Sunt deja ceva ani de când măștile au început binișor să cadă, dezvăluind ceea ce devenea tot mai limpede după ”momentul” decembrie 1989, și anume că respectiva cotitură avea să scoată ulterior la iveală, cel mai adesea, tot ce-i mai rău în români. Și spuneți-i ”momentului” cum vreți: revoltă, revoluție, ”eveniment”, lovitură de stat sau doar una dintre micile piese de acest gen pe scena globală a viitoarei mult mai tiranice și manipulative Noi Ordini Mondiale, urzită planificat de controlori din umbră. Ori altfel.

Cele mai deplorabile dintre reflexele mizerabilei condiții umane în acest pasaj existențial s-au revărsat șuvoaie, în văzul tuturor, dar fără necesarele reacții sănătoase, ajungându-se acum să ne îmbătăm cu apă rece cu acel ”tot mai bine mai târziu decât niciodată” dar și cu falsa impresie că, zguduind teatral și cu surle și trâmbițe vârful icebergului, ne-am și beatifica în mai limpezi și îndestulătoare ape curate.

Însă nici pe departe, căci este într-adevăr mult prea târziu, pierzându-se implacabil un tempo decisiv, pe fondul unei abile manipulări față-dos, adică din exterior cu scule autohtone. Dar și pentru că detestabilele reflexe erupte după ”momentul” 1989 din sânul acestei nații s-au infiltrat și au contaminat mai toate sferele și straturile sociale, oricum serios alienate de precedentul experiment. Iar jalnicele cutume condiționate se regăsesc păstrând proporțiile pe toate treptele falsei scări ierarhice din societate, copios divizată și incapabilă de a fi combativă când și pe cărțile-cheie care chiar contează, în schimb naivă în a fi indusă spre false și alunecoase piste.

Se pot rezolva tone și tone de dosare, arestații devenind pușcăriași, dar micii corupți în gânduri și în fapte își torc destinul, impregnați cu mentalitatea supraviețuitorului descurcăreț și atrofiați de lipsa de reacție la marasmul moral în care s-au complăcut. O pecete carpatină.

Pentru că pestilența coridoarelor cotropite ale puterii, mai mari sau mai mici, răzbate în toți porii și permează înspre cele mai jos puse dintre lumile paralele ale României, necesarele riposte la avalanșa răului fiind din păcate substituite de o doză de suspiciune la adresa normalității. Firescul, cu busola dezaxată, bântuie în căutarea locurilor de veci.

Exemple sunt cu duiumul, la ordinea zilei, căci lecturez sau trăiesc pe propria piele situații relevând cât se poate de fidel acest păcat al deversării a tot ceea ce era de fapt mai josnic, dar lăuntric, în sămânța autohtonă. Iar cum sportul, deși asociat conceptual ca principiu de bază spiritului de fair-play, este tot parte a acestei societăți adânc imersată într-o cloacă nepotrivită, nu poate fi imun cangrenei.

Mai întâi, despre cele lecturate.

Cu toate minusurile sale, date în special de înregimentare partizană și dependența de varii interese și influențe, care au dus implicit la deprofesionalizare și prostituție intelectuală, presa n-ar merita nici pe departe gânduri și cuvinte precum cele lansate de nimeni altul decât un fost arbitru pe nume Porumboiu, reperele subiectului ținând foarte clar, ce-i drept fără a deplânge cauza redacției în speță, de lipsa fățișă a autocenzurii în cazul fostului diriguitor de club fotbalistic. E clar, mass-media a născut monștri generând efecte de bumerang pe fondul sus amintitelor derapaje din viața publică. Cauză, efect!

Însă chiar și așa, doar ipoteticul vorbelor fostului așa zis împărțitor al dreptății, cum că ar putea arunca la o adică în stradă o întreagă redacție, pentru a demonstra dumnealui ulterior cum s-ar practica așa cum se cuvine presa sportivă, și nu sub formă de fițuică, este suficient pentru a dezvălui în adevărata lumină aroganța latifundiarului.

Ca arbitru, a fost mai mult decât uns cu toate alifiile, căci astfel ajungi dacă alegi să porți respectivul ecuson, busolă pentru a adulmeca dincotro bate vântul, iar în calitate de conducător de club în aceeași ramură sportivă, am văzut și mărirea, și potopul. Ne-a lămurit, dar care va să zică ar da clasă și în ale domeniului mass-media. În mod cert, un președinte pentru bunăstarea multora.

