Da, cu naţionala masculină de polo pe apă, graţie retragerii Africii de Sud, al cărei loc l-a preluat.
Dar în rest?
Dulce amăgire, strălucirea medaliilor olimpice ale sportului românesc a mai alungat la Paris din norii apăsând tot mai mult arena internă după ultima mai rodnică participare la ediţia ateniană a Jocurilor Olimpice de vară din 2004 – atunci când „tricolorii” cucereau 8 medalii de aur, 5 de argint şi 6 de bronz, acum 3 de aur, 4 de argint şi două de bronz, însă aparenţele legate de un veritabil reviriment al întregului fenomen sunt realmente înşelătoare.
Căci, lăsând la o parte clasarea lotului de canotaj pe locul 3 în ierarhia medaliilor acestei discipline la ediţia a XXXIII-a a Jocurilor Olimpice de vară, la Paris după Olanda şi Marea Britanie, mulţumită triumfurilor la dublu rame masculin şi 8+1 feminin, precum şi a celor 3 sosiri pe locul 2 în probe de dublu ale unor finale A feminine la titlu, consistentă captură din partea „flotilei” constituind aproximativ o jumătate din componenţa numerică a sportivilor României la Paris, precum şi „dubla” smulsă în bazinul La Defense, aur-bronz la înot, de adolescentul bucureştean David Popovici, completată de medalia de argint a tinerei în vârstă de 21 de ani Mihaela Cambei, din judeţul Bacău, vicecampioană olimpică la haltere în cadrul categoriei de greutate 49 kilograme, respectiv cea de bronz adjudecată pe bună dreptate de focşăneana de 18 ani Ana Maria Bărbosu în concursul la sol al gimnasticii artistice, realitatea e că „tricolorii” au absentat aproape în bloc în capitala Franţei pe terenurile sporturilor de echipă.
Şi să nu fi fost retragerea reprezentativei masculine de polo pe apă a Africii de Sud după „Mondialul” de nataţie din februarie de la Doha, unde îşi adjudeca dreptul de participare la ediţia pariziană a Jocurilor Olimpice, drept la care forul sud-african însă a renunţat, România n-ar fi aliniat nici o selecţionată în Franţa.
S-a prezentat totuşi cu poloiştii, în baza realocării de către CIO a poziţiilor la start şi preluării locului eliberat de Africa de Sud, căci altfel, în baza criteriilor de calificare, şi „tricolorii” din bazin ar fi rămas pe margine, „primii sub linie”.
Însă chiar şi aşa, cu o… floare nu se face primăvară.
Naţionala de polo pe apă n-a avut nici o şansă la Paris, 7-14 cu grecii, 8-14 cu SUA, 8-11 cu Croaţia, chiar şi 7-18 cu Italia şi 7-10 cu Muntenegru, aşadar cu eşecuri pe linie, implicit unica reprezentativă fără vreun punct în această vară în apele Franţei, în condiţiile în care în cealaltă grupă sextet codaşele din ţara gazdă respectiv din Japonia şi-au împărţit câte o victorie fiecare, mai apoi vecinii sârbi ajungând a cuceri titlul olimpic pentru a treia oară consecutiv, 13-11 într-o reeditare a ultimului act cu Croaţia din 2016 de la Rio de Janeiro, ex-iugoslave urmate pe podium în Hexagon de SUA, 8-8 dar şi 3-0 la aruncări de departajare în finala mică împotriva Ungariei, Grecia prinzând locul 5, Spania 6 iar Italia 7.
Poloiştii români, pe 12, ultimii, măcar prezenţi însă în competiţia olimpică.
Dar în rest?
La handbal, sport cu mingea mică aducând în trecut mari satisfacţii românilor, deşi nu mai puţin de 8 ţări europene s-au aliniat la startul întrecerii olimpice cu naţionale atât în concursul feminin cât şi cel masculin, una, şi anume Danemarca, urcând pe ambele podiumuri de premiere, „tricolorul” a lipsit cu desăvârşire.
Norvegiencele smulgând aurul olimpic în dauna gazdei Franţa, urmată pe podium de Danemarca, iar danezii triumfând la semicercul masculin în finala cu Germania, urmată de Spania.
La volei, şi mai mici şanse dar şi pretenţii ca sportul românesc să se afle în cadru, Franţa cucerind acasă titlul olimpic la fileul categoriei masculin, după finala cu Polonia, urmată de SUA, pe când Italia s-a impus la feminin, într-un ultim act cu SUA, urmate de Brazilia.
Nici atât şi nici vorbă la baschet, SUA adjudecându-şi laurii olimpici ai ambelor categorii, în finale de fiecare dată cu gazda Franţa, urmată pe podiumul masculin de Serbia iar de Australia la feminin.
Pe terenul de fotbal, o dispariţie din cadru de la o ediţie olimpică la alta, „tricolorii” prezenţi în 2021 în Japonia, absenţi anul acesta la Paris, unde Spania a smuls şi laurii olimpici, 5-3 după reprize de prelungiri împotriva Franţei, urmată de Maroc, 6-0 în finala mică în compania Egiptului, cu menţiunea că au jucat şi reprezentantele sexului frumos, SUA câştigând ultimul act cu Brazilia iar Germania luând locul 3.
La rugby, mai precis sportul în 7 jucători cu balonul oval, 7 naţiuni au aliniat selecţionate la ambele categorii de gen, Franţa câştigând în faţa celor din Fiji finala masculină iar Africa de Sud completând podiumul, iar Noua Zeelandă impunându-se la feminin, urmată de Canada şi SUA, însă FRR n-a fost reprezentată în Hexagon, fără a avea rost a preciza că România n-a fost bineînţeles implicată în turneele olimpice de hochei pe iarbă, adjudecate de Olanda, campioană urmată în întrecerile bărbaţilor de Germania şi India, iar la feminin de China şi Argentina.
Naţie cu spiritul colectiv în extrem de mare suferinţă, cea română nici n-avea în consecinţă, drept urmare a păguboasei sale mentalităţi dominate de individualism şi egocentrism, cum să-şi califice reprezentativele în turneul olimpic al sporturilor de echipă, colacul de salvare parvenind ca urmare a retragerii poloiştilor sud-africani, iar excepţia care confirmă regula fiind asigurată de echipajele canotajului, marea majoritate de dublu, unul de 8+1, însă într-o probă a fetelor cu numai şi numai 7 ambarcaţiuni la start, şansele prin prisma tradiţiei fiind de 3 din 7, aşadar foarte mari pentru urcarea pe podium.
Sau o altfel de privire aruncată asupra participării României la Paris, lăsând la o parte triumfalismul, lauda deşartă, falsele impresii, aparenţele înşelătoare şi dulcea amăgire a strălucirii celor 9 medalii.
Tot atâtea precum în 2008 la Beijing, unde „tricolorii” adjudecau câte 4 de aur respectiv de bronz, tot mai puţine ulterior în 2012 la Londra, 2016 la Rio de Janeiro şi 2021 la Tokyo.
Care va să zică sportul românesc şi-a mai revenit întrucâtva în spaţiul olimpic după 16 ani de suferinţe mai mari sau mai mici, iar din acest punct de vedere, comparativ cu precedentele 3 participări, paşii reabilitării sunt indubitabili şi în consecinţă salutari, însă nu se poate spune şi că „tricolorii” s-ar fi depăşit pe sine.
Au depăşit în termeni comparativi strict numai şi numai condiţia de ţară bananieră la care stadiu a fost aruncată România de către trădătoarea clasă pseudo-politică, însă nu mai mult de-atât.
La urma urmei, mai bine de jumătate din captura pariziană a fost asigurată de lotul de canotaj – în condiţiile în care acesta a fost şi cel mai numeros în Franţa în întrecerile cu vâsle pe ape, de 45 de sportivi, faţă de cei 43 ai britanicilor respectiv 42 din SUA, „flotila tricolor” cucerind 5 medalii, din totalul de 9 al României, iar David Popovici a confirmat la nici 20 de ani şi pe scena olimpică a înotului, laureat la 200 de metri liber, al treilea pe suta de metri, cu medalieri răzleţe în plus la gimnastică artistică şi haltere – în alte ramuri individuale.
