Chinuitor sezon – ba chiar pe alocuri agonizant – pentru iubitorii sporturilor cu minge din Timişoara, ale căror favorite se târâie momentan în jumătatea inferioară a clasamentelor, colacul de salvare fiind aşteptat dinspre balonul oval, cu sudoare şi măiestrie purtat din Ronaţ înspre Arcul de Triumf al Bucureştilor, ce-i drept fără prea multe şi mari stavile în drum, întru cucerirea ultimelor două titluri naţionale, şi care va fi mângâiat din nou, de mâini mai aspre şi ferme, peste ceva mai bine de-o lună.
Cum polo pe apă nu mai avem, cândva campioana naţională ILSA Timişoara constituind unica naufragiată semnificativă, intrată la… apă, dintre centrele de tradiţie precum Bucureşti, Oradea, Cluj-Napoca sau Arad, încă prezente în Superliga, iar în volei, tras pe dreapta la fileul sexului frumos, băieţii sunt buni cât să promoveze din puţin şi fără a fi băgaţi în seamă, doar pentru a fi lăsaţi de către cei cu banul tot la „şi alţii” în importantul moment al relansării în elită, ecuaţia prezenţei urbei de pe Bega în arenele primei ligi e redusă la nivelul disciplinelor care beneficiază, nu în totalitate, de existenţa unor… contracte cu statul, asocierile cu administraţiile locală şi judeţeană. Sport de partid şi de stat, spoit cu tente ale aşa-zisului capitalism, de fapt o încrengătură de relaţii, interese, jocuri de putere şi… românisme.
Dar iată însă că – vorba-ceea, banii n-aduc fericirea! – nici siguranţa financiară a alocaţiilor distribuite de factorii de decizie din contribuţiile cetăţenilor nu implică neapărat şi anumite rezultate tinzând spre aspiraţiile şi aşteptările susţinătorilor formaţiilor, ba din contră, generează fanilor o senzaţie dezamăgitoare. Privind însă lucrurile la rece şi neluând în calcul, ca factor determinant, cuantumul retribuţiilor, ci aspectele de natură sportivă, clasările actuale nu sunt însă departe de ceea ce cu realism ar fi trebuit să se aştepte Timişoara şi însăşi respectivele echipe de la actuala campanie, optimistele calcule precompetiţionale neavând cu adevărat acoperire nici în raport cu propriul potenţial, nici raportat la ajustările de nivel ale adversarelor din întreceri.
Aşa încât s-ar putea estima că formaţiile timişorene sunt, mai mult sau mai puţin, cam în nota anticipabilă, pulsând de la modest spre mediocru, şi chiar slab.
Pe semicerc, acolo unde Poli aducea Timişoarei ultimul titlu naţional înainte ca Dan Dinu să umfle suficient balonul oval pentru a întrerupe hegemonia „Zimbrului” din Baia Mare, un lot subţiat de pierderea în cursul şi la finele sezonului trecut a 3 componenţi care cochetau pe-atunci cu selecţionata naţională a fost lăsat să se descurce cu iluzia abordabilităţii locului 6. Nici vorbă, „violeţii”, cu 9 înfrângeri în ultimele 10 meciuri, ceea ce echivalează cu o formă sportivă de ameninţată cu retrogradarea, atacând duminică de pe locul 10, antepenultimul, deplasarea la Minaur, egală ieri Potaissei, la Turda, surpriză de pe podium. Iar la Timişoara încă n-au poposit ocupantele locurilor 2 şi 3, alte două deplasări anunţându-se a fi la grupări plasate în zona 4-6, ceea ce este alarmant dat fiind că alb-violeţii încă n-au câştigat în acest sezon vreun joc cu una dintre primele şase clasate. Cât despre fete, handbalistele sunt lăsate în voia sorţii, precum în volei, numele cu greutate CS Universitatea având actualmente în clasament acel unic triumf din etapa… inaugurală, dar în compania concitadinei CS Timişoara, aşadar nu mare lucru, dar poate totul în percepţia unora.
Tot în „Constantin Jude”, dar sub panouri, situaţia nu este cu mult diferită pentru mai proptita financiar grupare cu mai puţini componenţi în lot decât îţi impune regulamentul să înscrii pe foaie la semicerc. Excluzând trioul outsiderelor, BC Timişoara ar fi şi aceasta tot antepenultima, şi doar cu două scalpuri adjudecate dintre formaţiile care o devansează în clasament, şi anume BCM U Piteşti, păcălită cu Tudor Costescu la cârmă în runda inaugurală, din Trivale, şi depăşită cu Dragan Petricevic la timonă în retur, respectiv CSU Atlassib Sibiu, dejucată cu Nenad Mandic interimar. În acest caz, schimbările de personal din cursul sezonului, pe bancă şi în teren, acestea din urmă fiind induse imediat mai apoi de mutarea din zona „coach”, au fost dublate de o reajustare a strategiei în ton cu nota generală a competiţiei. Şi fetele de la BCM Danzio, care n-au însă parte de sus-amintitul contract de asociere cu „autorităţili”, au acumulat o sumedenie de înfrângeri, nereuşind în 12 încercări să depăşească măcar una dintre primele 8 clasate, ceea ce ar putea sugera, ca şi în cazul „violeţilor”, că pătrunderea în cele din urmă în play-off ar echivala, cinstit vorbind, cu prinderea ultimului tren, din mers. Mai trist în cazul baschetbalistelor e că, spre deosebire de Liga Naţională masculină, cea feminină se târâie în anonimat, cu puţine suflete în tribună, cel puţin la Timişoara, şi într-un grad general de dezinteres apăsător şi pentru cea mai entuziastă sportivă.
Şi-am ajuns la febleţea administraţiei locale, ACS Poli. Şi-aceasta într-o notă aproximativ realistă a aşteptărilor, pe 11 şi cu o medie de un gol marcat pe meci în jocurile de-acasă, peste media generală a alb-negrilor în toamnă, suficient însă cât să deţină totuşi al patrulea cel mai ineficace atac al Ligii 1. Raportat la investiţii şi comparativ cu nivelul pecuniar al elitei fotbalistice, clasarea depăşeşte pe undeva marja modest-slab a altor concitadine, însă marile eforturi de aliniere cât de cât la mult mai costisitoarea competiţie pe dreptunghiul verde s-au făcut, cu nonşalanţă şi fără a clipi din ochi, în detrimentul vădit al altor discipline sportive din oraş, cu nevoile lor evidente, motiv pentru care la clubul de fotbal ar trebui să se bage binişor capul în pământ, asta pentru a nu le crăpa obrazul de ruşine unor parcă mereu nesătui financiar, mai ales dacă ar căta privirile spre tribuna goală, scoicile violet sugerându-le că de fapt doar umplu un… spaţiu de emisie, o grilă cu care s-a „minţit poporul”. Căci în rest, spectacolul sportiv e jenant, tinzând spre ridicol, cazul deplasării la Petrolul Ploieşti, dat fiind că ne referim totuşi la imaginea fotbalului timişorean, ti-mi-şo-rean, nu din Urlaţi.
Trăgând linia şi adunând, este vorba despre un sezon care-ar putea să devină chiar mizerabil, şi nu poate să nu te frapeze faptul că, visându-se an de an la o schimbare în bine dar urmându-se cu consecvenţă aceleaşi linii de acţiune care nu pot însă genera dorita metamorfoză, lipsa performanţelor notabile din palmaresul majorităţii grupărilor locale de sporturi cu minge merge mână în mână cu continuitatea peste ani la butoanele decizionale sau cu influenţă în propulsarea lucrurilor a aceluiaşi cerc relativ restrâns şi neprimenit de „oameni de sport”, să le zicem aşa, care conducători mai deloc nu se-ntâmplă să-şi înainteze demisia sau să ridice mâinile sus, acceptându-şi limitele, ci pun iarăşi mâna pe lista potenţialilor antrenori. Convenabil, să te tot sui în carusel.
Iar când restrânsul cerc e primenit tocmai cu intruşi precum unul ca Staicu la ACS Poli, pentru a oferi exemplul unei nuci în perete, atunci şi acea speranţă care moare ultima e mai străvezie decât orice păcăleală.
De-aceea se-ndreaptă din nou nădejdile tot spre rugby şi RCM UVT Timişoara, plecată duminică după-amiază la Valea lui Liman, în continuarea pregătirilor, şi aşteptată să asigure încă un loc oraşului de pe Bega în prima jumătate a clasamentelor lecturate de majoritatea chibiţilor din ţară, şi spunem încă pentru că n-am uitat-o pe CFR Timişoara, cu fotbalistele încheind ediţia trecută pe 3 şi anul 2013 pe 2, după inatacabila Olimpia U.T. Cluj, dar şi acestea zbătându-se într-un anonimat pompos ornat, pe nume Superliga, într-un stil tipic românesc, cu căruţa înaintea boilor, şi aşadar neţinând loc nici de finanţări şi sponsorizări suplimentare, nici de spectatori în tribune, nici de atenţia publicului larg. Aproape ca şi cum n-ar fi, într-o competiţie tânjind după credibilitate în plan valoric…
Ora bilanţului ne va edifica mai exact, însă, indiferent de deznodământ, senzaţia e că abordările, prin părţile lor mai esenţiale, n-au cum să se schimbe. Inerţia, conformismul şi protejarea „spatelui”, ca şi paralizante.
