Novak Djokovic a scris istorie duminică pe zgura pariziană prin a deveni primul tenisman din istorie câştigător de cel puţin 3 ori al fiecărui mare turneu de Grand Slam din circuit, redobândindu-şi locul 1 în ierarhia mondială prin a-şi bate propriul record de turnee de Grand Slam adjudecate, deţinut până astăzi la comun cu Rafael Nadal, pe care astfel l-a depăşit şi la acest capitol, sârbul bifându-l şi pe cel de-al 23-lea, graţie unui 3-0 în ultimul act cu norvegianul Casper Ruud, pe seturi 7-6 (7-1), 6-3, 7-5.
A fost a 34-a sa finală de Grand Slam, începând cu cea din august 2007 de la US Open, dintr-o prodigioasă carieră care-şi urmează cursul cu un suflu extraordinar, lăsându-i deja binişor în urmă la acest capitol pe Roger Federer – deja retras, care se califica în 31, şi Rafael Nadal, intrat de 30 de ori în ultimul act la marile turnee ale circuitului.
Triumfător la Paris în 2016 şi 2021, Djokovic s-a impus la Roland Garros şi pentru a treia oară, egalând astfel cifra performanţelor înregistrate la US Open, mai numeroase fiind finalele pe care le câştiga la Australian Open, de 10 ori, respectiv la Wimbledon, în 7 ediţii.
Acolada recordurilor din dreptul sârbului care pe 22 mai a împlinit 36 de ani era oricum într-atât de vastă, încât noile două principale „cote” atinse astfel în premieră în tenisul de câmp masculin, de a urca la 23 de turnee de Grand Slam câştigate şi măcar câte 3 din fiecare în parte, l-au detaşat într-o poziţie de vârf extrem de greu tangibilă în viitor, poziţie poate chiar imposibil de egalat vreodată.
Revenind totodată la vârsta sa în fotoliul de lider al ierarhiei ATP, pe care l-a deţinut pentru un număr record de 387 de săptămâni în 12 ani diferiţi – şi acesta un alt record, şapte dintre respectivii ani calendaristici încheindu-i pe prima poziţie, un alt record în sine.
Şi se împlinesc 7 ani de la un prim triumf al său la Roland Garros care îi asigura la vremea respectivă deţinerea în posesie la zi a tuturor celor 4 mari turnee de Grand Slam, concomitent şi simultan, după ce se impunea în 2015 la Wimbledon şi US Open, iar apoi, la început de 2016, la Australian Open, completând un „careu” neizbutit de ceilalţi „granzi” moderni precum Federer ori Nadal, chiar dacă n-a fost închegat în acelaşi an calendaristic, ci de pe-un sezon pe altul.
Triumfător în ianuarie la Melbourne, la doar un an după ce era tratat absolut injust în plan sportiv şi totalmente înjositor şi inuman, fără a putea concura în cele din urmă la Australian Open 2022, Djokovic şi-a completat revirimentul, mai întâi egalându-l pe Nadal la numărul trofeelor de Grand Slam câştigate prin titlul cucerit la Antipozi, iar acum şi depăşindu-l.
Vegan şi rămas pe bună dreptate ferm pe poziţii în privinţa evitării cu orice preţ a aşa-zisei „vaccinări”, inclusiv în detrimentul gloriei sportive, Novak Djokovic a demonstrat astfel prin fapte că a ales calea justă şi dreaptă, exemplar în atitudinea sa în cunoştinţă de cauză, punând sănătatea pe primul plan în strategia răbdătoare de a reveni cât mai competitiv pe terenul de joc odată ce nelegiuirile la adresa sa îşi vor pierde capacitatea de a-i face rău, într-un strident contrast cu alţi performeri din circuit, iar soarta lui Rafael Nadal este elocventă în acest sens, care şi-au periclitat şi vătămat sistemul imunitar prin a se grăbi copilăreşte să încuviinţeze pe propria piele înţeparea cu un ser deloc necesar, în orice caz imunotoxic, nici vorbă a fi drept unică soluţie salvatoare şi nici pe departe „sigur şi eficient”, ci nici mai mult nici mai puţin decât o armă biologică în sine, bio-sintetică nano-robotică, de editare genetică a speciei pe calea spre transumanism. Scop în vederea căruia a fost agitată „sperietoarea” pretext Stupid-19, pentru a inocula mai uşor opiniei publice ideea aşa-zisei „necesităţi ca unică soluţie salvatoare” a aşa-zisei „vaccinări sigure şi eficiente”.
Farsă în a cărei trapă a căzut în masă suflarea fenomenului din circuitul de tenis, cu excepţiile care confirmă regula, printre care şi Djokovic, având „viaţă grea” odată ce grosul participanţilor s-a vaccinat, doar că timpul le-a dovedit deja pe toate, într-o senzaţională dar anticipabilă răsturnare de situaţie pentru cunoscători.
Morala pilduitoare e cât se poate de elocventă în acest caz major nu doar din sportul mondial, ci din viaţa socială globală, Novak Djokovic revenind în nici un an şi jumătate la putere într-o poziţie de supremaţie competiţională şi a performanţei la fileu, dar, mai presus de toate, cu sănătatea relativ intactă, pe când principalul său rival rămas în cursa recordurilor care mai de care, un exponent al încurajării vaccinării, Nadal, a suferit capac la toate de pe urma alegerii sale nechibzuite, cu repercusiuni poate decisive pentru restul carierei.
„Eu continui să câştig” a fost răspunsul explicaţie oferit de Djokovic la adresa atâtor şi atâtor detractori, înmulţiţi şi furibunzi anul trecut la ora refuzului său cu orice preţ de a se vaccina, ceea ce s-a dovedit retrospectiv a fi o opţiune bineînţeles cât se poate de chibzuită şi raţională, dar, mai mult decât atât, un veritabil triumf al spiritului uman, în marea schemă a lucrurilor raportate la viaţa pe pământ, în faţa provocărilor tot mai malefice la care este supus fără abatere.
Iar pentru un performer care a avut asemenea tărie de caracter de a câştiga o autentică victorie cheie în numele omenirii, într-o chestiune de viaţă şi de moarte ce ţinea de sănătatea publică dar şi de apărarea unor drepturi şi libertăţi civile atacate făţiş, a se impune ulterior pe terenul pe care era oricum as i-a venit ca o mânuşă, cu toată forţa şi încrederea generate de atitudinea sa, triumfurile venind de la sine, anul trecut la Wimbledon, anul acesta la Melbourne şi Paris. Iar la Londra are de apărat trofeele adjudecate la rând în 2021 şi 2022.
