Cea de-a 166-a aniversare a Unirii Principatelor Române ne găseşte la 24 ianuarie 2025 în exact cea de-a 50-a zi de dictatură de la suspendarea statului de drept prin o a câta lovitură la adresa sa în 2024 şi la 6 decembrie, stare de fapt vorbind de la sine despre trădarea aplicată înaintaşilor neamului de către actualele generaţii percepând eronat aşa-zisa „democraţie” drept un bun cuvenit din capul locului şi nu un inestimabil tezaur demn de apărat într-o permanentă veghe.
Sportul, acest mult prea puţin exersat sport la ditamai izvorul său vindecător şi catalizator al potenţialului fără doar şi poate măreţ al naţiunii, ar fi de fapt chiar cea mai bună călăuză pentru societate în a oferi exemplul perfect prin spiritul său asociat definitoriu noţiunii fundamentale de fair-play.
Temelie de bază ca principiu curat şi sănătos prin spiritul său pe post de punct de referinţă pentru „jocul social” din „viaţa cetăţii”.
Care „cetate” s-ar cădea a lua aminte la îndrumarul ghidului şi a se orienta după lumina pe care o emană, bogată în lecţii de viaţă şi pilde nepreţuite.
Însă din moment ce sportul e prea puţin cultivat dar mai degrabă trecut cu vederea – „poftim, cultură sportivă!”, încât ajunge a sfârşi cât de convenabil pentru unii în momente cheie doar pe post de vehicul utilitar, cu-atât mai puţin e conştientizată în general importanţa esenţială a spiritului de fair-play.
Până şi termenului în sine subminată fiindu-i forţa prin a fi tot mai rar uzitat – încet, încet desuet de-a binelea, de unde şi deşertăciunea rătăcirii societale actuale.
În raport cu un reper valoric elementar, cel al fair-play-ului, hrănit întru manifestarea spiritului său nu altfel decât strict prin curăţenie sufletească, prin puritatea unor simţăminte şi trăiri trăgându-ne de mânecă înspre copiii din noi, crâmpeie din fericire totuşi sălăşluind drept mană cerească.
Ori tocmai această regăsire cu sinele este sever obturată la nivel individual şi implicit colectiv ca sumă a părţilor, suprimată în adâncuri ale ungherelor întunecate.
Din frica bine camuflată de a fi altfel, adică aşa cum s-ar cuveni, care va să zică tocmai… fair-play, deci mai buni, de unde şi „măştile sociale” asimilate treptat într-o contopire cu chipul, convenabil din temeri înadins întreţinute a nu fi date jos, cu consecinţele de rigoare.
Şi-ar fi totul într-atât de simplu!
Dar însăşi trădarea în uitare a spiritului de fair-play, la îndemână dinspre arena sportivă dar neaccesat, a dus la starea actuală de fapt.
Căci fie doar şi minima exersare a fair-play-ului, presupunând corectitudine în regim de onestitate şi respect de sine precum şi reciproc, între omenoşi parteneri „de joc” şi nu divizaţi pe falii artificiale, a celor cu şi fără mască – aşadar chiar şi fără a fi fost aplicat în totalitate şi cu desăvârşire acel fair-play de dorit, şi n-ar fi dus nicidecum la o a câta lovitură de stat doar în 2024, şi la 6 decembrie împotriva statului de drept, suspendat nelegitim cu maximă iresponsabilitate şi inconştienţă vizavi de importanţa sa chintesenţială.
Trădată din plin şi fără pic de menajamente.
Furându-se nu altfel decât „hoţie curată”, într-un calcul cinic spulberând orice urmă de fair-play în faţa intereselor majore ce nu iau deloc în calcul voinţa populară – demos kratos, literalmente anihilată la dictare dinspre marionetele de la Bruxelles ale forţelor malefice din umbră, către paiaţele servile înfipte „la butoanele” coloniei unionale mărginaşe, decăzută de la nivelul unor simbolice clipe înălţătoare, precum 24 ianuarie 1859 şi 1 decembrie 1918, în genunchi acum şi incapabilă de autodeterminare.
Imposibilă cu asemenea selectaţi propuşi pentru a face strict jocurile murdare ale altora, dar şi cu o majoritate supusă a populaţiei care şi-i merită pe cât de nevolnici sunt cei păcălind-o, minţind-o şi înşelând-o mişeleşte în contradicţie cu starea de bine social.
Postdecembrist, trădările s-au ţinut lanţ, „opere ale sistemului” sau „coapte” de-afară, ori fie mixate laolaltă, dar n-au întrecut-o pe cea mai recentă, peste măsură de agravantă, ceea ce a şi generat o ruptură parcă iremediabilă, delimitând implicit tabere.
Trădare drept act doveditor definitiv şi în absolut al ciocoismului suprem al unor selectaţi propuşi de către mai ascunse forţe suprapuse interesate în a-i mânui din umbră în circul curat murdar al pseudo politicii blatiste de cumetrie.
Totul pentru conservarea postdecembristă a acelui statu-quo al „sistemului” dar şi întru implementarea unor inginerii sociale ticluite transfrontalier drept temă de casă dinspre servanţii noii ordini mondiale, nepopulare măsuri venite în vădită contradicţie nu doar cu starea de bine a „vieţii cetăţii”, ci cu însăşi independenţa şi suveranitatea statală, cu constituţionalitatea.
Pur şi simplu călcate în picioare, drept nespusă trădare comisă la adresa înaintaşilor neamului, vizionari înfăptuitori în secole diferite ai unirii românilor, una dintre acestea şi-n urmă cu exact 166 de ani.
Nici cea mai mică brumă de fair-play neexistând în ceea ce-au comis drept lovitură în completare şi la ceas de decembrie trecătorii selectaţi şi propuşi pe post de cozi slugarnice de topor ale statului paralel, de dată mai recentă nu doar cel intern – ca moştenitor al sistemului predecembrist, ci şi unele suprapuse pe plan extern, manifestate mai elocvent ca relevanţă în jocurile geopolitice urzite acestei părţi de lume de la finele anilor 80, ulterior mai explicit definite la adresa României prin intermediul Uniunii Europene a cărei necugetată captivă s-a înrolat a fi din 2007.
Iar noii uniuni sovietice mai de la vest chiar i-au căzut între timp absolut toate măştile, dovedindu-se a fi tocmai calul troian al îngropării pe cale de desăvârşire a Europei aşa cum o ştiam, şi a cărei Europă în sine românii îi erau oricum neîndoielnic asociaţi de secole în cuget şi-n simţiri.
Birocraţie bruxelleză într-o disonanţă la trântă cu orice noţiune a spiritului de… fair-play, flendurând făţarnic sloganul „valorilor democratice europene” cu o ipocrizie dusă la extrem, când însăşi democraţiei i s-a pregătit mormântul.
Cu fertil teren experimental România, unde mult, mult prea servili trădători de ţară şi neam, „idioţi utili” sistemului transfrontalier manifestat şi prin lacheii mai sus-puşi ai acestuia de la Bruxelles, erau cât se poate de susceptibili a fi în stare de orice pentru a rămâne pe placul păpuşarilor din umbră, implicit rămânând şi-n jilţurile acaparate.
Şi-au dovedit-o cu vârf şi îndesat, c-ar fi în extrem de ticăloşiţi în a juca ruleta rusească pe seama destinelor unei întregi Românii, suficient de divizată deja şi-aşa, iar asta făcând abstracţie de trădătorii în sine, între cei între timp treziţi în conştiinţă şi vii în simţiri, parţial şi proactivi în a-şi „lua ţara înapoi”, şi pe de-altă parte majoritatea totuşi dormantă, fără doar şi poate părtaşă într-o păcătoasă complicitate morală cu executanţii relelor.
Majoritatea pasivă, mult prea inconştientă vizavi de mizele puse-n joc, mize având tocmai directă legătură cu însuşi viitorul copiilor acestei naţiuni dar chiar şi-aşa preferând inerţia obişnuinţei predecembriste a capului plecat, fiind realmente incapabilă a-şi însuşi lecţia principiilor autentic democratice şi a deduce perceptele educaţiei civice.
În consecinţă şi interpretând după ureche şi cât se poate de eronat, pe fondul intensului bruiaj pseudo mediatic, aşa-zisa „democraţie”, cât se poate de greşit înţeleasă.
Şi nicidecum doar o noţiune abstractă.
Căci altfel ar fi fost protejată pe măsura inestimabilului tezaur demn de apărat, protectorat civil sub forma unei permanente stări de veghe, pe care chezăşia lăsată de vizionari înaintaşi înfăptuitori ai actelor de unitate naţională ar fi meritat-o din plin.
Ori majoritatea şi-a arogat din comoditate şi cu superficialitate, amputată fiind pe relaţia cu conştiinţa spirituală, limitată spre nulă, perceperea democraţiei ca fiind un bun din capul locului şi de la sine cuvenit, iar asta datorită confundării noţiunii de căpătâi a acesteia cu „libertăţile” eronat asociate materialismului şi confortului financiar, „dreptului de liberă circulaţie” şi altor convenienţe similare.
Capitală eroare de judecată, pe fondul incapacităţii deosebirii binelui de rău, dar mai ales a neînţelegerii în profunzime a repercusiunilor negative în timp pe relaţia cu nevoile existenţiale reale ale spiritului uman autentic.
Necunoştinţa de cauză având un rol decisiv în conservarea de către majoritatea pasivă a complicităţii în baza căreia chiar îşi merită din plin selectaţii propuşi care implementează nu doar în numele ei, dar până chiar şi pe pielea ei, urzelile interesate ale păpuşarilor din umbră, cu urmări dintre cele mai neplăcute în timp.
Care, dacă ar fi aduse la cunoştinţă majorităţii pasiv complicitare, i-ar zdruncina pur şi simplu din temelii setul de valori strâmb fundamentat.
Cât de greşit aşadar a te raporta la „democraţia” prost înţeleasă a unor „libertăţi” neavând de fapt de-a face cu valorile veritabile şi autentice ale unui stat de drept realmente viguros şi ale unei societăţi civile ca atare sănătoasă, pseudo „democraţie” confundată cu robia mentală la cheremul unor repere suprimând însuşi spiritul uman pur şi viu în simţiri.
Încât, ticăloşilor trădători de ţară şi neam nu le poate fi rezervat la aniversarea Unirii Principatelor Române decât strict ceea ce merită cu-adevărat, picături din viziunea lucidă a poetului naţional Mihai Eminescu: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Vina colectivă în faţa acestei colosale trădări naţionale de ţară şi neam – din partea unor „pericole publice” fără remuşcări dar temătoare în privinţa propriului scaun şi al ghiftuirii şi cu gândul la urmaşii urmaşilor lor – fiind cât se poate de uriaşă prin lipsa de reacţie a majorităţii nepăsătoare în raport cu necesitatea apărării unor adevărate valori democratice şi nu ipocrit invocate sub măşti prefabricare „pro-europene”, majoritate la urma urmei atrofiată şi resemnată.
Meritându-şi selectaţii propuşi, care îi tot pun în schimb oglinda în faţă. drept copie parţială a trăirii generale româneşti predecembriste, când un întreg popor îşi merita totalitarismul înghiţit. Căruia i se făcuse părtaş.
Acum, mişeilor făcându-le jocul doar un segment social complicitar, şi totuşi majoritar, fie chiar susţinându-i din aceleaşi mici şi meschine interese personale imediate, din sferele cercurilor clientelare, fie fiind prea spălate pe creier şi implicit pe pilot automat în a nu ieşi din frontul înghiţirii la nesfârşit a umilinţelor pe seama maselor, fie prea decăzute spiritual şi moral pentru a-i mai combate.
Ori la lipsa totală de fair-play a ticăloşiţilor trădători de ţară şi neam care au condamnat România la captivitatea unei absurdităţi fără seamăn, de râsul lumii şi ruşine internaţională, reacţia societăţii civile ar fi fost imperativ necesară drept semn al sănătăţii sale organice şi al unei vibraţii unitare înalte.
Ca obligaţie morală majoră în faţa înaintaşilor care altfel au prefigurat România la ceasul actelor de unitate naţională şi altfel şi-au imaginat vieţile generaţiilor viitoare.
Respectivilor fiindu-le nedemni urmaşi, cu marea întrebare când se va ridica de-a binelea din genunchi „mămăliga”, nu doar limitându-se spiritului supravieţuitorului, ci unuia eliberator.
Decăzută fiind momentan în deja cea de-a 50-a zi de dictatură, nicidecum conform viziunii înaintaşilor care pesemne se răsucesc în mormânt.
Tot din mărinimia lor insuflându-ne şi pildele de urmat în memoria şi cinstea clipelor înălţătoare ale neamului, iar „Hora Unirii” lui Vasile Alecsandri are forţa simbolică şi de imbold a chemării semenului la unitate.
În cuget şi simţiri, iar acum este cumva mai lesne, căzând măştile iar „şobolanii” dându-şi arama pe faţă drept trădători fără scrupule ai românilor, astfel mai uniţi în nevoi cei puri şi smeriţi în a-şi apăra identitatea periclitată de ticăloşiţii repugnanţi ce nu-şi merită locul în hora iubitorilor de ţară şi neam.
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Sa-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori si omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!”
