Domnul Un Punct. Un club cu nume, două echipe, cîte „1p”

Mai jos ne referim la un nume, un simbol, o tradiţie. Universitatea Timişoara. Un club care, în 1973, devenea doar al treilea din România calificat în finala Cupei Campionilor Europeni de handbal feminin, sub egida EHF, ultim act pe care-l pierdea la Bratislava, 8-17 cu Spartak Kiev, cea mai aureolată grupare din istoria competiţiei supreme intercluburi. Numele a rămas, tradiţia la noi e cam maculatură pentru învelirea coşului de gunoi, iar performanţele au sucombat. Şi aici e durerea…

Albastrele de la "U", mai mereu în retragere, aici în faţa sebeşencelor. Cînd nu se încurajează performanţa, ai o echipă sortită eşecurilor

Numele Universităţii este legat la ora actuală, în această săptămînă, la aproape 40 de ani de la acea finală, de contraperformanţa de a avea două echipe, în sporturi diferite, care au în ierarhii cîte un unic punct, deşi au intrat deja în returul competiţiilor. Jalnic. „U”, ciuca bătăilor tocmai la handbal feminin, chinuindu-se în subsolul seriei vestice a ligii a doua, şi la volei masculin, nou-promovată lanternă roşie în elita Divizia A1. După 12 respectiv 17 meciuri…

Multipla ex-campioană naţională pe semicercul feminin românesc a mai fost egalată în privinţa calificării în finalele Cupei Campionilor Europeni, ulterior Ligii Campionilor, decît de Ştiinţa Bacău, răpusă în ´86 de aceeaşi Spartak, respectiv Oltchim, şi aceasta bătută tur-retur de HK Viborg, în 2010, asta pentru a reliefa adevărata valoare a ascensiunii timişorene din 1973.

Ei bine, la asemenea trecut glorios, o dezamăgitoare şi ruşinoasă prestaţie actuală. De care, esenţial de spus, răspunzătoare se face conducerea clubului-„mamă”, CS Universitatea. E vorba cu „peştele de la cap se împute”, iar rezultatele din teren, fie la handbal feminin, fie în voleiul masculin, sunt consecinţe fireşti ale unei împietriri manageriale pe calapodul vechilor pîrghii ale competiţiilor de odinioară, cu iz tovărăşesc într-un amalgam muncitoresc-departamental-universitar, reflexe de care alte cluburi din ţară s-au detaşat, readaptîndu-se la schimbări şi apropiindu-şi sponsori privaţi, şi lăsînd implicit în urmă grupări care au preferat din comoditate şi ignoranţă să reziste la limita subzistenţei, cît să se alinieze la start dar fără a căuta şi genera sursele de finanţare absolut necesare în întrecerile noilor vremuri.

„U” a excelat pe semicerc în apuse vremuri profitînd de croiul sistemului planificat-dirijat, de mirajul băncilor instituţiilor de învăţămînt superior, rămînînd însă peste ani închistată şi dependentă de fonduri bugetare locale, ale municipalităţii, şi ministeriale, insuficiente pentru a mai fi cît de cît performant într-un sport tîrît şi el în matricea neo-liberală a mileniului III. O incompatibilitate.

Iar în tot acest major neajuns suferă în primul rînd imaginea sportivă a oraşului Timişoara, reprezentat ca la matineu prin sălile ţării, apoi numele Universitatea, asociat acum cu ciuca bătăilor pe semicerc sau la fileu, şi implicit căzut în derizoriu, cu atît mai grav ţinînd cont de gloria trecutului, istoria cu succese şi frumoasa tradiţie, şi nu în ultimul rînd tocmai componenţii echipelor, antrenori şi jucători, nu doar parcă lăsaţi ei înşişi să-şi mai facă timp să caute şi sponsori şi susţinere, ci chiar suspectaţi din birourile conducerii cum că n-ar da randamentul scontat.

Îmbucurătoare în toată această neplăcută situaţie este însă atitudinea voleibaliştilor, manifestată de exemplu şi sîmbătă, cînd au dovedit prin abordarea jocului o evidentă coeziune de grup, firească la greu, o strîngere a rîndurilor, dar şi o eliberare sufletească aducîndu-le zîmbetul pe buze. Au jucat într-adevăr volei cu zîmbetul pe buze, oferind tot ce pot dar mai ales înţelegîndu-şi totodată condiţia. Ce nu ţine de fapt de ei…

La un club la care antrenorul e nevoit să aducă de-acasă la pregătiri fileul de volei iar jucătorii sunt nevoiţi să-l demonteze la puţine clipe după un joc de "A", totul este destul de evident. În voia sorţii...

Aşa cum ţi-i ţii, aşa îi ai, iar înafară de nişte schimburi de echipamente şi una-două „grăunţe” aruncate cît să uite, indemnizaţiile de efort sunt practic un afront nu doar la postura sportivilor de competitori la nivel de performanţă, ci faţă de întrecerea în sine, luată cumva în derîdere. Nu poţi cu avînt studenţesc şi un soi de amatorism sub acoperire să obţii rezultate bătîndu-te cu trupe altfel susţinute pe plan local şi de sponsori privaţi. Şi aici nici nu trebuie să ne referim la aspirante gen Dinamo, care venea şi pleca de la sala Universităţii cu autobuz cu plăcuţă de înregistrare avînd iniţialele MAI, nu, nu, aceea e deja altă exagerare, ci doar la eforturile depuse extrăgînd din mult mai puţin pentru condiţiile oferite unei de exemplu simple secund-divizionare de handbal fete, gen Sebeş Alba.

Vorbeşti cu oamenii şi nu poţi decît să fierbi că un orăşel ardelean îşi are mult mai omeneşte grija propriilor sportivi decît capitala Banatului. Chiar nici n-ar fi multe de reproşat handbalistelor şi voleibaliştilor, care evoluează la nivelul pe care-l deţin. „Fără investiţii, fără jucători, fără bani, nu se poate”, a fost cea mai clară şi răspicată explicaţie servită în cele din urmă din sînul acestor condamnaţi, rostită sîmbătă de un împrumutat pe Bega dintr-un volei băimărean unde desigur că altfel se pune problema.

Coordonatorul Râpeanu doar a pus punctul pe i, doar a relevat o evidenţă strigătoare la cer, valabilă şi în cazul handbalistelor. Fără o sursă de finanţare privată, care să stimuleze echipierii şi să asigure fonduri de transfer, fără acei alţi jucători care generează concurenţa pe posturi, fără bani, chiar nu se poate în sportul pe 2012.

Sau se poate, dar la un nivel de na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, între prieteni, înafara competiţiilor naţionale, unde sunt implicate numele „U” şi Timişoara. Vorbele şesarului nu sunt, desigur, muzică la urechile conducerii grupării universitare, în al cărei teren este mingea, fără însă a o clinti din loc. „U” nu doar că îi lasă se se zbată ca peştele pe uscat, dar a creat precedentul de a pune pe tuşă o cîndva prim-divizionară, în voleiul feminin, sucombaj survenit după fudula aruncare cu bani în puseul de megalomanie cu Tender sponsor şi achiziţii de pe azi pe mîine pentru un sfîrşit… poimîine.

Bine că are CSM Lugoj o prim-divizionară de volei feminin, ajunsă a doua în Balcani, şi n-are capitala judeţului, pentru a înţelege mai bine cît potenţial este irosit prin menţinerea acestor echipe, fie dormante, fie codaşe, sub pălărie universitară. Desigur, nu se poate spune nimic altceva, de exemplu canotorii cu dublă legitimare, şi la Universitatea, fiind salvaţi tocmai de acest „U”, logistic, material şi financiar, iar rezultatele le aduc cinste. Campion mondial de juniori, campioni naţionali, trei dintre cei mai buni 4 sportivi ai judeţului pe 2011 cu vîslele pe ape, susţinuţi fiind de Universitatea, dar dacă tot se îngrijeşte de sportivii disciplinelor individuale olimpice, de ce n-ar face-o chiar mai bine, şi să-i elibereze implicit din cătuşe pe sportivii din echipe!?

Unii ar mai putea spune, dînd exemplu raritatea Clubul Sportiv Timişoara, că de fapt se poate, din mai nimic, doar cu spirit de iniţiativă şi foarte multă ingeniozitate, fără bani şi dintr-o pasiune mare-mare pentru sport, să reuşeşti în nici-un an ceea ce alţii o trag de ceasul morţii sezoane la rînd. Şi într-adevăr, C.S. trage deja la promovare, deşi nici nu exista anul trecut pe vremea aceasta, pe cînd „U” a rămas la nivelul un punct după 12 etape. Exemplu care ar putea sugera că şi căutările antrenorului şi valoarea echipierelor contează, nu doar strategia şi deciziile conducerii. Da, de la un anumit punct…

Dar sîmburele neajunsului şade în biroul conducerii, şi poate că la asemenea vădite contraperformanţe ar fi cazul ca minţile luminate din mai multe birouri să se reunească, în perspectiva viitorului sezon, şi să decidă pe cei noi albii să redirecţioneze nişte echipe care realmente nu merită asemenea soartă. Dezactivate sau lăsate să-şi tîrîie zilele. De la acea Direcţie de Sport de exemplu, de la vreun alt club la nivel municipal, poate chiar de la Municipalitate, unde există şi responsabili cu sportul. Ar avea poate un cuvînt de spus, o idee de găsit.

Şi apropo de Municiplitate şi fondurile bugetare pe care le repartizează anual echipelor locale, poate tocmai atunci, în momentul în care Clubul Sportiv îşi va încununa anul de existenţă dovedind că ar merita fonduri în plus faţă de cele de start, şi Universitatea va simţi pe propria piele ce înseamnă să fii contraperformant.

Dacă Primăria tot a amintit în decembrie că va împărţi fondurile mult mai judicios, în baza meritului sportiv, atunci ar fi bine poate să nu mai aloce aceleaşi sume „Universităţii”, ci doar pentru secţiile de care se are într-adevăr grijă, şi să creeze un lobby în aşa fel încît mai grijulii cluburi locale să primească sub aripa lor formaţii care sunt pur şi simplu condamnate la a li se arunca gălbenuşul în faţă. Pentru un punct.

„U” a pierdut sîmbătă de la ora 11, în sala „Constantin Jude”, 38-30 în faţa concitadinei CS, în liga a doua de handbal feminin, şi „U” a pierdut sîmbătă de la ora 13, în sala „Constantin Jude”, 1:3 cu vicecampioana Ştiinţa Explorări, în A1 de volei masculin. Handbalistele vor juca în week-end la Sfântu Gheorghe iar voleibaliştii, la mijlocul săptămînii viitoare, la CSM Agronomia Bucureşti. Să sperăm că îşi vor adăuga acelui punct, şi nu graţie conducătorilor lor ci în ciuda lor.