Într-o capitală a Banatului atât de lipsită în arena sa handbalistă şi baschetbalistă a seniorilor de rodul faptelor, a adăuga alte şi-alte noi vorbe, fie oricât de însufleţitoare, şi care-şi au într-adevăr farmecul lor cu cât mai frumoase şi „mari” sunt, precum s-au conturat miercuri la Primăria Timişoara, n-are decât efectul contraproductiv de a fi tot mai puţin credibile. Şi percepute ca atare cu precauţie, una cu-atât mai mare cu cât chiar în Consiliul de Administraţie al clubului „Municipal” care a şi aprobat în unanimitate miercuri noii manageri ai secţiilor ramurilor în speţă se află tocmai nimeni altul decât ex-rectorul UPT Aurel-Viorel Şerban, cel care, din acea funcţie, promitea oficial la 30 mai 2014 pentru toamna lui 2015 că „violeţii” vor debuta la semicerc în noua „Polivalentă” de lângă Baza II – UPT „direct în cupele europene”, ori nici măcar astăzi nu este sala inaugurată. Însă Şerban a fost prezent din partea C.A. la înfăţişarea oficială a lui Alexandru Dedu ca manager de la 1 februarie al secţiei jocului cu mingea mică.
Mai pe şleau, Timişoara are mai mult decât plin podul de vorbele „de bine” şi chiar dulci ale celor învestiţi peste decenii cu încrederea de a gestiona activitatea sportivă, şi cărora nu le-a venit aşadar greu a lansa promisiuni, bazându-se eventual şi pe memoria tot mai neantrenată a publicului, încât alte şi-alte vorbe frumoase şi „mari” pe fondul absenţei în timp a rodului faptelor palpabile tind a deveni tot mai goale.
Având şi spusele însufleţitoare caracterul lor pozitiv, ca modalitate de inducţie a unor energii pe măsură, mai ales în momentul unor prezentări oficiale la învestiri în funcţii.
Dar, raportat la realitatea factuală obiectivă – văduvită de o stare de spirit asociată pe Bega mişcării sportive, precum şi la contextul general respectiv în raport cu antecendente ale promisiunilor neonorate, pot fi însă semnalate şi-n sensul acestor rânduri, c-ar fi fost deja oricum destule zise „de bine” şi „mari” dar neacoperite de fapte.
Tocmai faptele de care are Timişoara sportivă atâta nevoie, în aşteptarea cărora ar fi de preferat o mai cumpătată etalare a jocului cuvintelor.
Rostogolite cândva apropo de perspectivele punctuale ale sportului local tocmai de către unul dintre cei 4 protagonişti ai prezentării oficiale de miercuri de la Municipalitate, şi-anume Viorel Aurel Şerban, atunci în calitatea sa de rector al Universităţii Politehnica Timişoara şi referindu-se în acel 30 mai 2014 la proiecţia că „se anunţă în schimb un sezon spectaculos deoarece sunt create condiţiile pentru accederea în zona înaltă a ierarhiei, căzându-se la un acord cu Consiliul Local şi Judeţean pentru o suplimentare a bugetului astfel încât obiectivele să fie fezabile… Am temporizat în aşa fel încât să debutăm acolo direct în cupele europene…”
Promisiunea fiind legată de toamna lui 2015 şi de prezenţa handbaliştilor „violeţi” ai Politehnicii într-o nouă sală „Polivalentă” astfel inaugurată.
Ori au trecut deja 10 ani în care respectiva incintă destinată sportului n-a fost încă finalizată şi predată la cheie.
Aşa încât chiar câtă acoperire şi totală credibilitate ar mai putea avea la 29 ianuarie 2025 spusele fie şi însufleţitoare ale unui cvartet avându-l în componenţă şi pe Viorel-Aurel Şerban din actuala sa capacitate de membru în Consiliul de Administraţie al SCM Timişoara care a dat în unanimitate miercuri girul învestirii noilor manageri ai secţiilor de handbal şi baschet, Alexandru Dedu – astfel „repatriat”, şi Horia Păun!?!
Preaplin fiind deja podul vorbelor frumoase dar dovedite în timp drept goale din partea administratorilor „buni gospodari” ai arenei locale, în contrast cu lipsa unei stări de spirit de dată recentă, în mod cert sub standardul aspiraţiilor Timişoarei sportive, încât să mai fie totuşi îndesate spre vârf alte şi-alte vorbe dulci şi „mari”.
Care pot fi rostite la nesfârşit, dar nu ţin loc de necesara elevare a conştiinţei spirituale, catalizatoare a vitalei schimbări a mentalităţii, ca puncte de plecare în înrâurirea lucrurilor spre un viitor rod al faptelor.
Unică rută spre succes, deloc altfel. Având la bază conştiinţa, mentalitatea.
Iar dacă ar fi exersată o mai mare chibzuinţă, atunci şi doar faptele şi numai acestea ar fi lăsate să vorbească.
Ori aşa se pare, prin feluritele spuse de miercuri, că nu s-au prea învăţat de fapt nişte lecţii ale trecutului.
De exemplu şi strict prin prisma rememorării acelei promisiuni punctuale din mai 2014 cu vedere spre toamna lui 2015 – consemnarea de la vremea respectivă fiind accesibilă AICI, încât orice alte noi vorbe „măreţe” să fie percepute cu rezerve dar şi analizate ca atare, precum sub forma acestor rânduri.
Fără a ne lua în plus în profunzime de „moştenirea” cu care s-a ales ulterior în timp SCM Politehnica de pe urma administrării sale în deceniul trecut, încât a tot ajuns în actualul deceniu a cocheta cu barajul de supravieţuire în Liga Naţională, indiferent cât de notabile erau de natură punctuală unele reuşite, în 2016 când cu cucerirea „bronzului” pe ţară deja la finele primului sezon „plin” cu Pero Milosevic la cârmă iar apoi în 2019 cu adjudecarea Cupei României, căci în acel caz s-ar putea contura şi alte concluzii despre gestiunea „sportivă” a fostului rector între timp trecut şi pe la cârma fotbaliştilor alb-violeţi alunecaţi în 2022 şi 2023 spre retrogradări consecutive din Liga 2. Doar „întâmplări” şi coincidenţe.
Şi fiind pe de-altă parte absolut imposibil de uitat că tocmai duoul actualmente girat de Consiliul de Administraţie al SCM Timişoara avându-l şi pe Aurel-Viorel Şerban în componenţă, C.A. votându-i unanim pe Alexandru Dedu şi Horia Păun în fruntea unor secţii ale „Municipalului”, îşi leagă numele de administrarea activităţii handbalistice şi baschetbalistice din România, dintr-o calitate anterioară de preşedinţi federali, de o manieră „pe pilot automat” de încuviinţare a unor aşa-zise „măsuri” care nu constituiau nimic altceva decât realmente impuneri cât se poate de detrimentale binelui în sine al fenomenului, docila acceptare a unor absurdităţi „pericol public” – şi dovedite ulterior ca atare – născând tot percepţii pe o linie a lipsei de credibilitate.
De fapt, într-atât de exagerate şi bineînţeles forţate erau aberantele soluţii adoptate în 2020-2021 de FRH, cu Alexandru Dedu preşedinte într-un nou mandat, după ce era iniţial învestit în 2014 şi căruia îi expira în 2022, încât atrăgeau atenţia până şi unor altfel foarte ocupaţi slujbaşi ai Bundesligii, contrariaţi de sistemul competiţional „pericol public” din Carpaţi şi lansând în consecinţă un ecou drept reacţie la cele „răsuflate” dinspre Liga Zimbrilor, aspectele puse la cale de forul federal nefiind deloc favorabile stării de bine a sportivilor şi colectivelor cluburilor în general, nici competiţiilor în sine.
