La răscruce în adâncuri, handbalul „sport naţional” e la faza pe propuneri de înscriere pe foaie a unui număr minim de jucători români şi adoptare de criterii pentru străini. Dedu, în numele Politehnicii, despre submediocritatea juniorilor şi minutele pentru autohtoni

La cât de profundă e restriştea din handbalul „sport naţional”, FRH a pus încă din cea de-a doua săptămână plină a noului an de întâlniri ţinute la COSR cu exponenţii cluburilor prim-divizionare feminine şi masculine, în ideea găsirii de soluţii pentru stoparea evidentului picaj al jocului cu mingea mică în ţara noastră.

Elocvent la ordinea zilei prin simplul fapt că tocmai în acest ianuarie se dispută şi cel de-al şaptelea turneu final consecutiv al Campionatului Mondial fără „tricolori” în cadru, după ce juniorii s-au clasat în 2024 antepenultimii, pe 22 la „Europenele” U18, în decembrie survenind şi clasarea „tricolorelor” pe ultimul loc în una dintre grupele principale ale turneului final Women’s EHF Euro 2024.

Constatările în curs ale daunelor reprezentând doar efectele fireşti în timp ale unor cauze neadresate peste decenii, fără ca fie şi aceste vremelnice întruniri la început de an să aibă darul de a salva situaţia. 

Deşi mai mult decât nimic, totuşi doar frecţii la piciorul de lemn, la ditamai reculul din aproape-n aproape în bolta timpului.

Căci realitatea constă în faptul indubitabil că, prin defectuoasa sa gestionare, pe-alocuri de-a dreptul pompieristică, pe fondul iresponsabilităţii şi ignoranţei vizavi de necesitatea continuităţii şi-n postdecembrism a cultivării cum se cuvine a sectorului juvenil – cu tot ceea ce-nsemna aşa ceva, iresponsabilitate şi ignoranţă care au exacerbat un anumit grad de incompetenţă abil mascată, handbalul „sport naţional” a involuat valoric sever la stadiul constatării pagubelor.  

Cândva cvadruplu campion al lumii şi pe-atunci recordman mondial la acest capitol, cel masculin n-a putut conştientiza şi implicit acţiona preventiv după ieşirea din predecembrism prioritatea menţinerii unui anumit nivel de perpetuă cultivare metodică a sectorului juvenil, pe când românii se lăsau în general duşi de valul postdecembrist al goanei orbeşti după cât mai rapida înavuţire, ceea ce a schimbat semnificativ reperele. 

Ajungând în timp să doară. 

Căci ce n-ar da FRH să nu fi constatat şi la cumpăna între 2024 şi 2025 că doar primul din seria de 6 meciuri amicale jucate de „tricolori” în ţară şi-n Spania a fost adjudecat, trecându-se în decembrie numai şi numai doar de turci la Mioveni, unicat spunând destule în sensul că asta-i ce-are actualmente mai bun de dat handbalul „sport naţional”, invariabil după chipul şi asemănarea suficienţilor săi trecători administratori. 

Necultivat fiind sectorul juvenil precum au continuat alţii s-o facă, invariabil mai competent, nici n-ai pe ce „noi valuri” mai calitative a te bizui, totul manifestându-se în baza clasicului resort fizic cauză-efect, „produsele” rezultate doar oglindind fidel climatul deşertăciunii „sportului naţional” în care generaţiile recente s-au văzut nevoite a fi plămădite.

Pur şi simplu nu putea creşte altceva mai bun.

Şi-ar fi fost chiar o minune să iasă altfel pe fondul perpetuării „sistemului”, a menţinerii unui oarecare statu-quo de la regimul anacronic al lui Cristian Gaţu la cel al inevitabilelor iluzii deşarte din mandatele lui Dedu, rătăcite cu vârf şi îndesat în stilul „ştim noi şi mai bine” al formelor fără fond din actuala administraţie a lui Din, ferească Domnul de arbitri la şefie.

Acestea fiind zise, la fel de adevărat ar trebui să fie că ceea ce-i al handbalului ar trebui totuşi pus deoparte, mai ales prin prisma gloriei sale de-altădată pe scena internaţională şi-n special în ideea necesităţii imperative a ameliorării decăderii sale în România – situaţie în care n-ar trebui a i se mai aplica şi-un ghiont suplimentar chiar la greu, ori ceea ce s-a constatat în 2024 dinspre vârful sportului românesc, prin demonstraţia de forţă a Elisabetei Lipă din fruntea ANS, şfichiuind disciplina în 7 la semicerc, a echivalat cu contraproductivitatea, iar cum avea a se observa ulterior, chiar cu-n grad de ipocrizie.

Indiferent de triumfurile înălţării pe val şi la Paris a mult iubitului canotaj al multiplei laureate olimpice care între timp a predat şefia Agenţiei Naţionale pentru Sport – ANS nereprezentat la reuniunea celor din handbal, şi-oricât de mare ar fi gloria sportivă de moment a flotilei pe apă, neputând însă şi camufla realităţile nespuse ale fondului problemei din bătătura sportului românesc, răsuflate repetitiv în toamnă din interiorul fenomenului prin răbufnirile unui cunoscător al său la vârf, Daniel Ghiţă, referindu-se pe şleau la „mafia din sportul românesc şi furăciunile din ANS, incompetenţi ce fac parte dintr-un sistem corupt, milioane de euro din banii românilor!”, dar şi la faptul că „în schimb mafia din sportul românesc, unde se fură sute de milioane de euro, nu este deranjată!”, reiterare explicită chiar de luna trecută. 

Realităţi inducând o incompatibilitate între retorica „anti-handbal” dinspre şefia ANS şi parţial chiar COSR, şi pe de-altă parte deficienţele sistemice generale ce nu sunt cu-adevărat adresate de către mai marii sportului intern, gestionând de fapt pierderea de potenţial.

Context general în care aducea aşadar a deloc necesară forţare şi suna a ipocrizie identificarea „oii negre” a lumii interne a arenelor în handbalul „sport naţional”, cădere în păcat în formă continuată prin prisma celor tocmai spuse chiar la întrunirea de săptămâna aceasta a suflării handbalistice de către secretarul general al Comitetului Olimpic Sportiv Român, George Boroi, în sensul că „dacă nu vă schimbaţi mentalitatea, handbalul nu va face un pas înainte”, completând remarca „anul nu se anunţă foarte bun”, din partea însuşi preşedintelui COSR, Mihai Covaliu.

Ori în lumina adevărurilor cu cutezanţă puse în lumină de Ghiţă, ca o voce izolată doar datorită precauţiei altora de-a „nu-şi pune paie-n cap”, zornăie a goliciune punerea la colţ a handbalului dinspre COSR, într-un soi de luare în vizor a orbilor din partea chiorilor. 

Indubitabil, handbalul intern este realmente vraişte în raport cu propriile standarde de altădată, iar acel standard aurit a devenit pur şi simplu Fata Morgana, fără chip de a fi reînsufleţit, încât totul se rezumă la o atenuare a picajului parcă de nestăvilit, „sportul naţional” alunecând din aproape-n aproape la stadiul de-a fi ajuns în cele din urmă şi la un punct de răscruce strict undeva în adâncuri.

Având de-ales între a vedea luminiţa de la capătul tunelului doar dacă ar adopta schimbările radicale necesare şi pe de-altă parte a salva în continuare aparenţele într-o inerţie întreţinând false impresii prin etalarea anumitor victorii în eurocupe ale principalelor reprezentante din Liga Florilor şi a dinamoviştilor multipli laureaţi în Liga Zimbrilor, grupări axate însă pe importul costisitor de sportivi străini. 

Într-adevăr, handbalul carpatin şi-a făcut-o postdecembrist cu mâna sa, „opera de artă” fiind cu-atât mai evidentă – în termeni comparativi cu alte discipline – din perspectiva triumfurilor altor vremuri, însă acea mentalitate pomenită de Boroi dinspre şefia COSR, care oricum şi este cel mai greu de schimbat, nu-i în mod special cu mult diferită în sens negativ în sportul în 7 intern în raport cu alte ramuri. 

