Un interviu în exclusivitate. Într-un nou episod, al șaisprezecelea al serialului ”Salvați Universitatea! U Timișoara, 40 de ani de la jucarea finalei Cupei Campionilor Europeni”, fosta multiplă campioană națională cu echipa de handbal fete a Universității, Cristina Petrovici, totodată vicecampioană a Europei cu timișorencele și vicecampioană mondială cu România, cu care se clasa a patra la Jocurile Olimpice de vară 1976, ne-a răspuns cu amabilitate la cîteva întrebări. Petrovici juca în echipa Universității, finalistă pe 1 aprilie 1973 a C.C.E., Liga Campionilor de astăzi…
Născută la 18 noiembrie 1950 la București, extrema stîngă Cristina Petrovici a evoluat 9 sezoane la Universitatea Timișoara și a adunat peste 100 de selecții în tricoul reprezentativei României: ”Am început să joc handbal la Școala Sportivă de Elevi sub îndrumarea profesoarei Angela Zamfirache-Willems. Eram elevă la Școala Germană din Bălcescu, iar de acolo, împreună cu alte colege de școală – Hilde Hrivneak, Elisabeta Simo – am fost recomandate la Școala Sportivă de Elevi, la handbal. Antrenamentele cu doamna Willems mi-au plăcut și foarte repede am avut și succese, așa că nu m-am gîndit la alt sport”.
”Am fost extremă stîngă – în opinia antrenorului Constantin Popescu, cea mai bună din istorie, articolul “Cele mai bune din istorie“, de Marius Breazu. Am fost surprinsă dar și mîndră cînd am citit acest articol”, a mai spus Cristina Petrovici, care a activat mai întîi, în 1963 – 1964 la SSE, apoi, în 1964 – 1968 la Liceul 4, în 1968-1977 la Universitatea Timișoara, iar în 1978-1983 la A.E.M. Timișoara, în palmares, ca selecționări în echipa națională, cu 10 la tineret și 110 la senioare.
”Echipa Universității din acea perioada a fost o echipa unită, cu jucătoare bune pe fiecare post – fără aliura de vedete – și care au știut să sprijine jucătoarea care avea forma cea mai bună în meci. Am fost mîndre de a fi reprezentantele orașului Timisoara și Universității, la care toate eram studente. Majoritatea la Educație Fizică dar și la fizică, filologie sau științe economice. Eu sînt absolventă de Științe Economice”, a mai explicat Cristina Petrovici, specificînd că ”Timișoara în acea perioadă a avut multe echipe bune de divizia A – cu rezultate bune, iar publicul era prezent în mare număr să susțină sportivii. Noi însă eram totuși echipa cu cele mai bune rezultate și stadioanele sau sala Olimpia erau tot timpul pline. În măsura în care programul meciurilor permitea, sportivii celorlalte echipe se susțineau reciproc, mai ales cînd era vorba de meciuri cu echipele rivale sau cum a fost cazul la noi, cu meciurile din CCE. Rivalele noastre din acea perioadă la titlu erau Universitatea București și IEFS Bucuresti. Toate echipele însă aveau dorința de a ne învinge, deci mobilizarea era maximă de fiecare dată!”
”La meciuri, fiecare jucătoare avea felul ei propriu de a se mobiliza pentru joc. Nici un meci nu începea însă fără ca domnul Lache să nu ne spună că trebuie să avem “un gînd comun” – adică gîndul de a face totul să învingem. Domnul Lache ca antrenor a știut să ne mobilizeze, să jucăm cu plăcere și cu dorința de victorie, iar antrenamentele le concepea în așa fel încît ne solicita la efort maxim dar fără să avem senzația că ne chinuie. Începeam multe antrenamente cu fotbal la încălzire și cîteodată, cînd juca și dînsul cu noi, se încingea un meci pe “viață și moarte”, pîna nu cîștiga echipa în care juca dumnealui”, a continuat povestirea Cristina Petrovici, adăugînd: ”Fiind toate studente, aveam pe zi între 6 și 10 ore de școală, iar antrenament de 4 ori pe săptămînă în timpul campionatului. De aceea antrenamentele le începeam tîrziu iarna, chiar de la 20 la 22, ca să putem fi toate prezente. Fiind jucătoare amatoare, nu aveam venituri ca sportive, beneficiam doar de o indemnizație de efort de 400 de lei, egal pentru fiecare jucătoare din lot”.
”Din sezonul competițional 1972-1973 mi-a rămas în suflet meciul retur de la Timișoara, cu SC Leipzig. Meci dramatic prin importanța lui și prin evoluția scorului, golul egalării – marcat în ultimele secunde de joc, și pe urmă explozia de bucurie în tribunele arhipline, și noi pe teren… În finală nu am reușit să ținem piept echipei Spartak Kiew, care la vremea respectivă era cea mai bună echipa de club. Majoritatea jucatoărelor erau și componente ale echipei naționale a URSS. Igor Turcin era antrenor la Kiev dar si la echipa URSS. Ca jucătoare de remarcat era Zenaida Turcina – coordonator de joc, una din cele mai bune jucătoare din acea perioadă, și tînăra Makareț”, a mai spus Cristina Petrovici, enumerîndu-și coechipierele: ”Din colegele de echipă din acea perioadă, la Timișoara este Teri Popa, Lena Stocovici și Erji Simo. Hilde Hrivneak e la Râmnicu Vâlcea, Ibadula e în USA, Cornelia Hristov în Austria, Edeltraut Sauer, Gerlinde Oprea și cu mine, în Germania. Nu știu ca unul din copiii noștri să fie sportiv de performanță”.
”Eu vin des în țară și atunci mă întîlnesc cu Lena Stoicovici, Erji Simo sau Hilde Hrivneak. Cel mai apropiată am fost însă de Ioli Rigo – Cîmpeanu, care din păcate a decedat la numai 57 de ani, în 2004. În continuare am rămas în contact cu fiica ei, care trăiește la Timișoara”, a explicat Cristina Petrovici, rememorînd: ”Pentru mine personal anul 1973 a fost cel cu rezultatele cele mai bune, după finala din C.C.E., în decembrie am cîștigat medalia de argint la Campionatul Mondial din Yugoslavia. Cea mai mare dorință și satisfacția oricărui sportiv sunt Jocurile Olimpice. Eu am avut plăcerea de a fi prezentă la J.O. de vară 1972, la München, ca spectator, și ca jucător în 1976, la Montreal, cînd handbalul feminin a fost pentru prima dată disciplină olimpică. A trebuit să ne mulțumim cu locul 4…”
”Am rămas simpatizantă a sportului, urmăresc cu plăcere Jocurile Olimpice, campionate mondiale și europene, în măsura în care sint transmise la televizor. Handalul românesc din păcate nu mai este așa prezent cum era pe vremea noastră”, a mai spus Cristina Petrovici, adăugînd că ”schimbările de regulament au făcut ca în meciurile de azi să se marcheze mai multe goluri și să fie mai dinamice”, și conchizînd prin a mai sublinia că ”nu se poate vorbi însă despre rezultatele sportului timișorean din anii ´70 fără a nu se menționa numele conferențiarului Petru Stanciu – Rectorul Universității din acea perioadă, care a fost un mare iubitor și susținător al sportului”.






Cristina Petrovici a fost mult mai cunoscuta avind numele de Metzenrath!!!!!A fost de deaprte cea mai buna jucatoare de handbal din Timisoara-din toate timpurile!