Ori de-asta este de punctat că nu se prea învaţă pesemne din lecţiile trecutului, trecut tinzând în schimb a fi măturat şi camuflat sub preş, în vreme ce sunt accesate în schimb „amintirile din copilărie”, într-adevăr minunate dar care nu mai ţin şi de cald la restriştea din sportul timişorean, sau mai recentele „fapte de vitejie” care au transformat Tâmpa dominând Braşovul într-un biet masiv totalmente eclipsat de sclipirile „Municipalei” Corona de când cu Alexandru Dedu conducător de club.
Într-adevăr, nimeni nu contestă plusul performanţei sportive a unor secţii ale ardelenilor în noul deceniu, în raport cu propriile standarde anterioare dar şi-n termeni comparativi cu alte centre din ţară, însă marea întrebare care se pune, într-o proiecţie în timp a implicaţiilor demersurilor înfăptuite cu Dedu decident, ţine de emulaţia ca „moştenire” în bolta peste ani.
Căci gloria sportivă a laurilor de moment, oricât de strălucitori şi chiar repetitivi, este cât se poate de vremelnică şi trecătoare, dar n-are aceeaşi valoare dacă nu este generatoare mai ales a unei fundaţii sănătoase în timp.
Şi cât să fi fost de eficientă într-o perspectivă pe termen mediu-lung investiţia în căţărarea relativ rapidă de către Braşovul de exemplu voleibalistic ori baschetbalistic a unor trepte ierarhice, numai şi numai timpul va avea darul de a o dovedi. Şi va dezvălui totul negreşit.
Punându-se şi întrebarea de ce Alexandru Dedu n-a marşat pe continuitate în a şi vedea extinsă în timp traiectoria în ascensiune a „Coronei”.
Revenind „la oile” grupării Municipalităţii Timişoara, cea mai discutabilă situaţie ţine de-această fixaţie a atragerii gloriei sportive a laurilor de moment, cât se poate de vremelnici şi trecători, ca falsă convingere că ar genera automat şi cu certitudine o mare emulaţie în întregul fenomen local.
Ori prin prisma „falei” lui Alexandru Dedu vizavi de cele izbutite la CSM Corona Braşov, aşa s-ar arăta lucrurile, că, în sensul de a fi convingător şi a-şi justifica învestirea, se va pompa (ne)sănătos în goana cât mai zorită şi intensă după gloria de moment, în consecinţă fiind şi discutată deja în Primărie o creştere bugetară, totul în baza percepţiei şi eronatei teze că laurii trecători vor şi cataliza dorita emulaţie a mişcării sportive locale.
Da, indubitabil, rezultatele mai bune vor strânge spectatori mai mulţi în vechea tribună, şi vor suscita în general un interes ceva mai larg, în creştere, însă nu va exista absolut nici cea mai mică garanţie că tocarea în plus a banului public pe aducerea unor handbalişti, şi bunăoară baschetbalişti, mai valoroşi şi mai scumpi la buzunar, va avea şi-un impact eficient în timp în raport cu dorita emulaţie de ordin general.
Realist vorbind, cu tot cu unicul titlu naţional la semicercul masculin în jocul în şapte, smuls bucureştenilor în 1991 de către „violeţii” cu tânărul Alexandru Dedu în teren, „Poli” n-avea a mai repeta vreodată isprava, ba dimpotrivă, avea a cocheta în timp chiar şi cu mediocritatea, tot pentru că efemera glorie sportivă nu ţine şi de continuitate.
Iar indiciile recente dinspre Braşov sugerează că reţeta e cât se poate de clară, mergându-se pe achiziţii masive şi importuri, ceea ce implică un anumit buget, adus în discuţie şi la Timişoara, în sensul de a fi superior, suplimentat.
Dar va fi eventuala reuşită într-atât de entuziasmantă cu caracter inspiraţional pentru a cataliza o „revoluţie” pe plan local în suflarea sportivă în general?
Sau se va dovedi a fi o mai amplă tocare a banului public, nu însă în cele mai potrivite direcţii? Ci în contul unor sportivi străini azi aici, poimâine altundeva, fără ca beneficiile reale şi necesara stare de (mai) bine la nivelul „firului de iarbă” al mişcării sportive locale să fie cu adevărat palpabile.
Fapt cât se poate de valabil de pe urma readucerii în toamnă a titlului naţional de către rugbişti în Banat, triumf meritoriu fie şi-ntr-un campionat sever devalorizat, fără însă a fi generat, realist vorbind, acel impact al emulaţiei de ordin general pe Bega.
Căci s-au apucat brusc şi dintr-odată mai mulţi copii şi tineri a practica jocul în XV sau a efectua mai multă mişcare şi nu ştim noi!?!
Nici pomeneală, dimpotrivă, starea reală de bine organic a societăţii fiind tot mai periclitată de-aşa-zisul „stil de viaţă” pe repede-nainte şi ignorant în raport cu anumite aspecte de căpătâi, încât populaţia tinde mai degrabă a se confrunta cu o îmbătrânire prematură şi o stare latentă de vătămare vizavi de varii afecţiuni cronice, climat în care şi sunt plămădite noile generaţii, adică nu cel mai propice, ci de-a dreptul periclitant într-o perspectivă în timp, greu fiind însă de detectat implicaţiile din bolta peste ani a unor alegeri actuale de moment.
Mai altfel spus, se cam moţăie pe pilot automat în preajma unei „bombe cu ceas”, cea a şifonării „buletinului medical” al naţiei de la vârste incremental tot mai fragede, dar li se pare unora că o soluţie a adresării problemei, ca modalitate de atragere şi impulsionare a tinerilor şi celor mai predispuşi sedentarismului spre mişcare şi chiar sport, ar ţine de creşterea bugetului alocat din banul public pentru a fi pompat în creşterea competitivităţii prim-divizionarelor locale şi de handbal şi baschet în Liga Naţională.
Ori pot s-aducă Dedu şi Păun şi titluri la Timişoara, că problemele de fond nu se vor evapora într-o aşezare în care, absolut elocvent şi vorbind de la sine, unii au fost (in)capabili a „da verde” apariţiei unei staţii de alimentare cu carburanţi în imediata proximitate a căilor de acces a vechii săli solitare şi „colac de salvare” a capitalei Banatului, „Constantin Jude”, cât se poate de elocvent vizavi de mentalitatea reală majoritară a cetăţenilor aşezării pe relaţia cu sportul.
Altundeva, s-ar fi ieşit „în masă” în stradă, ca protest civic spontan în solidaritate cu lumea sportului, pentru a se evita o asemenea aberaţie. Ori s-a sesizat cineva?
Nefiind care va să zică o soluţie cu-adevărat câştigătoare, într-o „schemă mai mare a lucrurilor”, a toca şi mai abitir banul public pentru a exacerba şi pe Bega nivelul mercenariatului din Liga Naţională şi Liga Zimbrilor, căci salariile eventual mărite şi pompate în conturile unor trecători stranieri nu se vor regăsi realmente ca veritabilă plus valoare în bolta timpului la „firul de iarbă” al mişcării sportive locale.
Şi cel mai probabil ca astea să fie „reţetele” lui Dedu şi Păun şi ca formă de justificare a învestirii unor ex-preşedinţi federali drept şefi de secţii la un club de drept public, neexistând nici măcar o masă critică reală a entuziasmaţilor de readucerea trofeului pe Bega de către cei din Ronaţ în involuata Ovalie carpatină.
E un soi de învârtire în jurul cozii, într-un cerc vicios al decăderii severe a sportului intern în general, încercările de a salva aparenţele având gradul lor de reuşită prin percepţia puerililor, fără însă a avea un impact cu adevărat notabil în „viaţa cetăţii”.
Cel mai câştigat în plan imagistic, şi ca strop în plus de propagandă electorală, fiind fără doar şi poate cel strecurat în cadru la fotografia de grup cu trofeul rugbistic, ba şi pomenind de prima pe adresa jucătorilor de parcă ar fi adus-o de-acasă şi nu din dările localnicilor, şi-anume edilul Dominic Fritz, cel care la începutul deceniului semnala că n-are „sportul” în vocabular.
Şi-atunci când ar fi oare mai credibil!?
Tot despre credibilitate fiind aşadar vorba.
Precum în cazul fostului rector Şerban, de la ale cărui spuse în sensul debutului handbaliştilor polişti la momentul inaugural al noii săli polivalente în eurocupe au trecut peste 10 ani, dar incinta nu e nici măcar astăzi dată în folosinţă.
Nimic de mirare însă din partea unui aşa-zis politician, căci nu se poate vorbi nici de vreo politică propriu-zisă în România, ca Dominic Fritz să meşteşugească vorbe mari la prezentarea oficială a unor învestiri în funcţii, în sensul în care „începem transformarea SCM-ului în ce ar fi trebuit să fie de mult timp. Asta înseamnă să devină forţa principală care impulsionează sportul timişorean, îl duce spre succes. De astăzi, ambiţiile noastre pentru SCM cresc, de astăzi susţinerea noastră pentru SCM creşte, de astăzi şi atribuţiile SCM-ului o să crească.”
Transformare, impulsionează, succes, cel mai credibil fiind cu… ambiţiile. Deşarte şi eronat orientate.
Oamenii „de partid şi de stat ai sistemului”, şi toţi sunt mufaţi într-un mod sau altul banului public, sunt parcă tot mai ambalaţi a toca şi mai anapoda dările contribuabililor în toate aceste „Municipale” concurând în nişte competiţii tot mai artificiale şi mai disociate identitar de valorile reale ale sportului local.
Fără ca beneficiile acestor demersuri să se regăsească în mod real la „firul de iarbă” al fenomenului, nici atât în societate în general.
Lâncezită în sedentarismul care n-a fost ameliorat de exemplu la vederea prestaţiilor unor exponenţiali jucători naturalizaţi etalon şi-ajunşi inclusiv „tricolori”. Iar asta oricâţi spectatori ar magnetiza tot drept exemplu U-BT în Cluj Arena până şi-n Euro Cup.
Societate rătăcită în schimb şi-n general într-un „stil de viaţă” pe căi nu dintre cele mai potrivite.
Iar efectele la prima vedere într-atât de benefice ale existenţei acestor modele sub ochii noilor generaţii nu mai au aceeaşi forţă de impact tocmai pentru că punctele de referinţă ale noilor circumstanţe generale societale, de când cu deteriorarea stării reale de bine în pLandemia „sperietoare” Stupid-19 din 2020-2022, sunt binişor schimbate.
Dar unii vor s-o ţină de-a-n-boulea tot aşa, pe „sportul de partid şi de stat” al „Municipalelor”, cu cluburi aşa-zis „profesioniste” dar proptite de fapt din… banul public – cel mai simplu şi la îndemână de tocat, căci nu-l aduce de-acasă nici Şerban, nici Fritz, nici Dedu.
Altfel nevenindu-le „ilustra” idee de a balona bugetul şi pentru a ademeni varii importuri de-aiurea, mai scumpe la pungă, în goana după glorie sportivă, cât se poate de trecătoare.
Decât ceea ce a pus la cale CSM Bucureşti pe buzunarul cetăţenilor capitalei, un contraexemplu prin absurditatea artificială de la gruparea de handbal feminin, mai bine a te limita a-ţi creşte propriile „pepiniere”, deşi fără lauri în palmares şi „recunoaşterea” întregii ţări.
Există însă premizele, prin ceea ce a exersat Alexandru Dedu la Braşov şi ceea ce intenţionează Dominic Fritz sub forma majorării bugetului clubului, suplimentare care nu va servi cel mai probabil creşterii localnicilor, ci externalizării câştigurilor, ca şi „Municipalul” de pe Bega să intre-n hora naţională a „Corabiei nebunilor”.
Iar asta în absenţa unei perspective mai ample a lucrurilor, prea „înşurubaţi” fiind însă cei în speţă în miezul problemei, ca parte a sa dar nu a rezolvării sale.
Această naţie trebuia demult a dispune de cluburi puternice private, degrevând bugetul public prin crearea unor pârghii de stimulare a sectorului antreprenorial în direcţia susţinerii sportului competiţional, încât tot acest hei-rup pompieristic al plusării la necesarul „Municipalului” aduce tot a frecţie la piciorul de lemn.
E un sport competiţional de echipă bolnav tocmai pentru că se sprijină pe dările publice, mereu cu nonşalanţă tocate de cei selectaţi şi propuşi maselor pentru a decide în numele lor, deşi aleşi fiind doar de câte o minoritate, un fapt fiind cât se poate de cert, şi-anume că populaţia şi-i merită din plin pe cei care o oglindesc din jilţul „alesului”.
Şi-ar mai exista oare credibilitatea pe care aceşti „aleşi” ţin s-o emane, luând de exemplu în calcul promisiunile totalmente fără acoperire ale lui Şerban din 2014, cele încuviinţate în detrimentului binelui organic al întregului handbal românesc de către Dedu în 2020-2021 sau semnalarea absenţei nu demult din vocabularul lui Fritz a cuvântului „sport”?
Edil între timp subit amorezat de potenţialul „băilor de mulţime” prin intermediul lumii arenelor.
Aşa încât doar faptele vor vorbi de la sine, căci de vorbe destui sunt sătui în biata Timişoara sportivă.
Însă primele semne nu sugerează cea mai limpede viziune, ci acelaşi conformism convenţional, „schemă de tratament” cu mai mulţi bani din dările publice la bugetul „Municipalului”, cât de-o echipă din 4 zări care să aducă pe repede-nainte vreun trofeu justificativ al trecătoarei glorii sportive.
Şi ce va rămâne cu-adevărat după noi?
De detectat talia noilor generaţii, accesoriile vizuale de pe nas ori gradul de pluricontaminare în care sunt condamnate a creşte în necunoştinţa de cauză a imaturilor porecliţi „adulţi”, şi se poate deduce că viitorul e deja în prezent iar cei care cred că „vor schimba lumea” prin a investi în „Municipalul” local sunt în eroare cap-pornire.
Punctele de referinţă fiind aşadar deja binişor schimbate între timp.
Chelului, tichie de mărgăritar, fix de-asta mai avea nevoie Timişoara cea cu infrastructura sportivă praf şi cu sportul şi mişcarea pentru noile generaţii la un nivel insuficient stării de bine real al societăţii, ca struţocămila „Municipală” să aibă parte de la un an la altul de un buget mai generos. Şi să rupă curând gura Carpaţilor precum Corona.
Căci altfel Timişoara chiar le-are pe toate de bine ce-i este, tratându-se atâţia pe unde pot şi pe unde văd cu ochii prin străinătăţuri, de „sănătoasă” ce-a ajuns, climat în care sunt nevoite a creşte noile generaţii.
Dar se stă de-alte vorbe mari, când de fapt şi unor promisiuni din 2014 le expiră deja termenul de 10 ani al neîntrupării lor.
Iar unii şi mereu aceiaşi împărţitori ai promisiunilor sunt tot aceiaşi care şi-n ziua de azi aleg şi numesc, pesemne cu cea mai mare luciditate şi clarviziune.
Prin concurs, organizat de Primăria Timişoara pentru funcţia vacantă de conducător al clubului „Municipal” după saltul lui Şipoş spre Parlamentul României de pe „rampa sport” asigurată pe Bega, ca reprezentant al Uniunii Sabotaţi România, câştigându-şi postul Cătălin Costinaş, absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, antrenor de karate şi fost preşedinte al unui club sportiv de karate, explicând la prezentarea oficială de miercuri că „rolul meu este unul administrativ. Pentru început, mă voi ocupa şi de sport şi de partea organizatorică. Apoi, mai ales dacă se face acea fuziune cu CSM, partea sportivă va deveni foarte mare şi am înţeles că vor exista şi alte însărcinări în ceea ce priveşte clubul. La acel moment, vom avea nevoie de cineva care să fie dedicat liniei de sport şi atunci sunt posibile unele reaşezări.”
