Povestea aceasta a licenţei la Poli e ca un fel de şurub melcat, dintre cele folosite la maşina de măcinat carne. Pe o parte intră nervii, răbdarea şi speranţele suporterilor, pe partea cealaltă ies franjuri. Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, ce avem aici? Una bucată club de fotbal retrogradat din motive de datorii neplătite, situat pe loc fruntaş in divizia secundă, cu şanse uriaşe de a reveni pe prima scenă, dat fiind nivelul ultra-subţire al ligii secunde. Doi la mână, un patron care a manevrat această echipă ca pe o maşinuţă teleghidată. A fost în fruntea cursei bună bucată de vreme (anul trecut, desigur), a trecut şi linia de sosire, dar, ce să vezi?, maşinuţa a fost descalificată pentru neplata bateriilor. Trei la mână, autorităţi locale şi judeţene (Primărie, Politehnică, Consiliu Judeţean), care ar pune umărul pentru salvare, dar auditul financiar arată că multe, muuulte baterii n-au fost plătite, iar termenul facturilor a expirat de multişor.
Nu e o chestie prea haioasă, dar nu pot să nu-mi permit un zâmbet, măcar dacă fac un desant în trecut, în urmă cu 15-20 de ani, când vechii şefi ai vechii Poli, legendarii Boiţ şi Anghel, au ţinut echipa asta aproape zece ani cu milionul luat pe Timofte. Deh, nu prea aveau nimic în comun cu boşii de azi ai fotbalului autohton… Atunci, aveau loc tot felul de şedinţe la Primărie, se căutau sponsori, şi-mi amintesc mina resemnată a blajinului preşedinte Viorel Boiţ când, după o astfel de acţiune care se anunţa grandioasă, abia s-au adunat vreo 30.000 mărci. Şi-mi mai amintesc o discuţie cu regretatul „vice” Stelică Anghel, care îmi mărturisea de o ofertă uriaşă venită de la sârbi – de la Vojvodina, dacă nu greşesc – pentru marea speranţă a Politehnicii, Alexandru Kovacs. Era vorba de vreo două sau trei sute de mii de mărci, bani gămadă pentru acea vreme. Încrezător în steaua lui Sanyi, vicele a refuzat oferta şi a regretat mai apoi, pentru că, în loc de echipa naţională, Sanyi s-a îndreptat, încet, dar sigur, spre ligile inferioare, unde joacă şi azi. Atât Anghel, cât şi Boiţ, au „prins” numai ca spectatori perioada de glorie a „noii” Poli, în care autorităţile au sărit cu bani grei, milioane şi milioane, la care nici nu se visa prin ’95…
Iată însă că situaţia, deşi nu pare, e dramatică, la fel ca la finele anilor ’90, iar spectrul permanenţei în liga secundă, asta într-una din variantele fericite!, creşte ca un nor de furtună. Cel arătat cu degetul va fi, invariabil, Marian Iancu, pentru că el a ieşit şi la bine în faţă, „luptându-se” din greu cu Becali şi Dragomir, în prime-time. Probabil s-a întins mai mult decât putea, mizând pe chestiuni pe care nu le cunosc. Poate a sperat că banii din Ligă îl vor salva, la fel ca pe Bucşaru. Poate a crezut că autorităţile vor sări cu lozul, indiferent de clasare. Poate… în fine, nu mai contează. Cert este că, din „eroul” care a scos clubul din mediocritate şi l-a dus în cupele europene – şi aşa este, a contribuit la acest lucru – e la un pas de a deveni omul negru.
Cam asta e viaţa. Soarte unei echipe stă, uneori, într-un şut norocos de la 30 de metri, o gafă de portar sau o bară în minutul 90.
Sau, mai pragmatic, cazul lui Poli, în câteva milioane de euro.
Scumpe, lucrările astea de licenţă…
