FILE DE ISTORIE. Episodul III. ”Într-o zi, Ion Luca Caragiale a semnat de 32 de ori…”

E vremea marii sărbători a Crăciunului și întrecerile cam intră-n hibernare, așa încât trecătorul mai poate zăbovi acum puțin cu gândul și la datini sau tradiții. Iar apropo de trecut, istorie și obiceiuri de pe meleaguri carpatine, se poate aduce vorba despre sportul național al românilor, continuând pe firul timpului cu episodul al treilea pe marginea jocului de oină, tot conform cărții ”Oina, trecut și prezent”, lucrare de specialitate scrisă de Alexandru Rafailescu și Costel Iancu și publicată la Editura Sport-Turism. Astăzi, despre pionieri și menționări ale jocului în literatură: ”Prezintă particularitatea și în același timp calitatea de a se fi dezvoltat printr-o evoluție naturală din tezaurul nostru tradițional, inspirat din jocul popular și nu ca o concepție impusă sau ca efect al spiritului de imitație.”

”Primul om care s-a străduit și a reușit să transforme caracterul oinei dintr-un joc gimnastic într-unul sportiv a fost Spiru C. Haret.

Devenit Ministru al Instrucțiunii Publice, Spiru Haret a luat măsuri pentru extinderea rețelei școlilor sătești, a celor de meserii, a inițiat reforma învățământului din 1898, reformă cu un profund caracter progresist, care prevedea, printre altele, și o pondere mai mare a educației fizice în programele școlare.

În opera sa de modernizare a învățământului, el n-a uitat nici oina, pe care o practicase în școală. Atât prin reforma învățământului din 1898, cât și prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în învățământul de toate gradele. De asemenea, s-a preocupat de instituirea primelor concursuri locale și pe țară, precum și de regulamente. La el acasă a fost conceput primul regulament al jocului de oină, așa numitul regulament pe două foi volante, din primăvara anului 1898. Iar la Regulamentul jocului din decembrie 1898 problema arbitrilor și arbitrajelor a fost tratată de el însuși.

Spiru Haret a fost prezent la toate finalele campionatelor școlare de oină (București, Buzău, Ploiești, Iași, Galați, Bîrlad etc.).

Ținând seama de ceea ce a făcut Spiru Haret pentru oină, în cei 10 ani de activitate ministerială (1897-1899; 1901-1904; 1907-1910), îl putem numi pe drept cuvânt părintele oinei.

Printre miniștri ai învățământului care au iubit oina și au sprijinit răspândirea ei, participând chiar la concursuri, îl putem cita pe Take Ionescu, care, printr-o circulară dată în 1894, a introdus jocurile gimnastice în școli, cu care ocazie s-a lansat și jocul de oină, fiind recomandat să se practice în toate școlile primare și secundare și de toți elevii și elevele; pe Mihail Vlădescu, care a organizat concursul pe țară din 1905, la Câmpulung (era originar din acest oraș); pe Dr. C-tin Angelescu; pe marele istoric Nicolae Iorga, care a participat și, chiar mai mult, a concursul general din 1931, de la Ploiești; pe Popescu-Doreanu, care a fost și primul președinte al Comisiei Centrale de Oină (1950) etc. În fruntea dascălilor de școală care au propagat oina, se cuvine să-l cităm pe Dimitrie Ionescu (1864-1951), care a urmat studiile în București (la societatea română de gimnastică, arme, dare la semn și înot) și la Roma…”

+

JOCUL DE OINĂ ÎN LITERATURA NOASTRĂ

Jocurile, ca și obiceiurile folclorice, sunt prin tradiție una din condițiile existenței națiunii noastre. Ele sunt dinamice, distractive, deconectante, cu influențe favorabile asupra funcțiilor întregului organism.

Faptul că jocul de oină a fost larg răspândit și îndrăgit de copiii patriei noastre încă din vremurile de demult, o atestă prezența în paginile literaturii clasice a unor pasaje ce descriu sau evocă cu o desebită sensibilitate oina, jocul copilăriei autorilor.

Ion Luca Caragiale (1852-1912) a fost un pasionat jucător de oină. În lucrările lui ne povestește despre dragostea ce-o avea pentru acest joc specific românesc. El ne arată în ”Mergem să tragem o oină” că pe vremea când era elev la Ploiești (1866), a avut loc un referendum. În ziua începerii lui, pe un teren din oraș, a fost așezată o condică mare în care cetățenii urbei trebuiau să vină și să se pronunțe prin da sau nu în privința plebiscitului propus. Maidanul pe care se așezase masa cu registrul era de fapt locul de joacă al școlarilor, după ce ieșeau de la cursuri. Această măsură îi nemulțumea pe elevi; pe acest maidan jucau zilnic oina. Ca o reacție la această măsură și pentru a fi luate masa și condica de pe acest maidan, și mutate în altă parte, școlarii, deîndată ce ieșeau de la școală, în frunte cu Caragiale, fugeau pe maidan și se apucau să semneze pe condică, fiecare de câte ori puteau. Într-o zi, Ion Luca Caragiale a semnat de 32 de ori. Procedând astfel, ei credeau că odată condica completată, va fi luată, iar terenul redat copiilor pentru joacă; alteori, după lecții, se îndreptau spre maidan și, văzând că nu se ridicase condica, începeau să protesteze. Dar neluându-se în seamă protestul lor, ei au început să joace oina printre cetățenii aflați forfota pe teren. O minge bătută a căzut chiar pe masa unde se găsea condica, vărsând și călimara cu cerneală. Copiii au fost alungați de pe teren dar cetățenii urbei s-au împărțit în două tabere: unii care țineau cu copii și cereau să se mute masa și condica în altă parte, iar copiii lăsați să se joace mai departe, în timp ce alții susțineau să fie mutați copiii pe alt teren.

Dar într-o noapte condica a dispărut… și… oiniștii au rămas stăpâni pe… terenul lor.

Petre Ispirescu (1830-1887), într-o lucrare a sa, ”Jocuri românești la copii”, publicată în revista Columna lui Traian, în 1883, revistă editată de ilustrul filolog Bogdan Petriceicu Hașdeu, ne descrie câteva variante de jocuri copilărești cu mingea de oină…”

(primele două episoade, în rubrica FILE DE ISTORIE, din pagina I a Sporttim)

– VA URMA –

Acest articol a fost publicat în Oină, Sport sabotat și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


patru − 2 =

 


Ultimele articole din categoria Oină: