Ieri, la masa de prânz luată la firmă, aflu că la Şcoala generală Y din Timişoara e un băiat care vinde droguri, să-i zicem Coco. Coco e cam prim clasa a VII-a, a VIII-a.

Dacă eu, care n-am copii, am aflat asta, vă daţi seama că ştie toată lumea. Copiii ştiu, părinţii ştiu (că de acolo am aflat eu), toată şcoala ştie – profesori, diriginţi, director. Dacă ştiu eu, ştie şi poliţia, ştie şi procuratura, ştiu şi securiştii.

Nimeni nu face nimic. Nimic interesant. Interesantă este însă întrebarea DE CE NU FACE NIMENI NIMIC?

Dacă aş întreba-o pe prietena mea Bella de la poliţia timişoreană, implicată în multe acţiuni de recuperare a minorilor, mi-ar zice: „Bogdane, ce să facem? Să-l arestez nu pot, că-i minor. Părinţii nu-i fac nimic. Profesorii nu au nicio putere, dacă îi trag cumva vreo palmă au încurcat-o ei. Poate îşi mai cheamă Coco şi nişte prieteni mai mari şi le dă o bătută soră cu moartea. Legea nu ne dă voie să facem nimic, când îl ridic şi-l duc la secţie unde-i mut EU fălcile cu două palme, a doua zi e pe stradă înapoi.” BUUUN. Asta cu siguranţă e adevărat, DAR…

Ca om trecut de 36 de ani, am suficientă maturitate ca să înţeleg că în lumea asta nu există trafic de droguri cât de cât semnificativ care să nu fie direct sau indirect controlat de serviciile secrete. Sistemul e părtaş în multiple feluri la distrugerea copiilor. Şi nu vorbim DELOC doar de România.

Să luăm cazul lui Coco. Coco ăsta vinde droguri copiilor de clasa a VIII-a din Timişoara. OK, dar el nu are plantaţie sau laboratoare acasă. Un şmecher ceva mai bătrân îi plasează marfa. Coco însuşi, ca să nu o încaseze, s-ar putea să dea cu ciocu’ la băieţii buni spunând după caz: ce copii cumpără de la el, ce meserii au părinţii acestora etc. În acest mod elegant, pot apărea informaţii folositoare.

De exemplu: un bătrân procuror în pragul pensiei, adică pe la 45 de ani, află cu stupoare că are un copil consumator tocmai atunci când se pregăteşte să instrumenteze dosarul X. Plus, evident, rămâne traseul banilor. Coco îşi păstrează un procent, dar grosul îl dă mai departe la şef şi tot aşa pe lanţ în sus până se ajunge la vreun general sau chiar la fondurile negre ale unei instituţii.

Acum se pune problema: este o astfel de instituţie atât de coruptă încât să se facă părtaşă cu bună ştiință la distrugerea unei generaţii? Un tip de răspuns ar putea fi: DA.

Altul ar fi: „Dacă nu am acoperi noi nişa asta ar veni oricum alţii. Atunci am pierde şi informaţiile, şi controlul, şi banii pe care îi folosim pentru BINELE ŢĂRII.” Okeiş, dar ce faceţi voi spre binele ţării atât de important încât să trecem cu vederea faptul că sunteţi complici la distrugerea copiilor?

„EEE. Asta nu putem să-ţi spunem, dar dacă noi nu am acţiona, ţara asta s-ar duce cu totul de râpă.” Cam aşa se poartă un dialog cu oamenii sistemului.

Nu putem încheia un subiect atât de vast într-o postare de sâmbătă după-amiaza, aşa că promit că voi reveni.

Aş vrea să punctez doar două chestiuni de final:

1. Vă puteţi imagina vreun copil traficând droguri în şcoli acum 35 de ani?

2. Admiţând că la noi instituţiile se murdăresc pentru a-şi suplimenta fondurile (personale/ instituţionale), de ce acelaşi lucru se întâmplă în ţările (ne)civilizate precum Anglia, Franţa sau SUA, unde poliţia e complice şi în nenumărate cazuri de trafic de oameni?

Pe aceste subiecte FOARTE INTERESANTE am mai scris (link) şi promit să revin.