Cu diferenţa că, „opoziţia” nefiind la fel de puternică la semicercul european feminin, „Municipalul” bucureştean emanat acum peste un deceniu a revenit totuşi cumva după 8 ani în turneul Final4 al Ligii Campionilor, pe când dinamoviştii, în pofida tuturor importurilor masive, n-au penetrat cu toate caznele în fazele eliminatorii propriu-zise. Dar altfel, reţeta furtului propriei căciuli de către handbalul românesc prin aceste reprezentări externe, ca false imagini ale realităţilor din fenomenul autohton, e aceeaşi.
Absolut elocvent fiind duminical contrastul la Budapesta în jocul de consolare al semifinalistelor pierzătoare în turneul Final4 feminin al Ligii Campionilor.
Între pe de-o parte etalarea lui Brest Bretagne cu tehnicieni francezi şi 12 handbaliste din Hexagon – adică treisferturi din cele 16, şase fiind şi marcatoarele franţuzoaice în frunte cu golgetera meciului, Clarisse Mairot cu 11 reuşite.
Iar pe de-altă parte „Babilonia” din banul public pompat în „Municipalul” capitalei unei ţări falite şi iremediabil cu sutele de miliarde de euro datoare vândută, antrenoarea străină a lui CSM având majoritatea componentelor de peste hotare, 10 şi aşadar aproape două treimi pe convocator, din 6 ţări în frunte cu Danemarca, reprezentată de un trio, autoare fiind a peste 80% din golurile vicecampioanei României.
Pentru care, dintre cele 32 ale victoriei realmente strict de consolare la prima reapariţie după abia 8 ani în Final4 în ciuda masivelor importuri în neştire pe bandă rulantă, doar numai şi numai 6, adică nici 20%, au fost semnate de strict două din cele 6 românce la faţa locului însă nu şi toate realmente „în focuri”, grosul celor cinci reuşite fiind asigurat de pe pivot de bătăioasa „tricoloră” Crina Elena Pintea la cei 36 de ani ai băcăuanei, completată de Dana Rotaru cu un gol, vag implicată fiind şi Mihaela Mihai.
Contrastele fiind aşadar cât se poate de izbitoare.
Şi nu doar Brest Bretagne s-a prezentat la Dunăre din Hexagon cu un efectiv în majoritatea sa autohton, ci şi proaspăta laureată Metz Handball, care, dispunând în finala la titlu de campioana continentală en titre din Gyor cu 29-31, a smuls astfel în premieră un trofeu pentru Franţa în Liga Campionilor la handbal feminin, adjudecat însă, esenţial aşadar, prin a se alinia cu majoritatea sportivelor, 10, din ţara la Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană.
Drept dovadă perfectă că se poate bineînţeles şi cu totul altfel.
Şi galben-albastrele triumfătoare din Metz fiind antrenate tot de francezi şi asigurând principala pondere în economia jocului alsacelor şi a reuşitelor acestora, fapt valabil şi în semifinala de sâmbătă în care se desprindeau chiar şi la 31-23 de CSM Bucureşti, vesticele lăsând însă apoi goluri deoparte şi pentru ultimul act duminical.
Iar conaţionala Brest Bretagne s-a bazat chiar şi pe mai multe franţuzoaice în capitala Ungariei, 12, nici o treime a golurilor celor din Brest nefiind asigurată de străine, doar rusoaica Vyakhireva, autoare a 6 reuşite dar aşadar nu şi principală realizatoare, slovena Gros cu alte două, nemţoaica Lott şi olandeza Petraki – acestea însă fără a înscrie, alcătuind un sfert din componenţa mai recentei finaliste învinse în Liga Campionilor în acest deceniu.
Ceea ce, jucând o finală în urmă cu câţiva ani, n-a implicat totuşi a „se arunca pe piaţă” la modul cum aruncă „Municipalul” capitalei anapoda cu doldora de bani pe Dâmboviţa.
Vorba de duh „chelului, tichie de mărgăritar” având cât se poate de mult sens în contextul particular al handbalului intern şi general al societăţii româneşti, sau mai restrâns, al capitalei ţării şi nevoilor reale ale tuturor acestora la un loc şi în parte.
„Municipalul” doar salvând aparenţele cum că handbalul carpatin ar fi competitiv şi performant, nici una, nici alta, sau că Bucureştiul în particular şi România în general ar avea realmente capacitatea de import pe care cu nonşalanţă o afişează, mascată fiind de fapt o tocare a banului public cu tente de subminare a economiei dacă nu naţionale, atunci în mod cert locale, la nivelul capitalei.
Orice fiind însă posibil tocmai pentru că pseudo „aleşi” cu putere discreţionară de decizie şi oglindind de fapt marea masă pasiv amorfă a populaţiei – după chipul şi asemănarea acesteia şi-n numele căreia se poate întreprinde acest „orice”, n-au implicit deloc de dat socoteală şi pot în consecinţă „semna în alb” cu inconştienţă şi iresponsabilitate tocmai pentru că nu resursele respectivelor sunt aruncate pe canal, ci ale largului concetăţenilor.
Ducându-şi traiul într-o lume cu totul paralelă celei a construcţiei sociale prefabricate şi cu componenta „Municipal” în handbalul feminin.
La concurenţă prin forma „reprezentării internaţionale” – sever ineficientă în raport cu investiţiile în importuri, cu concitadina dinamovistă la semicercul masculin, binom emanând false impresii pe scena externă, şi care l-ar fi făcut mândru pe obsesivul Ceauşescu în privinţa „imaginii la export”, care bineînţeles doar ascundea amarul intern, realităţile factuale obiective din rătăcitul sport în şapte carpatin fiind departe de faţada „bunăstării” şi „puterii de cumpărare” a „Municipalului” din banul public readjudecându-şi al treilea loc european după 8 ani graţie unui 32-26 (15-13) şi cu contribuţia veteranei „tricolore”.
Stârnită şi în cele din urmă înverşunată în conferinţa de presă după semifinala clar pierdută sâmbătă cu cele din Metz, încât a şi reacţionat, „altfel vă opresc eu!”, ridicându-se la cei peste 1,90 metri ai săi în contrariu cu insistenţa unui jurnalist din circul mediatic pe liniile situaţiei „bucătăriei interne” de la CSM şi cu pomenirea „robinetului” alimentat de banul public, însă, oricât de inconvenabilă este realitatea nespusă şi oricât de ireală părea handbalistei punerea atunci astfel a problemei, ziaristul atingea de fapt pe drept un subiect pe cât de sensibil, pe-atât de mult necesar a fi dezbătut.
Măcar de bucureşteni, dacă nu şi de FRH ca viziune şi strategie mai amplă a handbalului intern, din moment ce tot era etichetat ca fiind „sport naţional”. A fost într-adevăr cândva.
Dar nu şi cu zece străine într-un lot de 16 al vicecampioanei unei discipline dintr-o ţară falită şi datoare vândută, în plus totalmente aservită unor interese oculte externe în contradictoriu cu necesităţile reale ale românului de rând, şi nu cele inventate de „sistem”, că „tichii” în varii domenii, inclusiv pentru umflarea mingilor mici la „Municipalul” capitalei, că masive „robinete” deschise în numele unei naţii pasive cu destinaţii nu obscure ci făţiş profitoare fără milă şi nicidecum pic de recunoştinţă, tip „Slavi Ukraini!” de exemplu.
Ba chiar masiva „tricoloră” – acum un deceniu pe vremea asta în Bundesliga la Thuringer şi-apoi câte un sezon şi la parizience respectiv Gyor, în două perioade egale în Ungaria cu o primă „haltă” la CSM între 2019 şi 2021 înainte de a reveni în capitală din 2022 – a fost astfel şi mai ambiţionată, „montată” suplimentar în a contribui la succesul de consolare drept a doua marcatoare a 5 goluri la egalitate cu Brnovic în completarea lui Omoregie cu 8.
