Bodan Herzog ne ţine la curent pe blogul său cu acelaşi nume şi îi puteţi găsi însemnările în rubrica „NUCA-N PERETE” din pagina I în Sporttim. Ultima, „Şefu’ Zonei”, după cum urmează: „În Calea Lipovei din Timişoara existau doi pitici. Unul din ei este Piţi Muşchi.”
I se spune „Muşchi” pentru că face sală de vreo 30 de ani şi o face cu folos. Arată exact ca un adolescent suedez, cu câteva mici diferenţe: are 55 de ani, nu e blond ci oacheş şi are 155 înălţime. În rest, 100% Suedia.
Piti Muşchi ştie totul despre sală, nu ştiu pe nimeni de vârsta asta care să arate ca el. Nu aceeaşi părere pare să o fi avut şi amicul meu Bob, care ca orice userist care se respectă a crezut că poate să-l ajute pe „Muşchi” cu nişte informaţii folositoare: „Când faci tracţiuni, trebuie să simţi muşchiul cum se tensionează”, explica el în timp ce eu şi pretinul Goran ne cruceam cu limba în cerul gurii.
Celălalt Pitic, era Piticul Porno sau „Şeful Zonei”.
Piticul „Porno” i-a zis prietenul nostru albanez care ţinea pensiunea unde ne întâlneam cu toţii. I-a zis aşa pentru că era ieşit din comun de spurcat la gură, socrea pe toată lumea.
Să luăm un exemplu. Ajung sâmbătă dimineaţa cu Draghi şi cu Bursucu’ la cafea. Pe terasă Piţi stă la ţigară.
-Salut Pitice!
-Mi-ai adus merdenele?
Piticul e mare gurmand şi are tabieturile lui la care nu renunţă nici în ruptul capului: merdenele numai de la cofetăria Verona din Bălcescu, mici numai din Ocsko Piaţ, murături numai de la baba care vinde în piaţa din Lipovei, caş numai din Badea Cârţan, carne numai de la carmangeria din Piaţa Traian.
Dacă încerci să-l faci te simte şi nu mănâncă oricât i-ar fi de foame. Dacă încerc să-l păcălesc risc să-mi dea cu merdenelele în cap. Dacă însă îi place ceva poate să mănânce în cantităţi nelimitate.
La Bazoş de exemplu există un restaurant de familie agreat de italieni. Prietenul nostru albanez, care ca orice albanez are un al şaselea simţ pentru a mirosi unde merg italienii, l-a dus pe pitic acolo.
În după-masa respectivă Piticu a băgat un castron de supă de cocoş, adică vreo 3 porţii de om flămând, un platou cu carne de cocoş şi raţă şi la final o tablă de cremşnit cât un tratat de drept fiscal.
Astăzi am merdenelele la mine, aşa că îi cumpăr prietenia. Întind pachetul.
-Belea, zice Piticul dând ochii peste cap. Apoi atenţia i se îndreaptă spre companionii mei. Prima dată îl ia în primire pe Draghi.
-Pe ăsta unde l-ai găsit?
– În Zona Dacia, l-am adus la o cafea.
– Da ce, în Dacia nu mai e cafea?! Şi ăstalalt, arătând spre Bursucu?
– Ăsta e un bursuc din Fibiş.
– Fibiş, acolo întorc şi ciorile!
Azi Piticu e prost dispus. Îmi arată un cearceaf cu meciurile băgate la pariuri, vreo 16 meciuri toate băgate la 3-5 goluri, cotă de 300. Probabilitatea de a ieşi e practic zero, dar Piţi, cum n-are bani. mizează câte 3 lei.
„Uite m-au f..t Brondby şi Bilbao, băga-mi-aş picioarele!”
Mai trec zece minute şi apare „Grasu” de abanos, bunul prieten al Piticului.
-Uită-te şi la ăsta, îmi zice mie, iar a pierdut la păcănele!
Grasu’ comandă un cappuccino.
-Bei cappuccino ca fufele… dezaprobă Piti.
De fapt Piticul e prost dispus din alte motive, are dureri tot mai mari.
E cel mai vechi pacient de dializă din județul Timiş, poate chiar din ţară. Face dializă de 30 (TREIZECI DE ANI). Toţi pacienţii cu care a început tratamentul sunt morţi de peste 15 ani. A îngropat şi a doua generaţie.
Dar acum organismul îi cedează. Toate venele lui sunt înţepate, umblă foarte greu, de abia mai poate parcurge cei 100 de metri de la apartamentul său până la pensiune. Urcatul celor două etaje până acasă e un chin indescriptibil. După dializă mai ales, de abia mai poate urca.