Căci altfel ar fi existat măcar o unică şi singură calificare a vreunei naţionale „tricolore” din sporturi de echipă la ediţia franceză a Jocurilor Olimpice de vară, dar care prezenţă a fost de fapt sublimă prin… absenţa sa cu desăvârşire, poloiştii aliniindu-se doar ca înlocuitori pe seama retragerii sud-africanilor. 

Cu alte cuvinte, are handbalul românesc bubele sale mari şi vizibile, însă, foarte realist vorbind şi fără a ştirbi meritele vagului minireviriment „tricolor” cu ocazia ediţiei pariziene a Jocurilor Olimpice de vară – prin canotaj şi Popovici, pe-alocuri din haltere şi gimnastica artistică, sportul autohton în general rămâne mai degrabă captiv ca parte a problemei şi nu a rezolvării acesteia în raport cu teribila imixtiune pseudo politică detrimentală suflării lumii arenelor, dintr-un mult mai extins întreg al imixtiunii pseudo politice care postdecembrist a căpuşat, devalizat, subminat, sabotat şi-n cele din urmă trădat cumplit România. 

Încât, îmbibat în suc propriu, fac şi decidenţii handbalului românesc exact atât cât pot în chingile propriilor limitări evidente, actualmente recurgându-se la faza pe propuneri în vederea viitoarei şedinţe a Consiliului de Administraţie al FRH, cele mai multe vizând obligativitatea înscrierii unui număr minim de jucători români pe rapoartele de joc, dar nu şi majoritar, ci doar 40-50% tot ca o altă formă de compromis pe fondul incapacităţii „ruperii pisicii în două”, coroborată cu introducerea unor criterii valorice pentru cei străini, în condiţiile atâtor importuri second-hand

Aspecte despre care Sporttim insistă de-un deceniu şi jumătate aproape ca voce unicat în rătăcirea imperturbabilă către nicăieri a caravanei la semicerc, interesul fenomenului purtând fesul.  

Lobby-ul dinamovist fiind însă într-atât de influent, folosindu-se de pretextul destul de potent în percepţia celor slabi de înger al reprezentării în eurocupe a handbalului intern, încât absolut deloc de mirare că cei numai şi numai 5 jucători legitimaţi în sfera Ligii Zimbrilor prezenţi actualmente la turneul final al „Mondialului” din 3 ţări europene provin de fapt strict de la campioana bucureşteană, şi-anume brazilianul Langaro, cehul Kašpárek, egipteanul Zein, islandezul Thrastarson şi ungurul Rosta, iar asta-m condiţiile în care competiţia sub egida IHF a fost supradimensionată la 32 de participante, aşadar cu sute şi sute de sportivi la start.

Realitatea şi mai elocventă în urmă cu doar două luni fiind subliniată atunci ca atare în rândurile acestei publicaţii, pe când România debuta cu alte insuccese în preliminariile „Europenelor” de anul viitor. 

Astfel, cât se poate de izbitor, în pofida faptului că turul Ligii Zimbrilor era scurtcircuitat autumnal mai bine de două săptămâni tocmai pentru ca reprezentativa FRH sa pregătească „dubla” ce avea să fie pierzătoare în Portugalia şi de la Buzău cu Polonia, cu 37-30 şi 27-28, CS Dinamo a putut juca în schimb în campionatul intern, la startul etapei a X-a, iar asta tocmai pentru că, deşi e club multiplu campion la zi, n-are în alcătuire „tricolori”, ci stranieri.

Cu care roş-albii se impuneau atunci la Vaslui cu… 46-19, 42 dintre goluri fiind marcate de 9 sportivi crescuţi de alte şcoli handbalistice! Iar aceste cifre şi numere nu sunt rarităţi întâmplătoare, ci constante peste ultimele câteva bune sezoane. 

Ale întipăririi unui anumit monopol sub înşelătoare pretexte.

