurilor Olimpice din nou pe tărâm european? Nu se prea simte, mai deloc, şi mai dificilă fiind stimularea potenţialului uman din arena sportivă internă, atât drept urmare a mentalităţilor din naţia română, cât şi a imixtiunii nesănătos de mari a politicului în mai toate domeniile de activitate, exacerbând nepotismele şi reflexele definite sub pecetea celor 3 iniţiale, P.C.R. – pile, cunoştinţe, relaţii, inerţie pe fondul căreia ceea ce au izbutit maghiarii sub forma schimbului de generaţii în „sistem”, prin lăsarea la vatră a vechii gărzi şi perfecţionarea suflului nou, se anunţă net mai anevoios în fenomenul sportiv românesc.  

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Atletism, Canotaj, Handbal, Înot, Kaiak-canoe, Olimpism, Polo pe apă, Sport sabotat și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


3 × = doisprezece

 


Ultimele articole din categoria Atletism: