Publicăm remarcile pertinente ale unor cunoscători vizavi de „trânta cu cititul”, atât dintr-un punct românesc de vedere, exprimat de profesorul Radu Iliescu, cât şi de peste hotare. Aşadar…
„Discut zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spune că în facultăţi, la seminariile matematicilor superioare, din 9‑10 studenţi abia găseşti unul capabil să citească (nu să rezolve) exerciţiul. Adică, dau un exemplu: abia o zecime pot spune, puşi în faţa literei Σ, că este o sumă, ori în faţa semnului ∫ că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv.
Am citit recent cartea profesorului Mihai Maci, universitar la Facultatea de Filosofie din Oradea, care constată şi el că studenţii nu au capacitatea de a relaţiona cu marile texte, preferând piureul de banane premestecat din cărţile scrise de vulgarizatori în ale filosofiei, sintezele de pe net şi alte asemenea suprasimplificări. La facultăţile de teologie ortodoxă s‑a scos, pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche.
Cu alte cuvinte, crema teologilor ortodocşi nu mai conţine oameni capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a creştinismului răsăritean. De latină şi ebraică nu mai are rost să vorbim. La Facultatea de Litere din Cluj‑Napoca există cursuri de «rattrapage» (aducere la zi a cunoştinţelor lingvistice fundamentale). Tradiţional, facultăţile de limbi străine nu se preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al studenţilor, aceasta fiind treaba liceului.
Rostul unui examen de admitere cu mulţi candidați era acela de a‑i selecta pe cei mai sârguincioşi dintre ei, pe cei cu vocaţie manifestă pentru limbi străine, capabili să facă faţă unui parcurs ulterior în ştiinţele limbajului şi ale literaturii. Însă, mai nou, vin studenţi care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe care nu pot să le acopere fără asistenţa unui profesor.
Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri dintr‑un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment, falimentul calităţii a avut loc la scară largă, şi acesta nu trebuie să fie un secret pentru nimeni. Numai că, iar de aici începe problema (mult mai mare decât recrudescența prostiei în sine), nicio facultate n‑a închis din motiv de studenţi impostori. Avem cursanţi la matematici superioare care n‑au făcut analiză matematică în liceu. Avem absolvenţi de filosofie care n‑au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon sau a unui Kant. Avem teologi care nu posedă subtilităţile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru.
Avem absolvenţi de limbi străine cu cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală. Dar facultăţile lor, fără excepţie, şi‑au crescut numărul de studenţi, trădând ideea de intelectual şi de universitar. Prostia există, a venit peste noi, ne‑a cucerit şi ne‑a paralizat orice reacție. Suntem învinşi, suntem sub ocupaţia cea mai odioasă care a existat vreodată, dar coabităm, nu ne retragem în munţi, nu există nicio mişcare de rezistenţă.
Dacă am fi un butic de cartier şi am da faliment, am închide şi am merge acasă. Falimentul intelectual nu ne obligă la niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă şi să ne scriem tratatele la lumânare din atâta lucru. În mod odios, ne adaptăm, dar nu pentru că am fi potriviţi, cum zicea Darwin, ci pentru că preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.
Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra universităţile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma. Pentru el totul s‑a simplificat atât de mult, încât deşteptul nu mai poate fi sesizat, nu‑l mai poţi pune în valoare, e sacrificat la nivel de sistem. Sunt atât de mulţi idioţii, încât, dacă am mai ţine la inteligenţă, la sârguinţă şi la lucrul bine făcut, ar trebui să închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne, instituţii publice şi private. Ar trebui să afişăm pe biroul primului‑ministru: <Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe cineva care să fie vrednic>.
Ar trebui să trimitem acasă demnitari, funcţionari, profesori, medici, poliţişti şi preoţi. Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege lumească nu l‑a pedepsit vreodată: prostia. Ne‑am imaginat până acum că viaţa sancţionează prostiile, şi probabil că în sistemele vii lucrul acesta s‑a petrecut fără greş; acum însă cred că e cazul să luăm notă de noua realitate, proștii cred că au învins totul, inclusiv viața. Aşteptaţi‑vă la o multiplicare exponenţială a numărului de «accidente»”.
Dintr-o perspectivă externă, Joanna Gray semnalează că „ziarele publică permanent articole despre oamenii care nu mai citesc cărţi. Doar că situaţia este chiar mai gravă decât se spune: marea majoritate a adolescenţilor nu se mai deranjează nici măcar cu cititul de pe internet.
În 2023, pe vremea când predam într-o şcoală elementară, am avut pentru prima dată o bănuială privitoare la această ultimă calamitate generaţională. Discutam despre ChatGPT şi despre ceea ce era, pe atunci, Bard (actualmente Gemini)
I-am întrebat pe adolescenţii de 14-16 ani cum anume le folosesc. Tinerii priveau în gol. Pentru ca, până în cele din urmă, un băiat să explice de ce nu: ”Trebuie să mă loghez”. Am pus totul pe seama lenei clasice a adolescenţilor şi nu m-am mai gândit la asta. Dar dovezile ignoranţei în ceea ce priveşte utilizarea internetului sunt tot mai numeroase: discutam cu o fată de 15 ani, care are smartphone de la cinci ani (da, cinci!) despre gătit… ”Unde găsesc reţete?” a întrebat ea. O fată de aceeaşi vârstă, care îşi petrecea, nouă ore pe zi pe telefon nu ştia că există exerciţii de yoga pe YouTube… Un alt adolescent nu ştia să îşi rezerve bilete de tren… O fată care pleca la Londra, dar nu ştia ce este de vizitat acolo… Copilul uluit că putem viziona un videoclip pentru a învăţa diverse lucruri – şi aşa mai departe…
Adolescenţii îmi pun diverse întrebări: există pedeapsa cu moartea în Marea Britanie? Cine este preşedintele Americii? Când a avut loc cel de-Al Doilea Război Mondial?; Unde este Turcia?; Ce se mănâncă în Scoția?; Din ce se fac cârnații? Când le-am sugerat că pot afla de pe Google tot ce îi interesează, au ridicat plictisiţi din umeri.
”Nu-mi place să caut” recunoaște câte unul din ei. Dorința lor de a afla nu e chiar atât de mare cât să îi determine să formuleze o întrebare pe internet. Dacă sunt îmboldiți, s-ar putea să o întrebe pe Alexa, acasă, dar numai cu mare greu se deranjează să compună o întrebare în scris.
Și acesta este, am înțeles în sfârșit, motivul dezinteresului adolescenților față de posibilitățile internetului: actuala generaţie de copii este formată din utilizatori pasivi, nu activi. Ei se uită în ecranele telefoanelor și divertismentul le este prezentat prin intermediul fluxurilor specifice pe Snap sau Tik Tok. Adolescenții nu au nevoie să caute nimic în mod activ, deoarece totul a fost deja perfect pregătit pentru nevoile lor specifice (în general chestiuni referitoare la frumusețe pentru fete, fitness și bancuri pentru băieți – dezamăgitor, dar așa stau lucrurile). Cititul de pe rețele se asemănă întrucâtva cu citirea unei reviste de odinioară, altcineva a făcut tot ce era mai greu și tot ce mai trebuie să faci e să stai întins si să dai scroll.
Internetul, mai vast, și bogăția de posibilități pe care o oferă, a fost redus la același efect de fundal pe care îl au și cărțile: există, dar majoritatea copiilor nu sunt curioși să afle ce are de oferit. Pentru cei ca mine, care nu sunt nativi digitali, și care își mai amintesc încă despre temele de la istorie și drumul până la casa îndepărtată a unui unchi, cu speranța că Enciclopedia din biblioteca lui ar putea conține câteva date de care avem nevoie, minunile Google nu vor înceta să fie uimitoare. Dar, pentru nativii digitali, internetul este la fel de obișnuit ca asfaltul.
Soțul meu nu este încă convins și mă întreabă, cu ochii îngustați: ”Dar ce zici despre băiatul care s-a folosit de ChatGPT și a primit o ofertă la Oxford, sau despre fata care a găsit online un producător de muzică, lansându-și astfel, o melodie excepțională, sau despre tânărul care și-a autopublicat o carte despre bursuci?”
Desigur, îi răspund, deoarece au existat întotdeauna copii care citesc cărți și, prin urmare, excelează din punct de vedere educațional, vor exista în continuare și copii care utilizează internetul pentru a-și îmbogăți cunoștințele și împărtăși talentele. Dar, pentru marea majoritate a copiilor, internetul este la fel de ignorat şi nevizitat ca bibliotecile şi librăriile de altădată.