Căci aspectul era valabil în toamnă şi-n grupele EHF Champions League, de exemplu 11 stranieri ai campioanei Ligii Zimbrilor fiind marcatori a 36 de goluri în victoria cu 38-31 (18-19) cu Fuchse Berlin, Lumbroso şi Langaro înscriind 5, Vujovic, Ladefoged, Kasparek, Rosta, Kuduz, Ali Zein şi Akimenko 3 fiecare, Thrastarson şi Pascual câte doua iar Djukic unul. 

Încât i-ai de unde nu-s pentru reprezentativa FRH, care a capotat în noiembrie la un redebut oficial, atât la lusitani cât şi-acasă cu polonezii, iar în decembrie şi luna aceasta a înşiruit eşecurile antrenării altora în pregătirile acestora pentru turneul final de „Mondial”.

Căci da, România a ajuns de ceva vreme a deveni doar sparring-partner al participanţilor la „Mondiale”, şi nici măcar dintre marile forţe. 

În Spania cedându-le luna aceasta Argentinei, cu 31-30, Egiptului cu 33-30 şi Norvegiei chiar cu 26-37, fiind de urmărit lungimea parcursului sud-americanilor, africanilor şi scanidavilor la actualul turneu final.  

Aşa cum România, care în completarea „Trofeului Carpaţi”, de Sărbători în Argeş, a regresat de la a smulge un 31-31 Serbiei, la a ceda 34-35 Georgiei, a fost pur şi simplu spulberată în cele din urmă în returul barajului de calificare la „Mondial”, în Cehia, care n-a câştigat încă în primele apariţii de săptămâna aceasta la turneul final. 

La un turneu final european revenind anul trecut chiar pe vremea asta, după zeci de-ani, „tricolorii” României, însă înclinându-se fără excepţie la EHF Euro 2024, aşa cum şi reuniunea feminină nu s-a încheiat cu bine pentru „tricolore” luna trecută la Debrecen, cu un al doilea eşec succesiv, 24-29 la 10 decembrie în faţa Poloniei, ceea ce le-a tras pe ultimul loc în una dintre grupele principale ale „Europenelor”. 

Altădată trăgând chiar şi la podium în deceniul trecut, „tricolorele” au sfârşit pe 11 în ierarhia generală a turneului final Women’s EHF Euro 2024, cedând chiar şi la 8 goluri Ungariei, după alte eşecuri previzibile şi cu Muntenegru şi Franţa, pe când reuşitele în minoritate, 3 faţă de cele 4 înfrângeri, au fost conturate la unul-două goluri diferenţă, cu mai accesibilele Cehia, Serbia şi Suedia. 

Tot drept o reflectare pe scena externă inter-ţări a exacerbării până în pânzele albe a importurilor masive de jucătoare în Liga Florilor, şi tot sub discutabilul pretext al aşa-zisei reprezentări internaţionale, controversat motiv de tocare a banului public prin intermediul grupărilor „Municipale” din elita feminină, pe undeva şi mai orientată spre resursele de peste hotare şi sub forma cooptării de tehnicieni străini, încât cei autohtoni, printre care şi timişoreanul Attila Ioan Horvath, ex-jucătorul şi antrenorul polist ghidând spre promovare CSM Slatina, tind a deveni o minoritate. 

Mai toate semnele şi indiciile sugerând că tendinţele sunt implacabile în direcţia greşită, şi chiar fără abatere, dacă până şi la o asemenea întrunire de început de an, care s-ar fi dorit a induce o primenire a viziunii de ansamblu, se poate injust şi incorect exagera sub forma punerii eronate a problemei că „jucătorii români nu fac faţă competiţiei cu jucătorii străini şi nu reuşesc să-şi câştige locul în echipă”, indusă din interes de-o manieră evitând de-a binelea rădăcina răului de către nimeni altul decât, deloc de mirare, reprezentantul dinamovist Vasiliu. 

Când de fapt prim-planul predilecţiei prioritare a celei care dă tonul relelor, CS Dinamo Bucureşti, pe importurile masive, chiar nu lasă din capul locului, prin însăşi orientarea strategică vădită a „roşilor”, marje de manevră şi acel loc invocat ca fiind de câştigat de către români. 

