Reparaţii, tâmplărie în „Constantin Jude”. Panouri suspendate?

Duminică s-au împlinit trei săptămâni de când sala „Constantin Jude” n-a mai găzduit nici o competiţie sportivă dar nu neapărat pentru că este pauză totală în sporturile de echipă cu minge ci pentru că parchetul are nevoie nu doar de… odihnă, ci şi de reparaţii. Şi nu numai suprafaţa de joc… Despre o iniţiativă benefică, binevenită.

Una este o competiţie solitară, punctuală, de arte marţiale, cea din 12 iunie, după care sala îşi închidea temporar porţile, şi alta este prezenţa aproape zilnică la pregătiri, plus la meciuri pe teren propriu măcar la fiecare două săptămâni, implicând mutarea panourilor de baschet în poziţiile de joc, a formaţiilor prim-divizionare de sub inelele cu plase. De luni în 4 săptămâni, pe 1 august, lucrările de reparaţii şi întreţinere ar trebui să fie complet finalizate măcar în ceea ce priveşte terenul, astfel încât „să poată să vină <Leii din Banat> să alerge”, după cum e înţelegerea de care au luat la cunoştinţă cei implicaţi în derularea lucrărilor.

Cert este că luni la prima oră a dimineţii un grup de 3 meseriaşi tâmplari era cufundat de-a binelea într-o foarte migăloasă şi consumatoare de timp reparaţie a lamelelor de parchet deteriorate, fisurate sau cu interstiţii între ele, parte din muncă, în preajma porţii dinspre stadion, arătând deja a da roade, cu şipci înlocuitoare deja încastrate în locurile vătămate. „Nu trebuie înlocuită întreaga lamelă, ci doar porţiunea deteriorată, de exemplu aici, unde decupăm şi realipim o bucată nouă”, îmi explică unul dintre meseriaşi, desprinzând cu dalta o suprafaţă ciupită, dintre zecile de bucăţele cu probleme şi şi marcate ca atare cu creta, pentru identificarea lor, în preajma porţii dinspre Complexul Studenţesc. În jurul său, plin de aşchii de lemn, unelte, bucăţele din parchet, ce mai, un mic şantier…

De fapt, ni se explică, suprafeţele cele mai afectate sunt în zonele de manevră şi staţionare în timpul jocurilor a panourilor de baschet de provenienţă olandeză, care, cântărind peste o tonă fiecare şi rulând pe roţi înguste, cu o mică suprafaţă de contact cu parchetul, aplică în consecinţă forţe de greutate concentrate pe arii restrânse, cărora lamelele de parchet de circa 3 centimetri grosime şi cu trei straturi suprapuse nu răspund ideal solicitării, partea lor superioară putând plesni. De regulă circa trei persoane, în general sportivi, se căznesc zilnic cu mutarea panourilor, iar această manevră de du-te – vino, pe lângă uzarea în timp a suprafeţei de joc, implică şi faptul că nu merită implementarea unei tehnologii de prindere şi în colţurile dinspre terenul de joc ale piciorului panoului, ci doar la capătul său, în punct fix, contrabalansând prin greutăţi eventuala agăţare de inel şi a unui baschetbalist masiv.

O soluţie mai simplă pentru întreţinerea suprafeţei de joc, opinează unii, ar fi panourile suspendate, din tavanul cu structură metalică al sălii, de care ar fi montate prin sisteme de prindere funcţionale, cu coliere, dar se pare că măcar pentru sezonul viitor se va continua cu olandezele de tonaj Schelde.

Odată ce va fi finalizată „tâmplăria de chinez bătrân”, urmează vopsirea şi trasarea marcajelor suprafeţelor de joc, de-acum incluzând şi cele pentru volei, invocate pe portalul nostru în ideea promovării Universităţii în elită, „la pachet” venind şi stâlpii fileului, în zona centrală a sălii, a căror pregătire a amplasării va necesita o altă operaţie de migală, pentru respectarea dimensiunilor regulamentare. Ar fi 11 ani de când nu s-a mai întins fileul în „Cosntantin Jude” la un meci prim-divizionar de volei… Şi bineînţeles, timp pentru uscarea vopselei pe parchetul sălii.

Altfel, Tiffel s-a uscat deja pe pereţii interiori din preajma suprafeţei terenului şi pe contratreptele tribunei, unde mai sunt necesare retuşări în ceea ce priveşte acele câteva scaune ce… au plecat la plimbare, oarece plombe existând în primele rânduri din preajma semicercului dinspre „Complex”. Caloriferele au fost şi ele… albite. Deşi prăfuită de toată activitatea de tâmplărie, sala pare deja mai proaspătă, albul „fresh” făcându-ne să ne imaginăm deja o seară cu „Leii” lui Badnjarevic sub panouri.

Această cosmetizare majoră a suprafeţei de joc vine la doi ani după precedenta reparaţie, de atunci fiind înoite vestiarele, cu ceea ce înseamnă uşi de acces, inclusiv din coridoare în sală, mobilierul, geamurile termopan ale vestiarelor, suprafaţa de granit de la intrarea competitorilor, dar mai ales, în cea mai amplă şi costisitoare acţiune de renovare, izolarea vreme de o săptămână, în cursul sezonului trecut, a acoperişului clădirii, prin aplicarea aceluiaşi material şi tehnologiei uzitate pe complexul Iulius Mall, circa 10 centimetri dintr-o vată minerală presată căreia i s-a aplicat prin lipire o membrană.

Desigur, de prisos de amintit că fondurile de reparaţii sunt achitate de municipalitate, ce deţine patrimoniul sportiv, rămânând de văzut când va fi abordată şi zugrăvirea exterioară a sălii „Constantin Jude”, un adevărat paradis de graffiti nu pe faţada de fapt de sticlă dinspre centrul expoziţional, ci pe peretele dinspre fostul abator, pigmentat cu cele mai năzdrăvane forme şi culori… Iar întrebarea e cât ar putea ulterior să reziste imaculată respectiva suprafaţă.

Şi pentru că tot am dat ocol sălii „Constantin Jude”, n-am putut să nu declanşăm aparatul de fotografiat, cu mâna dusă la nas, pe aleea de acces dinafara perimetrului sălii, de fapt o potecă pavată între gardurile împrejmuitoare ale abatorului şi suprafeţei verzi din jurul lui „Constantin Jude”, un şi mai mare paradis al mizeriei umane. Absolut tot ce nu vrei în asemenea locuri, de la excremente nu doar animale şi până la ciorapi ori conserve. Ţinând cont că aleea e la nici 50 de metri de zidurile pictate ale sălii şi cam la aceeaşi distanţă de pretenţios denumitul „Boavista Hotel”, considerate magneţi ai vizitatorilor de factură sportivă şi nu numai ai oraşului, nemaivorbind de mândria cu care ne închipuim, plimbându-ne prin Piaţa Unirii, că suntem mare şi civilizat oraş european, bine ar fi ca şi această potecă să fie considerată parte a Timişoarei, şi igienizată ca atare.

Desigur, doar o corvoadă în plus pentru RETIM, din ban public bănuim, dar la gradul redus de civilizaţie şi invers proporţional la capitolul ignoranţă, mare, mare, şi pentru care atitudine nu mai sunt chiar de vină nici cutare nici cutare, înfipţii societăţii actuale, trebuie să cureţe şi cineva după noi. Culmea ironiei, abia ce-am luat mâinile de la nas şi am remarcat panoul publicitar cu majusculele „Timişoara poate fi capitala verde a României”. Poate, într-adevăr… Şi este?