Într-unul din cele mai frumoase gesturi pe care le-am văzut vreodată, Marius, „uica” cartierului, îşi lasă acasă copiii de 2-3 ani, se urcă în maşină şi vine de trei ori pe săptămână la 10 seara să-l ajute pe Piti să urce scările. Cred că-l iubeşte pe Piti mai mult decât pe un frate.
Piticul a fost abandonat de tată de mic copil, iar mama i-a murit când avea 14 ani. Cam tot atunci a început şi dializa. Nu a putut avea nicio slujbă, în toată viaţa lui a făcut un singur concediu, la mare, cu vreo 25 de ani în urmă. Tot Uica Marius l-a luat acolo şi l-a dus la Constanţa să-şi facă dializa.
La câteva luni de la sâmbăta cu pricina, băieţii din Lipovei fac şedinţă. E îngrijorare. Piticul a fost internat în spital de câteva săptămâni. Are dureri mari, de abia mai poate merge până la baie. Nimeni nu-i spune ce are.
„Bă, poate trebuie operat şi ăştia nu vor să-l opereze că nu dă bani. Trebuie să mergem să vorbim cu doctorii.”
Aşa se face că într-o dimineaţă, Muşchi, Albanezul, Grasul şi cu mine mergem să vorbim cu şeful de secție de la nefrologie. Aşteptăm la coadă după vizită. Când ne vine rândul, intrăm toţi patru. Când ne vede, medicul de vreo 60 de ani se uită la noi dezaprobator.
– Toţi aveţi aceeaşi rudă? Aşteptaţi la coadă! Ce-i aici!?
– Nu vă supăraţi domnule doctor, zic eu. Nu avem nicio rudă, noi suntem prietenii unui pacient internat aici care nu are familie şi am venit să ne interesăm dacă nu-l putem ajuta.
– Despre cine e vorba?
– Flavius Marinescu, Piticu’.
Doctorul se schimbă la faţă şi ne invită să luăm loc în cabinet. Eu şi Grasu’ prindem câte un scaun. Muşchi şi Albanezu îşi înghesuie fiecare câte o bucă pe un singur fotoliu.
– Uitaţi, spun eu, Piticul nu are familie şi noi fiind prietenii lui ne-am spus că poate e nevoie de o procedură medicală mai complicată care necesită bani. Poate trebuie operat, nu știm…Voiam să ştiţi că dacă e vorba de aşa ceva, noi ne organizăm şi rezolvăm cumva.
Doctorului i se pune un nod în gât. Ne vorbeşte vreo 15 minute în care ne explică cu lux de amănunte că organismul Piticului nu mai face faţă, totul cedează. Oasele sunt decalcifiate, ca să-i susţină corpul şi să mai poată merge încearcă să-i construiască un corset din plastic. Nu avem cu ce să ajutăm şi nici nu s-ar pune problema.
– Toată lumea îl ştie pe Flavius, toţi îl iubesc. Soţia mea e şefa clinicii unde face el dializă de 30 de ani. E cel mai vechi pacient din România, îl dăm exemplu la toată lumea.
La plecare, medicul parcă are un tremur în voce.
– Să ştiţi că m-aţi impresionat foarte tare cu prietenia voastră.
Mai trec câteva luni şi pe la începutul pandemiei îmi fac o legitimaţie de plimbat câinele, iau două cafele şi trec pe la Pitic acasă. A doua zi se interna din nou. Peste încă o săptămână, într-o duminică, Grasu’ primeşte un telefon de la Piti.
– Gras’, te-am sunat să-ţi zic că e gata.
– Hai mă Piti, că ai trecut tu prin chestii mai grele!
– E gata, Grasule, nu mai pot. Plus că de o săptămână nu îmi face nimeni nimic. Ne lasă nişte medicamente dimineaţa şi nu mai vezi pe nimeni până a doua zi.
Fii atent. Începe să strige de pe patul spitalului, „Bă tâmpiţilor, veniţi careva până aici!” Nu a venit nimeni.
A doua zi Piti a intrat în comă şi apoi s-a stins.
Asta a fost acum cinci ani. S-au împlinit săptămâna trecută.
După nişte beri Marius plânge cu portertul lui Piti în faţă.
Dumnezeu să te odihnească, Şefu’ Zonei!
Blogul lui Bogdan Herzog, la https://bogdanherzog.ro/