Pentru că, prin prisma unei alte remarci din cadrul întâlnirii, lansată tocmai de ex-preşedintele federal Alexandru Dedu, prezentându-se marţi „la centru” ca reprezentând SCM Politehnica Timişoara, în perspectiva conducerii secţiei handbalistice în noua organigramă cu Costinaş preşedinte al „Municipalului” după pasarea ştafetei de către useristul între timp parlamentar Şipoş, prin intermediul locţiitoarei autumnale Botezatu, „nivelul jucătorilor care ies din juniorat este submediocru, raportat la nivelul internaţional”.

Iar asta exact şi tocmai pentru că postdecembrist, handbalul intern – cu Dinamo între principalele sale exponente – n-a preîntâmpinat deloc evidenta decădere a standardelor cultivării şi pe mai departe în regim de continuitate a sectorului juvenil, iar odată decăzute nici n-a adresat stringent neajunsul, ci s-a complăcut într-o comodă şi superficială acceptare din inerţie a situaţiei, ba chiar identificând mai rapid în schimb un convenabil compromis cât se poate de detrimental pe termen lung, cel al importurilor în creştere numerică, substituind scăderea productivităţii autohtone în „pepinierele” sale. 

Rezultatele juvenile ale dinamoviştilor, modeste în raport cu aspiraţiile internaţionale ale clubului, fiind de exemplu elocvent sugestive în sensul că ceea ce constituia cândva un pol reper de formare al tinerilor sportivi, a pălit totalmente în semnificaţie pe fondul axării în special pe importurile de handbalişti deja formaţi de alte şcoli în dezvoltare ori chiar deja consolidate, spre deosebire de cea carpatină, în regres şi pierzându-şi implicit consistenţa. 

Încât, la cât de sever şi îndelungat a devenit reculul general la semicercul carpatin, fără alte tempouri de pierdut, a mai solicita chiar şi la această oră „clemenţă”, ceea ce a făcut acelaşi dinamovist Vasiliu marţi vizavi de eventualele reguli privind folosirea jucătorilor români, invocând lansarea la apă a exponentei tinereşti a „roşilor” pe noua scenă continentală astfel gândită de EHF în paralel la nivel european pentru cluburile cu reprezentare la seniori în Champions League, a adus nu a tărăgănare a lucrurilor, în aşteptarea unei ieşiri cumva la liman, cândva în timp, ci a negare a realităţii factuale obiective.

Că, în cei 35 de ani, şi prin viziunea cât se poate de greşită a unora precum mai ales şi-n special cei de la Dinamo, s-a ajuns într-un stadiu de constatare a pagubelor. 

Făţărnicie întreţinând starea de negare a influenţilor din fenomen vizavi de inexistenţa unei soluţii reale sub forma importurilor, oricât de valoroase ar putea ajunge acestea, ca substituent al creşterii propriilor tineri. 

Ori dacă Vasiliu al lui Dinamo era corect, cinstit, onest şi fair-play, ar fi admis atunci că e tocmai vina „marilor şcoli de handbal” din România că autohtonii ar fi în incapacitate de a-şi câştiga locul în echipă, cum greşit pune problema roş-albul într-un soi de plasare a carului în faţa boilor, ignorând că aşa-zisa inabilitate a tinerilor izvorăşte tocmai de pe urma climatului limitativ şi alterat în care au fost constrânşi să se formeze. 

Îi ai exact cum i-ai crescut, iar fosta şcoală campioană a lumii n-a mai creat postdecembrist în Carpaţi creşterii unor noi generaţii pe măsură, ci văduvite de cea mai bine structurată instruire. 

Încât e de-a dreptul scandalos ca pânp şi-n acest ceas al XIII-lea atenţia să fie deturnată de la rădăcina răului prin a fi aruncată povara inadecvării tocmai în cârca… „vinovaţilor fără vină”. 

Şi sare elocvent în ochi că tocmai cel mai prolific nou centru juvenil din ţară, „pepinieră” a lui CSU din Suceava de la care tânărul „tricolor” Stanciuc a fost racolat chiar de… Dinamo, prin reprezentatul bucovinenilor, Andrei, a venit dacă tot se propunea… faza pe propuneri cu ideea necesarei obligativităţii înscrierii pe raportul de joc a unui număr de jucători români eligibili pentru echipa naţională, propunând cifra 8, fără însă ca, deloc surprinzător, bucureştenii să fie favorabili iniţiativei, susţinută în schimb de exemplu de CSM Bacău, CSM Constanţa, CSM Odorheiu Secuiesc, CSA Steaua şi AHC Potaissa Turda – aceasta propunând în plus şi un jucător român U21 sau U23 permanent în teren, completare salutată de CSM Vaslui, şi acesta pe linia sucevenilor.

Care va să zică jumătate dintre cluburile din Liga Naţională trag să schimbe ceva, deşi până şi-acest 8, la starea reală de fapt din handbalul intern, constituie cam o jumătate de măsură. 

Dar tot e ceva. 

Însă câtă vreme multipla laureată naţională la zi nu-i în aceeaşi barcă şi gsp o drăgăleşte vizavi de coeficientul de ţară ce-l rotunjeşte CS Dinamo în numele elitei interne, nici măcar jumătăţile de măsură nu par a avea grabnică trecere. 

Fără ca alte propuneri de bun simţ vizavi de îmbunătăţirea activităţii sectorului juvenil să vină cumva de exemplu dinspre „farul din Floreasca”, dar tot din teritorii, încât CSM Bacău a propus prin spusele lui Ionuţ Rotaru elaborarea şi transmiterea unei linii metodice unitare la nivel de copii şi juniori, iar CSM Bucureşti, prin Cristian Stamate, investiţiile în pregătirea antrenorilor din acelaşi sector, susţinută şi de Alexandru Dedu, care a adus în discuţie reintroducerea unor criterii valorice pentru handbaliştii străini şi obligativitatea folosirii celor români un anumit minim număr de minute pe meci sau pe campionat.

Români ori străini, toţi pot ajunge pe de-altă parte în aceeaşi barcă a suferinţei pe fondul anacronicei imixtiuni a pseudo politicului în sport, ceea ce a erupt mai clar tot luna trecută când cu dezvăluirea păsului celor de la CSM Focşani, căci aşa se poate… petrece la cluburile „Municipale”, întrebându-te dacă n-a fost mai sincer din partea teleormănenilor promovaţi, tot sub umbrela unui „Municipal”, c-au declinat din raţiuni probabil tot financiare dreptul de participare pe o scenă ca „pălărie prea mare”.  

Însă slăbirea handbalului românesc a survenit cu-atât mai mult, atât mai lipsind în plus, pe fondul conformismului încuviinţării impunerilor din pLandemia „sperietoare” Stupid-19, când, de gura „superiorilor” pe scara măgarilor, printre alţi mai sus puşi exact şi COSR între aceştia, COSR care acum trage sportul în 7 de guler, „administraţia Dedu” a îngenunchiat docil în faţa unor aberaţii şi absurdităţi detrimentale intereselor imediate şi în timp ale stării reale de bine a jocului la semicerc din Carpaţi. 

Încât până şi cei din handbalul profesionist al Germaniei au sesizat la ceea ce s-au dedat cei din fenomenul carpatin, prin prisma experimentelor cu „turneele de sală” în locul rundelor clasice de campionat, şi nici n-avea cum să nu le sară în ochi asemenea… „burtă”. 

Fără a trece prea mulţi ani până când cele mai nedetectabile efecte în timp ale acceptării inacceptabilului, sub forma încuviinţării impunerilor şi a aşa-zisei „vaccinări sigure şi eficiente”, să se manifeste sub cele mai subtile forme, alegându-şi victimele, deloc întâmplător de exemplu în cazul lui Glibko.

Sau în ce hal a putut să-şi rătăcească handbalul intern busola la începutul actualului deceniu.

Încât faza pe propuneri, măcar atît, şi-aceasta, e binevenită ca un punct de plecare. 

Încotro?

Chiar mai rău şi mai jos greu de crezut că s-ar mai şi putea. 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Handbal și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


5 × doi =

 


Ultimele articole din categoria Handbal: