Un foarte bun prieten de peste hotare al presei din România dar și excelent cunoscător al arenei sportive ne trimite cu regularitate glasul sec al cifrelor, ierarhii ale întrecerilor internaționale în discipline hibernale cu participare ”tricoloră” sau legături spre portaluri oficiale ale forurilor de profil, concluzia rezultantă la trecerea în revistă a contraperformanțelor atinse de sportivii din Carpați fiind nu alta decât că prestațiile acestora lasă mult de tot de dorit.
De fapt, dacă ar fi să fie consemnate clasările înregistrate de reprezentanții României în arena internațională a sporturilor de iarnă, conform și acestui început de an, li s-ar face un deserviciu, dezvăluit fiind nivelul mai mult decât modest la care se prezintă. S-ar putea bunăoară scrie aproape zilnic despre alinierile la start ale sportivilor din Carpați în concursuri de sanie, skeleton, bob sau altele desfășurate în sezonul rece, însă rezultatele ar spune chiar totul, conturând o imagine de ansamblu mai mult decât apăsătoare, ori dacă punctăm realitatea faptică, inconvenabilul adevăr fără perdea, s-ar interpreta imediat că am fi oarece presă de scandal care caută cu orice preț audiența, că am avea ceva cu cineva și că n-am fi patrioți, de parcă asta ar fi menirea presei.
Contraperformanțele sunt într-atât de evidente încât chiar nu merită atenția în sensul enumerării rezultatelor ca și irelevante, mai sugestivă fiind o imagine de ordin general, completată de întrebări mai degrabă retorice. Până când tot așa? Și încotro?
Căci clasările modeste sunt repetitive, iarnă de iarnă, conferind o proastă impresie, nici vorbă de prestigiu, nici vorbă de bună reclamă la adresa României. O contralovitură de imagine. Și-atunci cum este posibilă întreținerea unei stări de fapt în care unii sunt oarece turiști pe banii statului?
N-ar fi aceeași problemă dacă respectivii exponenți și-ar acoperi din resurse proprii cheltuielile deloc sumare ce implică participări în sporturi deloc ieftine, dar să ocupi ultimele locuri în concursurile de pe bătrânul continent și drept urmare să fii trecut Atlanticul pentru alinieri la start și prin America de Nord, în Canada ori SUA, frizează ridicolul. Sau sugerează și din acest domeniu fabuloasa risipă și ineficiență mioritică.
Nu se sesizează oare nici un for cu competențe și responsabilități în acest sens? Sau se cade poate în trapa manipulării induse prin reliefarea unor rezultate cât se poate de înșelătoare? Clasări mai bune la cel mai modest nivel competițional, nivel trecut însă tacit cu vederea, prin omisiune… Căci se practică baterea tobei după obținerea vreunui loc mai răsărit în Cupa Națiunilor, adică nu altul decât al patrulea nivel valoric competițional, fără a se specifica însă acest amănunt esențial, realitatea lovind cu ocazia alinierii la start pe un palier superior, unde clasările evidențiază implacabilul.
Pe scurt, Cupa Națiunilor este de fapt precum liga a patra, mai mult sau mai puțin pe post de recalificare pentru treptele competiționale superioare, ultim eșalon în care sportivii unor federații puternice sunt trimiși pentru redobândirea formei sportive, care odată atinsă le redeschide porțile spre prima echipă a lotului național, cazuri specifice mai ales în sărituri cu schiuri. ”Tricolorii” își fac în general veacul la nivel inferior, iar până la un punct multe ar fi de înțeles, dificil fiind de străpuns ierarhiile principalelor paliere valorice, în Cupa Mondială, Cupa Europei și Intercontinental Cup, un fel de eșalon trei. De fapt, despre Cupa Națiunilor nu consemnează nici măcar federația internațională de profil, IBSF.
Dar de n-ar fi acest vesel turism mioritic pe banul public, o boală încetățenită în spațiul carpatin, de care este molipsit pare-se și sportul, în obsesia românului mileniului 3 de a călători în lung și lat, de a bifa fără noimă destinații, o tendință mai mult decât la modă, hrană a vanității și falsei validări sociale.
Și bineînțeles că delegațiile nu se rezumă doar la sportivi, ci la tot clasicul alai, interese comune care influențează deschiderea cu regularitate a unor uși, un reflex deja încetățenit, banul curge, leafa merge, asta în vreme ce rezultatele înregistrate ar trebui să ducă la alte abordări. Amatorism încuviințat și ridicat la rang oficial, totul sub perdele federale, o mână spălând-o pe alta, cu aere de profesionism. Și cu scuza convenabilă că oponenții au mare tradiție în asemenea ramuri, un întreg istoric în spate, și mai ales alte condiții și facilități, de parcă România n-ar fi șerpuită de lanțul muntos carpatin.
Apropo de care, să nici nu mai pomenim despre întrecerile internaționale găzduite în țară, de exemplu la sărituri cu schiuri feminin de la Râșnov ori sanie pe pârtie naturală la Vatra Dornei, căci concluziile ar fi și mai apăsătoare. Adevărul, tare greu de înghițit, și n-avem nici o satisfacție în a etala sumbra stare de fapt, dar rezultatele ar trebui analizate în lumina alocării financiare de care dispun asemenea discipline, într-o țară altfel cu extrem de mari probleme și uriașe nevoi.
Rezultate care în orice caz nu pot fi măturate sub preș, de parcă nici n-ar fi fost, ba din contră. Și-ar fi un prim pas mai mult decât necesar, pentru admiterea unor realități și implicita asumare a unor responsabilități. Ce păzesc oare federația de profil, MTS, COSR? Sau se fac că plouă, stat în stat, banul curge, leafa merge, noi cu spor muncim. Și desigur că la ce haos de nedescris e în România, o cumplită tragedie a conștiințelor, asemenea ”bagatele” trec nonșalant nedetectate de radar.
Pentru conformitate, ca ultim reper în timp, nici un junior român între cei 43 din 12 țări în ierarhia concursului Cupei Mondiale la sanie pe pârtie naturală din cadrul FIL Junior World Cup 2019/20, desfășurat în cele din urmă la St. Sebastian, care a preluat găzduirea de la Unterammergau, tot în Austria, în lipsa zăpezii, la junioare Maria Cristina Ciubotaru (n. 2003) ocupând locul 18 din 21 de protagoniste, în condițiile în care Ioana Magdalena Ismană s-a numărat printre participantele care n-au mai luat startul în prima manșă.
