De ce ei pot şi noi nu? „Totul este să se vrea şi să fim uniţi, căci altfel ar fi chiar foarte uşor”, îmi răspunde Dan Jitaru, antrenor în voleiul juvenil timişorean, întrebîndu-l de ce de exemplu Craiova are la băieţi o „pepinieră” specializată în preajma fileului, la Colegiul Naţional Nicolae Titulescu, cu care – bineînţeles – vine şi ne bate, sau Caransebeş poate menţine o echipă în liga a doua feminină, unde nici măcar acolo nu existăm.
CSŞ Bega cadeţi 1995-´96, cu Mircea Roşu, Kaburek şi Mihu în primul rînd al tribunei sălii "Profesor Mircea Albu". Urmează meciul lor...
„Nu există un manager sportiv care să coordoneze ceva…”
Suntem în tribuna sălii de jocuri sportive „Profesor Mircea Albu”, la jocul cadetelor CSŞ Bega, înaintea celui al cadeţilor. Dan Jitaru, antrenorul grupei de băieţi, generaţia 1995-´96, este chiar în mijlocul lor, în aşteptarea intrării pe parchet. „Problema voleiului timişorean pleacă de la lipsa dorinţei de a se face performanţă şi a unităţii colective necesare, căci altfel, măcar o echipă de liga a doua, cum supravieţuieşte totuşi la masculin, ar fi floare la ureche pentru un asemenea oraş. Altora, în situaţia de ansamblu a Timişoarei, le-ar veni uşor, ca un fapt normal, să întreţină prim-divizionare. Dar în primul rînd nu există un veritabil manager sportiv care să iniţieze ceva, care să coaguleze un colectiv năzuind spre performanţă, cu un antrenor pe măsură…”, pune degetul pe rană profesorul Jitaru.
Şi avem de la cine lua aminte, Jitaru junior fiind nimeni altul decît continuatorul la Lugoj al activităţii tatălui său, cam din anul 2003, imediat apoi primenind echipa pe baza performanţelor obţinute de Şcoala Sportivă locală în sectorul juvenil, şi anume cîştigarea Campionatului Naţional de cadete în 2005, bronzul pe ţară la junioare în 2006 şi-apoi şi aurul, în 2007. „La senioare, după doi ani de consolidare în Divizia A2, a urmat promovarea logică în elita A1, în 2006, cu această echipă metamorfozată, cu elevele preluate la 14-15 ani de la minivoleiul deprins la CSŞ. Dar le-am antrenat de la 15 la 19 ani pînă le-a ieşit pe ochi, rezultatele neîntîrziind să vină, moment în care, şi normal, a apărut şi sponsorul. Aveai cu ce să te prezinţi, aveau ce să vadă, era o ofertă serioasă pentru atragerea de investitori interesaţi şi conducerea a ştiut să le întreţină peste ani interesul, să-i menţină lîngă echipă. Şi iată Lugojul din nou la mijlocul clasamentului primei ligi!”, explică Jitaru. Timişoara? Nici în liga a doua…
Profesorul Dan Jitaru, antrenor în secţia de volei a CSŞ Bega, la Cadeţi şi Speranţe, băieţi
„Priviţi aici… Potenţial uman ar fi. Antrenorii activează cu pasiune, se munceşte cu migală, şi răsar cam două-patru junioare pe generaţie. Dacă ar exista o strategie de promovare şi menţinere, nu ţi-ar trebui foarte mulţi bani. Dar mai întîi acei manageri autentici şi antrenori ar trebui să pună proiectul de surescitare al voleiului timişorean în aplicare, pentru ca apoi şi <banda> de producţie la nivel juvenil să ruleze cu efectul scontat”, priveşte Jitaru spre teren, unde cadetele Timişoarei întorc încet, încet soarta jocului, de la handicapul de 0-2.
„Trebuia o strategie de durată, nu ditamai contractele lunare”
„Colapsul Universităţii în perioada infuziei de capital a sponsorului Tender s-a datorat absenţei unei strategii de durată, aruncîndu-se cu 3.000 euro pe lună pe contractul vreunei jucătoare achiziţionate de prin alte părţi şi neglijîndu-se varianta de a transfera pe mult mai puţin, în baza grilei, a unor junioare la 15-16 ani care ar fi putut creşte în timp la echipă”, pomeneşte antrenorul juniorilor de inundaţia financiară fără cap şi fără coadă din deceniul trecut.
Dar la cadeţi, cum stă? Elevii săi i-o iau însă înainte, cu una-alta, probleme cu echipamentul ori medicale, „Dom´ Profesor” în jos, „Dom´ Profesor” în sus. „Fiind vorba de Craiova, doar cei care vor cu-adevărat să cîştige… doar aceia intră pe teren! Şi mai cu viaţă băieţii, hai pentru Timişoara, căci e moment decisiv, 17-17… Hai fetele”, îi avertizează şi totodată însufleţeşte pe cadeţii săi.
„N-aş fi reuşit fără ABCul implementat la Şcoala Generală 30”
„I-am preluat de numai un an, cu antrenamente inclusiv sîmbăta, dar reuşita aducerii lor deja la un anumit nivel e mulţumită activităţii la Şcoala Generală 30, unde profesorul Ioan Blaj a implementat practicarea voleiului la toate orele de Educaţie Fizică, oferindu-le bazele acestui sport, acel simţ al mingii. Fără aportul său iniţial, n-aş fi putut să-i ridic în doar un sezon”, vorbeşte Jitaru despre băieţii născuţi în 1995 şi ´96, dintre care doar doi, cinciarul Itu şi Bogdan Contra, nu doar coincidenţă de nume, n-au trecut pe la instituţia de învăţămînt din Zona Soarelui.
Cadeţii şi-au încurajat colegele. Au ce să le placă!
„60-70% din această echipă de cadeţi joacă şi mai <sus>, la nivelul juniorilor, unde antrenor le este colegul Aurelian Cârdu, iar vreo 6 sunt implicaţi şi în competiţia imediat inferioară ca vîrstă, cea a Speranţelor, în care aşteptăm tragerea la sorţi a fazei interjudeţene. Unii dintre ei practică voleiul de doar un an de zile dar în acest sport, cu o pregătire intensă, este într-adevăr posibil să creşti destul de repede, la parametri înalţi, un junior preluat şi fie mai tîrziu decît vîrsta optimă a începerii performanţei, prin clasele a V-a, a VI-a, a VII-a. Şi sunt convins că, din această echipă, doi-trei vor prinde. Sunt destul de năltuţi, trăgătorul principal Robert Vîrlan avînd 1,90, Ene şi Marius Roşu măsurînd pe-aproape, Mihu fiind şi el peste 1,85. Ori la 15 ani e bine…”, vorbeşte Jitaru despre cadeţii săi, care, în contrapartidă, prin vorbele lui Bogdan Contra, licean la <Poştă> şi nepot al fostului polist Contra, îmi spune că „doar de cînd a venit domnul profesor s-a mai pus ordine în lucruri, s-a organizat ceva şi e o echipă. Eram ba mai mici, mai mari, dar nimic… Ne mai ducea la antrenamente la Generală 30…”
„Trei antrenori împărţim terenul la aceeaşi oră!”
Îl întreb pe Jitaru care este marea problemă cu care se confruntă şi nu ezită să-mi spună că alege una: „Lipsa bazei materiale! Trei antrenori împărţim această sală la aceeaşi oră, în antrenamente, delimitînd terenul de-a lungul său, pentru că n-am avea altundeva… Să nu mai vorbim de medicaţie, pentru care părinţii scot bani din buzunar, dar pentru cît timp!? Lipsa spaţiului plus programul şcolar, răsfirat, încurcă mult metodica unei pregătiri adecvate, cu 3-4 ore pe zi de antrenament, comparativ cu cele două practicate de noi”. Iar voleiul şi aspectele sale tehnico-tactice nu sunt floare la ureche, profesorul atrăgîndu-mi atenţia că este „unicul sport de echipă cu minge în care aceasta nu are voie să cadă la sol. De aici şi complexitatea sa, cel mai greu în opinia noastră dintre cele amintite”.
Cadeţii de 1996 ai Colegiului Naţional Nicolae Titulescu Craiova. Veni vidi vici
Vor reuşi aceşti cadeţi să menţină cîndva mingea în aer pentru seniorii Timişoarei? Şi se regăsesc dintre juniorii lansaţi de-aici jucători la Universitatea, în liga a doua? Se vede ceva? „Echipa aceasta de juniori are perspectivă. Trebuie migălos pregătită!” Cît despre promovări, înţeleg că la divizionara A2 se marşează pe studenţi veniţi la facultate de prin alte părţi şi care „apoi poate pleacă”.
Cadetele triumfă, Dan Jitaru îmi reaminteşte regula nescrisă cu întoarcerea rezultatului de la 0-2, eu gîndesc că şi un sponor ar fi avut totuşi ce să vadă în dramaticul meci al tinerelor, şi nu cum deznădăjduit a oftat profesorul, şi CSŞ Bega cadeţi se pregăteşte să intre pe teren. Cu antrenorul ţîşnind la fileu, pentru a-l regla, pentru a-l înălţa. La acest nivel, tu selecţionezi, tu pregăteşti, tu mai eşti şi dascăl, tu conduci echipa, tu te ocupi de amănunte. Nu s-ar putea altfel, în sala împărţită de trei dintre ei.
Mai e însă vreme să ne reamintească niţel, post-anii în care ridica mingea la fileu, pentru Universitatea. „Pînă în 1999 aici. Am mai trecut pe la Fieni, Craiova, iar apoi m-am retras, preluînd Lugojul de la tata, Dorin Jitaru, care o clădise din 1985, din nimic”, a amintit antrenorul crescut în oraşul de pe Timiş de la vîrsta de opt ani, cînd părinţii se mutau de la Constanţa, unde a văzut lumina zilei.
„La Craiova se dă altă atenţie voleiului”
Băieţii mă roagă să le fac galerie, le iau numele, liberoul Raul Constantinescu menţionînd că se poate transpira în volei şi de pe băncile Liceului Ion Vidu: „E atipic dar fileul şi muzica îmi sunt mînă în mînă”. E un grup mai mare, de vreo cinci jucători, de la Şcoala Generală 30, unde să tot înalţe mingea la fileu de printr-a cincea. „Dar şi atît şi nu-i suficient. Uitaţi, craiovenii joacă de 5-6 ani împreună, căci acolo se dă mult mai multă atenţie promovării voleiului. Nicolae Titulescu sunt recunoscuţi pentru asta”, îmi explică unul dintre ei, timişorenii răspunzînd în cor la întrebarea dacă şi-ar dori să reprezinte oraşul într-o divizie de seniori: „Dar cine nu şi-ar dori asta!? Şi normal!!” Ei, uite că-i anormal ca Timişoara să nu aibă acea echipă unde să se regăsească, să crească junii modelaţi ai locului. Păi?
Iar băieţii mai pun un deget pe rană: „Să ştiţi că e un sport foarte greu, dificil prin natura sa. O cît de mică eroare iroseşte întreaga fază. Nu se observă faptul că e mai greu decît fotbalul, lumea nici nu-şi dă seama. Tot fotbal, fotbal… E necesară o mult mai mare atenţie, concentrare…”. Şi toţi sunt de acord că l-au ales pentru frumuseţea, atractivitatea sa. „Odată ce joci, prinzi gustul. Aşa a început să-mi placă, după ce le-am încercat pe toate… baschet, lupte…” a adăugat Contra.
Ei coboară pe teren, eu îi fotografiez pe oaspeţi, mai maturi cu un an şi implicit mai destinşi, şi îl îmbărbătez pe profesorul Jitaru. Peste puţin timp, avea să fie 2-0 pentru elevii săi, împotriva tuturor calculelor: 25-19, 25-23. Dar tocmai regula nescrisă a jocului ajuns la doi – zero, cu adjudecarea şansei ivite sau consecinţele de rigoare, a lovit cadeţii Timişoarei. 14-25, 20-25, 8-15. Cît aproape un maraton de elitist: 106 minute. Duţă ridicător, Mihu şi Kaburek secunzi, Vîrlan şi Ene principal, Marius Roşu fals. Cu Bădiceanu, geamănul Mircea Roşu şi Itu jucînd şi ei în ceea ce a fost o semisurpriză.
Mereu de la stînga şi de jos, cadeţii conform enumerării din text... Să crească seniori în A!
Mi-au vorbit şi au zîmbit, în ordinea din poză, de jos şi mereu de la stînga, 12. Flavius Mihu, 13. Raul Constantinescu, 3. Florian Kaburek, 2. Mircea Roşu, 8. Robert Vîrlan, 7. Alex Duţă, 5. Alin Itu, 10. Florin Vlad Ene, 9. Daniel Crăciun, 11. Marius Roşu, 4. Lucian Bădiceanu, 1. Bogdan Contra. 12 cadeţi.
CSŞ Bega creşte „într-o grupă foarte grea”, cum o etichetează Jitaru, antrenor şi al grupei Speranţelor, iar şansele sunt ca băieţii să ajungă cîndva mai sus. Va încropi Timişoara o echipă pentru ei? Sau şi această generaţie va fi irosită?
Dar e drept, nu prea există în Timişoara manageri sportivi pentru organizarea şi delegarea competentă la nivelul cerut în profesionism, şi de-aici toate neajunsurile… Preia cineva mînuşa? Aş.