Aerul mai rarefiat al puterii funcției, mai mari sau mai mici, al poziției de forță, la centrul terenului sau al biroului capitonat de conducător de club, dăunează clar și precis percepției realității, iar unii președinți nu doar ar da la o adică lecții de manageriat mediatic, dar chiar dețin dosare de presă.

Și-aici venim mai acasă, pe un coridor de club din buricul Timișoarei.

E chiar flatant să afli că scrierile în rău famatul domeniu online îți sunt îndosariate cu sârg și fără omisiuni, ditamai tomul, dar îmi și dau totodată seama de deșertăciunea lumii mileniului III, biete păduri și sărman lemn, doar pentru a ne afla fără noimă în treabă.

Unii doar scriu în tăcere, și oricum în general degeaba, ba chiar fiind eventual pizmuiți tocmai când își văd liniștit de înșiruirea cuvintelor, iar alții le țin socoteala. Ba mai mult, în acest caz, îi și întrerup pentru a le lectura ca pe apă, morișcă stricată și fără suflare, din tolba celui căruia i-au murit lăudătorii dar și care, la rândul său, aidoma fostului arbitru, are păreri fără echivoc despre mass-media.

Cea de căpătâi constând în crezul că președintele n-are nevoie de presă, în schimb presa ar avea nevoie de președinte. Sănătoasă gândire, șlefuită la școala vieții cătând și prin sticlă. Sticla goală.

Ei bine, revărsarea răutății viscerale a specimenului român ajuns setos la aerul puterii, unde ține negreșit și convins de scaun, m-a făcut la mijlocul acestei săptămâni să înțeleg o dată pentru totdeauna că chiar și dacă scrii liniștit în penumbră, într-un colț și capăt de culoar, fără a consuma nici măcar curent electric de la vreo priză, ci doar aerul oricum poluat, poți fi pus totuși în situația de a fi întrerupt pentru lecții despre nimic dar și de a ți se arăta ulterior ceasul, cu reproșul că s-a pierdut prețios timp cu cel ridicat de pe băncuță.

Acesta este raportul uman dintre președintele de club deținător de dosare de presă și ziaristul de care nu ar fi nevoie. Ba din contră, când interesele ”o cere”.

Partea cea mai relevantă, demascând exact percepția total denaturată a realității de pe radarul unor asemenea înscăunați cu deceniile, ține în acest intermezzo de la normalitate de factorul timp. Detectat de președinte ca fiind irosit din prețioasa-i existență dedicată ca și benevol, sau aproape voluntar, cauzei clubului hrănit anual mult și bine din resurse ministeriale, care va să zică bugetare, la urma urmei din buzunarul românului de rând. Oropsită situație, să gestionezi bani ai statului, alocați printr-un minister. Factor timp detectat totodată de același președinte, însă în cazul ascultătorului său, ca fiind la discreție și fără valoare, căci s-ar regăsi oricum în orele de program în care jurnalistul încasează bani pentru relatările sale, conform puțului gândirii diriguitorului. Și am mai văzut și pe micul ecran ochi din ce în ce mai bulbucați, în cazul de față la aflarea veștii că, în domeniul privat, și independent, ziaristul investește nu doar în factorul timp.

Avem așadar printre noi nu doar gropari ai sportului, dar chiar și dușmani ai presei, deloc necesară în agenda președintelui. Și iată așadar încă un președinte pentru bunăstarea multora.

Și-atunci, înțelegând simplitatea brută și ignorantă a percepțiilor unora fie și cu rol de președinte de club sportiv, ce să te mai miri că ți se înscenează retroactiv răstălmăciri ale realității răsturnând complet faptele în sine, ba mai mult, ți s-ar aduce la o adică și martori dintre cei mai renumiți și sus puși, pentru înfigerea pe gât a matricii că negrul a devenit într-adevăr alb, și invers!?

Președintelui care n-are nevoie de presă, și îi respectăm detașarea, încă 3 file smulse pădurilor pentru atașarea la dosarul între ale cărui scrieri s-a zgâriat doar la suprafața lucrurilor.