Înec? Nu. Prăbușire. Simbolul canotajului, vâslele, în pericol de cădere

Sunt mii și mii de construcții în paragină în România, dintre care unele stau să cadă, ziduri la care s-a asudat din greu în momentul plin de speranță al ridicării lor. Trecem pe lângă ele neputincioși și impasibili, imunizați și grăbiți spre următoarea injecție cotidiană în convenționalul trai al societății de consum. Nu mai avem timp de amănunte... Dar ele rămân mereu acolo, să ne tot înțepe privirea, să ne reamintească magnitudinea deșertăciunii. Atât s-a putut risipi și irosi în România ultimelor decenii, ceva de domeniul imposibilului pentru alte nații europene mai cu scaun la cap și net mai eficiente, în ale căror cărți de căpătâi și un cui contează, dar mai un loc de pus capul pe pernă, sub acoperiș! Sute de fabrici au fost descompuse la fier vechi, mii de incinte au fost lăsate să devină inutilizabile. Iar Timișul are plin de relicve de genul acesta, în special în mediul urban, dar nu numai. Estul județului are focarele sale clasice, adevărate drame ale unor comunități, la Nădrag, Tomești sau Margina, pentru a da doar câteva exemple ale unor centre cândva productive, dar și particularități aparte... Cabana Căpriorul, o minunăție într-un cadru idilic, pe traseul ducând la cel mai înalt vârf al județului, Padeș, din Munții Poiana Ruscăi, se deteriorează de la an la an, pată neagră într-un turism ca și inexistent. O altă cabană, cândva o frumusețe într-un cadru feeric, la fel de pitoresc, pe raza comunei Fârdea și la o aruncătură de băț de Lacul Surduc, unde canotajul timișorean a dat în 2014 semnele punerii semințelor unor rădăcini, este tot mai posacă și apăsată de părăsire. Solitară sub un deal, nu departe de un pârâu și de intrarea în satul Gladna Montană, impunătoarea construcție tânjește după vremurile de altădată, suspinând și la deteriorarea acoperișului balconașului de pe fațadă, cu două vâsle în relief, într-un ansamblu din lemn. Vâslele, un amănunt sugestiv în decorul împrejmuitor lacului... Dezolant, dacă notăm că în acea curte era larmă de glasuri cristaline și în urmă cu câțiva ani, în cea de-a doua jumătate a deceniului trecut. Construcție veche, de pe vremea când Banatul era parte a Imperiului Austriac și Regatului Maghiar, aceasta a trăit ororile României secolului XX: bolșevizare și despărțirea proprietarilor de bunuri. Ar fi fost cândva chiar și loc de producție, în industria sticlei... Și-a schimbat stăpânul și destinația, iar vreme de decenii, pe timpul precedentei orânduiri, a servit drept loc de cantonament pentru asociații sportive, în ton cu vâslele canotorilor. Au venit din Timișoara practicanți ai sportului pe apă, casă-masă sub acest acoperiș, dar și ai altor discipline, de exemplu fotbalul, în stagii centralizate. Natura înconjurătoare, aerul curat, apropierea luciului apei, curgătoare și sub forma lacului artificial, tot atâtea atuuri pentru o ieșire benefică. Totul este însă istorie. De-ar avea zidurile glas să-și spună păsul, ce-au trăit și ce-au văzut, martor mut suportând acum un mesaj cât se poate de elocvent în roșu șters... ”Nu mai furați”. Clădirea a reajuns în proprietatea foștilor săi stăpâni și să sperăm că va retrăi într-o bună zi vremurile de altădată. Canotajul pare a prinde curaj pe luciul apelor Surducului, dac-ar fi să ne luăm după consistenta perioadă de cantonament avută în vară de sportivi timișoreni la lac, bineînțeles, într-o altă locație, foarte apropiată de mal, și poate că simbolul acestui frumos sport, vâslele, își va găsi în paralel salvarea, câțiva kilometri mai la est, la margine de codru, pe fațada semeței case solitare...