Doar unul din 5 români cu vârste de la 15 ani în sus practică sport măcar o dată pe săptămână, conform datelor publicate de Europe Magazine cu Finlanda cap de listă la 71%, ceea ce ne plasează în coada acestei ierarhii unionale.
Şi tocmai notam că România e „aproape de sută în lotul olimpic pentru Paris, din 17 sporturi în frunte cu 11 echipaje ale canotajului şi echipe de polo pe apă respectiv gimnastică artistică şi tenis de masă la feminin”, lotul încă nedefinitivat cu 95 de participanţi la ediţia Jocurilor Olimpice de vară de la Paris, care începe la 26 iulie, fiind accesibil aici.
Aşadar, pe de-o parte, strict în privinţa „olimpicilor”, a sportivilor de performanţă ai ţării, Comitetul Olimpic Sportiv Român poate trece în revistă aproape 100 de competitori, dintre care 45 strict în canotaj.
Dar pe de altă parte, în ceea ce priveşte populaţia României în general, o statistică la nivel european nu sună deloc bine, în sensul că nu se împacă, în majoritatea sa, cu ideea de practicare a sportului.
În condiţiile în care media unională în această privinţă este de 38%, în traducere mai mult decât unul din trei europeni de la 15 ani în sus practicând sportul măcar o dată săptămânal, procentajul referitor la români este de numai şi numai 20%.
Iar nici acest 38% nu este nicidecum încurajator – semne rele pentru „unionalele” Europei în general, dar cele numai şi numai 20 de procente din dreptul României sunt mai mult decât alarmante, însă nu neapărat şi foarte surprinzătoare.
Deoarece sportul e mult prea puţin exersat şi dat fiind faptul că românii în general au ales de o bună bucată de vreme în favoarea confortului ca punct de referinţă al aşa-zisului „stil de viaţă”.
Fiind foarte preocupaţi de ideea de confort, între noile valori definitorii pe care pun mare preţ şi pentru care ar merge la o adică „la luptă”.
Confort îmbrăţişat în percepţia populaţiei drept condiţie sine qua non a îmbunătăţirii traiului, în baza unor reflexe mentale de-a dreptul obsesive în acest sens, iar cum confortul şi comoditatea merg mână în mână, predilecţia şi apetitul pentru confort generând inevitabil inducţia comodităţii, până la sedentarism nu mai e decât acel pas la fel de implacabil, sedentarismul constituind un rezultant al comodităţii.
Nu s-ar pregeta de fapt nici un efort pentru a se rămâne în general în zona de confort, în primul rând mental şi implicit material, pe când lenevia intelectuală stimulează şi reţinerile vizavi de practicarea sportului, asociat disconfortului generat de acel efort necesar a fi depus.
Condiţionarea psihologică favorabilă confortului a fost deja solid instaurată şi prin intermediul aţâţării „clienţilor” vastei pieţe de bunuri şi servicii, stimulat fiind necontenit consumul căruia i se face în fel şi chip imensă publicitate, iar dezvăţarea de inadecvatele obiceiuri „intrate în sânge” pe pilot automat e mai anevoioasă decât deprinderea acestora.
Diversiunea în favoarea înclinaţiei spre consum şi implicit comoditate este uriaşă, distractiv divertisment în sine, trai şi viaţă, potent în a distrage atenţia publicului de la aspecte existenţiale de căpătâi, printre care şi practicarea sportului, în consecinţă neglijată.
Iar cum şi „distracţiile” sunt abil înlănţuite, întreţinerea confuziei în privinţa priorităţilor reale e de ordin major.
Bunăoară, drept exemplu de moment, lăsându-se actualmente dusă de val, beţie cu apă rece la avansarea naţionalei de fotbal cu ocazia turneului final UEFA Euro 2024, România e protagonistă în propria tragicomedie „Ţara arde, babele se piaptănă”.
Căci se tot vehiculează în spaţiul public şi pe fondul acestui entuziasm generat de depăşirea de către fotbaliştii „tricolori” a fazei grupelor la UEFA Euro 2024 fel de fel de etichetări măgulitoare la adresa societăţii carpatine, caracterizată printre altele ca fiind de exemplu „emancipată”, şi cu alte creionări din aceeaşi gamă flatantă, dar veritabila emancipare, pentru a ne referi strict la acest termen, ar implica în mod cert şi o mai mare implicare a cetăţeanului de rând în practicarea sportului, componentă cheie a unei bunăstări autentice.
Ori a fi „consumator de produs”, în cazul nostru sportul, iar în particular fotbalul, nu echivalează nici pe departe cu practicarea în sine a sportului, a fotbalului în special, efervescenţa de moment fiind frecţie la piciorul de lemn în raport cu nevoia stringentă de mişcare ce ar trebui conştientizată, trecută însă în aceeaşi măsură cu vederea, ba chiar existând potenţialul amorţirii şi mai intense a simţurilor. „Lasă c-aleargă alţii pentru noi…”
„Pâine şi circ” cu carul, dar educaţie şi conştientizare, ioc.
Educaţia sportivă fiind prea puţin cultivată.
Precum apreciază publicaţia noastră în propria prezentare a Sporttim, sportul contribuie „la bunăstarea şi civilizaţia societăţii”, inducând implicit „efecte benefice pentru sănătate”, însă ingrediente elementare de bază legate de practicarea mişcării şi sportului nu condimentează veritabila bunăstare şi civilizaţie, de fapt în suferinţă cronică.
Sporttim a investit în toţi aceşti ani în propagarea culturii şi educaţiei sportive, „criticul de sport” avându-şi rolul său, însă tendinţele generale din societate, induse de condiţionarea psihologică a acesteia, sunt axate de fapt pe hrănirea mai binelui ca duşman al binelui în sensul acelui „şi mai şi” al zonei de confort material, propăvăduit şi având drept rezultantă certă comoditatea, de unde şi sedentarismul, într-un lanţ al slăbiciunilor.
Instaurată fiind o confuzie în termeni, prin asocierea bunăstării şi emancipării – printre altele din asemenea acolade, cu repere ţinând de factori în general financiar-economici, legaţi de exemplu şi de valoarea aşa-zisului produs intern brut, de puterea de cumpărare, de salarizare, câştiguri, venituri, mai totul din sfera materialismului, în baza unor atent prefabricate şabloane sociale, convenabile părţilor interesate.
Doar că „banii nu pot fi mâncaţi” şi nu ţin neapărat nici de sănătate, dimpotrivă, pe fondul unor convingeri limitative şi a unei condiţionări psihologice a populaţiei în noul mileniu la dependenţa de bunuri de larg consum, servicii şi aşa mai departe, investiţiile în mişcare şi sport ale românilor, sub formă de resurse financiare alocate în această direcţie, precum şi de timp, efort, sunt semnificativ mai mici în comparaţie.
Consumismul alimentând apetitul nesăţios pentru achiziţia de diferite bunuri şi servicii, cu pofta în creştere pentru un cât mai mare confort material şi chiar lux, pe-alocuri de-a dreptul opulent şi-n plus etalat la rang de virtute, lamă cu două tăişuri, spintecând necesitatea de mişcare şi efectuare a sportului ca urmare a comodităţii astfel tot mai mult răspândite, a sedentarismului astfel exacerbat.
România ajungând la „mare luptă” în coada ierarhiei unionale la practicarea sportului cu alde Bulgaria, vecinii de la sud de Dunăre de la 15 ani în sus fiind creditaţi cu „cota” 21% la acest capitol, procent „pe plus” faţă de populaţia din Carpaţi, care s-ar putea alarma şi prin prisma faptului că ocupă locul secund pe lista continentală a obezităţii infantile.
Într-adevăr, copiii românilor sunt „în topuri” la nivel continental în ceea ce priveşte obezitatea, însă deloc de mirare, acestea fiind mediul şi climatul în care cresc, mufate „zonei de confort” şi comodităţii, în detrimentul mişcării şi practicării sportului, activitate percepută ca fiind prea dificilă.
Între cele 6 codaşe din blocul unional cu un procentaj inferior celor 30% ai practicanţilor de sport de la 15 ani în sus măcar o dată săptămânal numărându-se şi vecina Ungaria, dar totuşi cu puţin peste unul din patru maghiari stimulând astfel circulaţia sanguină: 26%.
Unsprezece fiind de fapt naţiunile uniunii cu un procentaj al practicanţilor sportului măcar o dată săptămânal mai scăzut decât media la nivelul U.E., în fruntea acestor 11 cu cea mai slab clasată dintre ţările dezvoltate ale continentului, Italia, la 34%, echivalând unui practicant de sport la fiecare 3 locuitori peninsulari de la 15 ani în sus.
Altfel, fostul „bloc estic” este palid reprezentat între cele doar 7 naţiuni unionale ai cărei cetăţeni practică sportul măcar o dată săptămânal în proporţie de peste 50%, Slovenia completând acest septet în general nordic cu 52%, şi cu menţiunea că, bineînţeles, statistica nu include date referitoare la populaţia celei mai numeroase naţiuni a Europei, totodată şi cea mai dezvoltată economic, Rusia, precum nici la cea britanică, în urma fireştii disocieri a insularilor de răsuflata pistă falsă „unională” şi pe cale de lentă dar certă dezintegrare.
Oricum şi una peste alta, un alt semnal de alarmă pentru România, având mare nevoie de a… „descurca” borcanele prin a nu mai asocia bunăstarea şi emanciparea cu gradul tot mai ridicat de confort şi implicit comoditatea inducând fără doar şi poate sedentarismul, ci cu practicarea în mai mare măsură a mişcării ca parte a unui stil de viaţă mai sănătos.
Stilul actual fiind nesănătos de-a binelea din nespus de multe puncte de vedere despre care populaţia în general habar n-are, ba nici măcar pur şi simplu nu le poate lua în calcul dat fiind că, în absenţa cunoaşterii, n-are măcar idee c-ar exista.
Conştientizarea aspectelor punctate mai sus putând surveni pe fondul unei elevări a conştiinţei spirituale, necesară fiind în acest sens schimbarea mentalităţii, însă de regulă de departe cel mai greu de întreprins.
Perspectivele fiind în consecinţă ca atare, oarecum sumbre, şi deloc de mirare prefigurarea reducerii semnificative a populaţiei României în următoarele zeci de ani, într-un crah demografic explicabil şi prin prisma îmbrăţişării confortului generator de comoditate în detrimentul practicării sportului.
Lucrurile legându-se, doar că majoritatea populaţiei nu este antrenată mental a percepe aceste corelaţii esenţiale.
Graficul.
