Galben tot mai intens și vizibil. Venim!
La relansare, în vara lui 2012, aducea cu o pată de culoare răzbătând prin rezonanța numelui din cenușiul ca și invizibil al eșalonului 6, ”Municipalul” local. Era mai mult decât evident încă de la bun început că nu acela îi era locul și că era doar o chestiune de timp pentru a urca prima treaptă, și tot așa, dar fiecare trebuie să înceapă sau reînceapă de undeva, iar cu atât mai potrivit și exemplar să o ia de jos pentru un club care se respectă, chiar de la baza structurii competiționale, într-un autentic spirit al întrecerii și de acceptare ca atare a regulamentelor. Nu o virtute dar o normalitate, demnă totuși de remarcat în acest Eldorado postdecembrist autohton, cu colțuri tăiate și pe repede înainte, surâzând inclusiv în sport unora care nu s-ar demite cu țărâna celor mai mici dintre ligi, avizi în schimb direct la țintă de șampania la caviarul elitei. Dar în existențele noastre trecătoare și cât o clipită în marea schemă universală tocmai drumul contează, și nu destinația, așa încât și la urma urmei pelerinajul în ascensiune prin divizii constituie un nimerit inițiatic proces de deprindere și adaptare. Fără de care, dac-ai ars niște etape, te și arzi, fie și-așa, la un mod karmic, iar cei mai chibzuiți au înțeles tâlcul consolidării treptate din aproape în aproape, într-un ritm firesc și nu peste noapte. Și rezultatele de-acum se văd în dreptul celui răbdător. Căci astăzi, în primăvara lui 2017, așadar la nici 5 ani de la creionarea primei pete de culoare în obscuritatea arenei locale, galbenul a devenit tot mai intens și vizibil. Iar roșul, deopotrivă. Patru eșaloane mai sus, pătrunse în trombă în anticamera elitei, cu o exuberantă cavalcadă de goluri probând spiritul ofensiv și dinamic al ideii de căpătâi lansate încă din start, pe linia tradiției interbelice a clubului, aducătoare de succes și glorie. Vineri seară, la 1.722 de zile bătute pe muchie și circa 150 de meciuri de campionat cu tot cu baraj de la un debut oficial contra Luceafărului, strălucirea a fost tot mai intensă, net mai vizibilă. Roșu-galbenul fusese de nestăvilit, ținând-o tot din 4 în 4, pe alocuri cu administrări de suplimentare doze amare portarilor adverși, chiar și șase sau opt. Și nu mai era doar pata de culoare opunându-se parcă aidoma unei mici buturugi scoase de la naftalină Clujului, Pandurilor ori Viitorului, ci o multiplă nou-promovată tot mai aproape de cele mai puternice lumini ale rampei în arena internă. Liga 2, venim, a trepidat clar și precis fiesta celor elevați de-acum între primele 35 de grupări fotbalistice ale nației. Sună deja cu totul altfel, mai pe-acasă, galbenul fumigenelor fiind variația plină de prospețime propusă dinspre capitala Banatului de un alt demers care a putut asocia spiritul sportului cu investiția de suflet, timp și capital mai presus decât șablonul probat al acestor meleaguri, dependent de robinetul public. Mediu privat dovedind că totuși se poate până și în văduvitul sport intern, ideal exemplu servit la țanc, într-un moment în care și România se aliniază drepți pe roșu tot mai aprins dogmei financiare de partid și de stat. Desigur, tocmai în acest nou tenebros climat este cu atât mai greu privatului să reziste și prospere, iar ajustarea la noile rigori induce peste vară o acoladă de noi responsabilități, de la grupări de juniori republicani și până la varii alte stipulări regulamentare, dar pe de altă parte și remarca la cald a căpitanului Adrian Popa, cum că Liga 3 nu i-a provocat Ripensiei bătăile de cap din hățișul divizionar D, este suficient de sugestivă în privința potențialului pe care l-ar putea descoperi și pe mai departe roșu-galbenul tot mai intens, și folosi ca atare. Proiectam acum vreo 2 ani și ceva o viziune a lucrurilor spre acest final de deceniu, o pastilă înaintea returului din 2015 într-o altă rubrică de genul acesteia din Sporttim, și estimam că este doar o chestiune de timp până la o reconsolidare spre vârf a fotbalului timișorean, ceea ce sună de-acum net mai plauzibil. Roșu-galbenul a reactivat astfel după doar două sezoane duelul local ASU Politehnica - Ripensia, binevenit și cu atât mai așteptat în eșalonul secund, o carte de vizită la nivel național, iar această regenerare este numai și numai de foarte bun augur. Imaginați-vă că în martie 2015 același meci se juca în Divizia D Timiș, iar la toamnă, sau poate chiar deja la vară, în seria unică în sistem burlan și cu expunere mediatică punând pare-se deoparte până chiar și ceva cașcaval pentru protagoniste, de preferat ceva mai mult, și nu sfidarea în bătaie de joc ca firimitură căzută de la masa Ligii cu foști șefi milițieni-oracol și cu actuali șefi înființând și desființând întreceri precum ABC-uri în colțuri de străzi adiacente supermarketurilor. E mai tăios și cu capcane în această junglă pe alocuri muribundă sub ploile acide ale perpetuei tranziții, fapt constatat deja de ASU Politehnica pe propria piele, dar Timișoara are totuși măcar două secund-divizionare, cum n-a mai fost cazul din 2007-2008, ca semn al revirimentului. Ripensia, căci despre campioana Seriei a IV-a în ”C” a fost vorba, a spintecat cât se poate de lesne de anticipat aproape ca prin brânză pe palierele mai joase ale dezumflatului fotbal autohton, apropiindu-se de treapta valorică a zăpezilor de altădată. Iar ultima cățărare merită din plin remarcată și salutată ca atare, un bonus de preț pentru încercatul fotbal local. Confruntat într-adevăr cu probleme de infrastructură sportivă dar și de scurgeri aproape în avarie de prețios potențial și capital uman de viitor, însă totuși capabil să-și pună încet dar sigur tot mai mult amprenta asupra unui fotbal autohton în mare nevoie și căutare de modele nealterate, mai curate și detașate de cruntele reflexe ce au dat cu oiștea jocului intern în mlaștina imoralității, din care, se vede treaba, este tare greu de ieșit, cu sacrificii și mari pierderi. În toată această rătăcire, iată însă că mai sunt cutezători care intensifică mesajul, ”Venim!”, iar din moment ce s-a putut de pe-un an pe altul și prin alte părți, în Colentina ori în Covasna, din Liga 3 în Liga 1 cu o haltă în Liga 2, totul ar fi cândva posibil și în Timișoara. Cândva. Căci mingea e rotundă, fotbalul românesc e vidat valoric și calitativ, plus avariat numeric, iar Timișoara nu trebuie să uite niciodată ce-a fost pe dreptunghiul verde. Pe lângă suta+ de fotografii marca Iosif Canea publicate vineri seară de la Ripensia - Pandurii II 4-0 în Ciarda Roșie, una-alta nepublicată până acum și deja de arhivă de la același moment al celei de-a patra promovări galben-roșii în tot atâția ani...
