În ultima vreme a început din nou să se vorbească despre construirea unor săli de sport ultramoderne în oraşele mari ale României. Răspândacii respectivului zvon avansează şi o cifră: opt asemenea săli vor fi construite, fără a da nici un alte detaliu. Problema nu e deloc nouă. Ea revine periodic, pusă pe tapet, în medie, o dată pe an, în special pentru a distrage atenţia de la alte chestiuni sociale mult mai importante. Sala cea mare de sport apare şi ne gâdilă imaginaţia în mod plăcut („Ce ar fi dacă am avea şi noi?…”), iar apoi dispare subit din vorbe şi din planuri, la fel ca sora lui Merlin vrăjitorul, celebra Morgana.

Situaţia actuală este bine cunoscută. Ea este cel puţin jenantă, ca să nu spun tragică: în cei 21 de ani post-revoluţionari s-a dat în folosinţă o singură (!) arenă sportivă de capacitate mai mare. E vorba de Sala Sporturilor „Transilvania” din Sibiu, dedicată în special baschetului. Oraşul de pe Cibin e cunoscut mai ales datorită acestui sport de echipă, singurul care i-a adus titluri naţionale la nivel de seniori, în ultimele două decenii. Spun „ceva mai mare”, din următorul motiv: cele 2000 de locuri ale sălii sunt suficiente pentru campionatele interne, pentru derby-urile cu Clujul, Mediaşul, Timişoara sau Asesoft, dar ele nici nu contează în vederea organizării unei competiţii mondiale sau europene de seniori. Acolo se cer săli de la 4000 de locuri în sus ! Chiar şi Cupa Davis la tenis a fost organizată la Sibiu, acum câţiva ani, cu o derogare specială din partea Federaţiei Internaţionale.

Desigur, s-au construit săli mai mici în mai multe oraşe din ţară, dar la capitolul săli noi şi mari avem Sibiul şi cam atât. Devastată, din păcate, în urma unui incendiu, sala din Craiova e doar „în roşu” la ora actuală, iar lucrările la ea au fost, deocamdată, sistate.

Între timp, celelalte săli mari din ţară au vârsta „decreţeilor”, depăşind, practic, 40 de ani. Îmi aduc aminte ce am auzit de la predecesori ai noştri în ale sportului: atunci când s-au inaugurat actualele săli sportive, în anii ’60 ai secolului trecut, se vorbea despre organizarea Jocurilor Olimpice în România, preconizată pentru anul 2000 ! De aceea majoritatea sălilor se şi numeau „Olimpia”, înainte de a fi rebotezate după câte un mare sportiv sau antrenor. De altfel, Sala de sport din Timişoara, fostă „Olimpia” şi actuala „Constantin Jude”, are în părţile laterale nişte inscripţii tematice: anul şi locul Jocurilor Olimpice de vară, până în 1968 („1896 Atena”, „1900 Paris”, „1904 St. Louis”, „1908 Londra”, şi aşa mai departe) – pe partea dinspre benzinărie, respectiv versurile Imnului Olimpic – pe partea dinspre hotel. Priviţi şi vă veţi convinge !

Sălile deja existente în oraşe au constituit o miză pentru diferite instituţii ale statului, în ceea ce priveşte drepturile de administrare. Să ne amintim doar cum şi-a schimbat „proprietarii” sala timişoreană. Ca la ping-pong. Schimbările de conducere induc o oarecare nesiguranţă, reflectată în cantitatea de bani „băgaţi” în respectivul edificiu. Majoritatea sălilor sportive au cunoscut cosmetizări, mai mici sau mai mari. Izolaţii, sistem de iluminare, tabele şi accesorii tehnice, scaune de plastic pentru spectatori şi eventual suprafaţă de joc s-au schimbat mai peste tot. Totuşi, mărirea capacităţii sălilor este mult mai dificilă şi a rămas, peste tot, doar în stadiul de proiect. Am văzut cu ochii mei, acum câţiva ani, un desen animat realizat ca urmare a unui studiu de fezabilitate, în care sălii din Timişoara îi creştea încă o aripă de tribună, în oglindă faţă de cea existentă. Un alt proiect rămas numai „pe hârtie”.

Ca de obicei, vecinii ne-au luat-o înainte şi la acest capitol. Să ne amintim doar de arenele din Belgrad, Budapesta sau Debrecen, ca să dăm doar câteva exemple mai apropiate. Toate au apărut in perioada post-socialistă, iar acum pot fi folosite nu numai la sport, ci şi la concerte şi alte spectacole. Nu cunosc situaţia de la Sofia, Cernăuţi sau Chişinău, dar noi, „ăştia de aici”, suntem obişnuiţi să privim spre vest.

Construirea de la zero a unor arene moderne (observaţi că evit termenul „polivalente”, nu îmi place cum sună) aduce o altă serie de probleme. Cele mai mari sunt cele legate de găsirea unui spaţiu pentru construcţie, în condiţiile în care terenurile din oraşe au preţuri mari, şi, bineînţeles, de banii necesari. Şi uite aşa, ne împotmolim iarăşi în discuţii şi nu reuşim să facem nimic concret… În plus, se vor găsi şi voci care să spună că această ţară are nevoie de multe alte chestii, are nevoie de autostrăzi, spitale, case, şcoli, are nevoie de fabrici şi uzine, înaintea sălilor sportive.

Şi totuşi.

În opinia mea, necesitatea construirii unor săli de sport de mare capacitate este mai presus de orice îndoială. Trebuie să avem aşa ceva dacă vrem să organizăm orice fel de competiţie de anvergură. Adică dacă vrem să contăm cât de cât, dacă vrem să fim băgaţi în seamă…