În FILE DE ISTORIE, episodul II: ”În Banat, oina se juca sub denumirea de lopta mică sau pila”

Episodul secund pe marginea jocului de oină, tot conform cărții ”Oina, trecut și prezent”, lucrare de specialitate scrisă de Alexandru Rafailescu și Costel Iancu și publicată la Editura Sport-Turism, în 1976. Astăzi, cuvânt înainte ”Din partea autorilor” și pasaje din ”Originea și istoricul jocului de oină”, ambele publicate în rubrica FILE DE ISTORIE, din pagina I…

”Jocul de oină a figurat la începutul secolului nostru printre primele manifestări și mijloace ale educației fizice din țara noastră. El prezintă particularitatea și, în același timp, calitatea de a se fi dezvoltat printr-o evoluție naturală din tezaurul nostru tradițional, inspirat din jocul popular și nu ca o concepție impusă sau ca efect al spiritului de imitație.

Destinul acestui joc a fost sesizat și consemnat de reputatul profesor C. Kirițescu, care scria: <Oina a adus o viață nouă în școala românească, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul mijloc de joc sportiv, până când, încetul cu încetul, jocurile sportive de origine străină i-au luat locul ce-l merita>

Oina și gimnastica au fost la sfârșitul secolului trecut (n.n.: al XIX-lea) primele sporturi incluse ca discipline școlare și totodată domenii de manifestare competițională. Cu greu însă acest sport plămădit și dezvoltat la un înalt nivel tehnic și specacular de însuși poporul care l-a creat, și-a recăpătat locul meritat în mișcarea  de educație fizică și sport din țara noastră. Terenul pierdut a fost greu de recuperat, deși calitățile pe care le educă sunt deosebite.

În literatura noastră sportivă nu există încă o lucrare care să trateze istoria jocului de oină, sportul nostru național.

Lipsa unei lucrări, mai cuprinzătoare, precum și faptul că dezvoltarea oinei a căpătat o amploare din ce în ce mai mare, că informațiile, documentele și publicațiile legate de acest sport sunt puține ca număr și insuficient cunoscute, ne-au îndemnat să întocmim această monografie a oinei. Ea cuprinde o multitudine de aspecte din trecut și prezent, privind originea jocului, istoricul, răspândirea și evoluția lui etc.

În acest scop am studiat o bibliografie vastă, am stat de vorbă cu academicieni, profesori etc. care în tinerețea lor au practicat oina. Am cules din literatura noastră clasică și contemporană o serie de relatări privind oina. Demostene Botez a închinat oinei primul roman sportiv, povestind despre cei care au practicat și au iubit oina, lăsându-ne evocări document, amintiri de neuitat. La toate acestea am adăugat cunoștințele, documentele acumulate în îndelungata noastră activitate în domeniul oinei, redînd aspecte inedite din desfășurarea unor competiții de oină, a unor jucători deveniți celebri și care prin calitățile lor individuale au promovat frumusețea acestui joc.

Prima parte a cărții cuprinde date referitoare la originea jocului, la contingența lui cu folclorul românesc, urmând aceleași reguli de existență și răspândire.

Partea a doua am dedicat-o evoluției jocului, începând cu epoca când se transmitea pe cale orală și vizuală; primele știri despre practicarea lui, urmează primele descrieri și reguli, modul în care ”jocul de petrecere”, oina, s-a transformat într-un ”joc gimnastic” și apoi în sport, practicat pe bază de regulament. Ca atare o parte importantă a acestui capitol este consacrată regulilor de joc, evoluției acestuia de la primul regulament oficial apărut în anul 1898 și până în zilele noastre.

În ultima parte a cărții se expune debutul practicării organizate a jocului, cu redarea cronologică a competițiilor, pornind de la primul campionat național desfășurat în anul 1899 și până în prezent, evoluția valorică la care a ajuns și care situează oina pe același plan cu celelalte ramuri de sport. 

Sperăm ca această lucrare să stimuleze interesul tinerei generații pentru acest joc atât de frumos, atât de ”al nostru”, al românilor”.

+

”ORIGINEA ȘI ISTORICUL JOCULUI DE OINĂ”

Este binecunoscut faptul că toate sporturile practicate astăzi au o istorie a lor și că toate au avut la bază un vast și variat material faptic. Această bază materială au constituit-o jocurile gimnastice, ”jocurile de copii” sau, ca să folosim terminologia veche, ”jocurile de petrecere”.

Jocul de oină – sportul nostru național – este elogios prezentat în multe lucrări și îndeosebi cele legate de istoricul sporturilor din țara noastră. În unele din ele, oina deține un loc de frunte, deoarece se include printre cele mai vechi sporturi practicate în țara noastră, făcând parte din primele manifestări și mijloace de practicare mai întâi neorganizată și apoi organizată a educației fizice din țara noastră.

[…] 

”RĂSPÂNDIREA JOCULUI, DENUMIRI, MATERIAL ȘI ECHIPAMENT DE JOC”

Oina, răspândită pe întreg teritoriul patriei, are un număr mare de variante. Diferențierea de nume, care apare de la o regiune la alta, nu aduce schimbări mari în fondul structural al jocului, ci mai mult ca denumire, în funcție de epocă și ținut. În Banat oina se juca sub denumirea de ”oina mică” sau ”pila”; în Transilvania: de-a lunga, în zona Brașovului: ”fuga” și ”baciu”; în zona Sibiului: ”lopta lungă”, în cea a Blajului și Teleorman: ”matca mare”; la Dej, ”hopîciu”; în Maramureș, Muntenia și Moldova, în special, multă vreme i s-a spus ”hoina”; ”apuca” (Suceava), ”hîlca” (Huși și Tulcea), ”ogoiul”, ”bușita urmărită”, ”barul”, ”mingea bătută” etc. În majoritate, aceste elemente eu la bază elemente tehnice ale jocului de oină – pe de o parte bătaia mingii cu un băț, alergarea în teren și acțiunile curajoase și spectaculoase de apărare (a se feri de lovituri), iar pe de altă parte prinderea și pasarea mingii între coechipieri și apoi trasul cu mingea, acțiuni efectuate în scopul de a lovi adversarii intrați în teren – elemente care s-au păstrat, la început prin tradiție și apoi prin scris, până în zilele noastre. 

Nu numai denumirea sau conținutul jocului a diferit de la o perioadă sau de la o regiune la alta, ci și ceilalți factori ca: materialul de joc, echipamentul, jucătorii și alte elemente ale jocului.

Mingea este cel mai vechi și cunoscut element de joc în toate părțile locuite de români. În Moldova, prin părțile Tecuciului, i se zicea ”mince” sau ”mice”, în Transilvania ”pilă”, în Banat ”pulma” și ”pilă”. În Ohrida se numea ”șuca” iar în Bitolia ”topa” sau ”topcă” (cuvânt turcesc care înseamnă minge).

Și confecționarea mingii și a bastonului de oină a evoluat. La început mingea s-a confecționat, așa cum am arătat, din păr de vită, apoi a început să fie făcută din petice de cârpă, legate sau împletite cu sfoară. Odată cu apariția primelor descrieri ale jocului sau, mai exact, cu apariția primelor reguli (1895), apare și mingea formată din petice de piele și umplută cu păr, precizându-se totodată și dimensiunile ei (6-8 cm diametru, 8-9 cm în 1898 și 8 cm în 1964).

Bastonului, ”băț de bătut” cum s-a numit la început, apoi ”lemnul de bătut”, tot prin 1895, i s-au precizat dimensiunile: 50-70 cm, rotund la capătul de prins și lat la cel de bătut; 80-90 cm și complet rotund, având diametru de 4-5 cm în 1898, dar concomitent s-a folosit și bastonul rotund la un capăt și lat la celălalt. În 1950 se modifică, ajungând la lungimea de 90 cm, iar forma ușor tronconică cu diametrele de 3,5 cm la capătul de prins și 5 cm la cel de bătut. Ulterior se modifică numai lungimea, și anume 90-100 cm în 1954, restul dimensiunilor păstrându-se și astăzi”.

– VA URMA –

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Oină, Sport de masă și etichetat cu , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


9 − = doi

 


Ultimele articole din categoria Oină: