Fiasco absolut! RCM UVT Timișoara, în ultima clipă fără 6 jucători, cu filele vizelor medicale suspect evaporate din carnete, nici n-ajunge să-și apere titlul: zero acasă, 0-9 în semifinala cu Farul

Banatul sportiv a suferit sâmbătă seară cel mai mare crah de la retrogradarea lui FC Timișoara la masa verde în vara lui 2011 și poate chiar mai controversat, campioana en-titre a Superligii de rugby RCM UVT Timișoara trezindu-se cu puține minute înaintea ultimului pas spre apărarea celor două titluri la rând că nu poate conta pe 5 titulari și o rezervă în semifinala de pe ”Dan Păltinișanu” cu Farul, dat fiind dispariția ca în ceață și aidoma scenariului unui film polițist a filelor cu vizele medicale din carnetele sportivilor, deznodământul imediat conturându-se în eliminarea cu 0-9, la pauză 0-3, în absența unor piese cheie precum Căpățână, Calafeteanu, Umaga, Kinikinilau și Fercu dar și a rezervei Tangimana.

O semifinală întârziată și intrată deja în istoria rugby-ului românesc, din cele mai neplăcute puncte de vedere. Puțini timișoreni au asistat într-adevăr la istorie, dar de o factură descurajantă

Seară cu atât mai dezamăgitoare, și nu neapărat doar prin prisma eșecului, cu cât un eveniment anticipat practic de la începerea sezonului, din primăvară, s-a transformat într-un fiasco de proporții tocmai într-un moment plin de semnificații, semifinala campionatului național, al unei discipline sportive percepută ca fiind ”curată”, ferită de teatralitate și de inerentele scandaluri carpatine, ce mai, un sport de gentlemen. Copleșitor și șocant în același timp.

Lovitură de teatru când îi era Timișoarei rugbystice lumea mai dragă, la ora anunțatei semifinale ca și câștigată cu Farul, prefigurată printr-un optimism debordant al gazdelor, ”n-avem nici o problemă”, și anunțată cu surle și trâmbițe, cu tot cu un spectacol coregrafic pe ”Dan Păltinișanu”. Contrastul între entuziasmul marșului triumfal spre a treia finală consecutivă pe ”Arcul de Triumf” și jenanta controversă care a paralizat-o practic pe RCM UVT Timișoara a fost în consecință cu atât mai dramatic.

Derută totală în tabăra campionilor și un veritabil coșmar pentru susținătorii lor, realizând încet-încet că o măciucă în moalele capului le-ar putea îngenunchea favoriții.

Faptele s-au derulat foarte rapid, înaintea loviturii de începere programată la ora 20, iar elementul surpriză, extrem de neplăcut pentru rugbyștii clubului campion, s-a abătut brusc ca un bumerang asupra XV-lui semnificativ modificat, fără o treime dintre piesele de rezistență, înlocuite ad-hoc, dintre rezerve, de Gorcioaia, Dumitru, Moala, ”secundul” Anesi și Conache, timișorenii nereușind să depășească nefastul moment psihologic și alunecând odată cu trecerea timpului spre contraperformanța de a nu aduna nici măcar un punct.

Fără a străluci deloc și sugerând că ar fi fost o pradă ușoară dacă n-ar fi dispărut subit filele conținând vizele medicale, mister învăluit în ceață într-o seară călduț-umedă și cu foarte mulți țânțari sub lucșii nocturnei de pe ”Dan Păltinișanu”, RCJ Farul și-a apropiat din puțin și fără pic de glorie o primă finală după ani buni, dintr-o lovitură de pedeapsă a principalului marcator al Superligii, Florin Vlaicu, puțin înaintea pauzei, 0-3, și încă una, plus un drop-gol al lui Ranuku pe când gazdele intraseră déjà serios în criză de timp: 0-9.

De fapt, realitatea e că jocul în sine a căzut ca un bolovan în plan secundar, dat fiind circumstanțele cu totul excepționale de la vestiare, așa încât nu multe ar mai fi de semnalat despre cele 80 de minute de rugby, ci mai degrabă despre hățișul circumstanțial din jurul semifinalei, croit și țesut însă în timp, aidoma unei aproape invizibile pânze de paianjen.

Campioana fără coloana vertebrală a echipei n-a putut trece peste handicapul psihologic apărut ca din senin, groggy și fără impetuozitate și luciditate, spre disperarea celor rămași pe bancă, rezerva Militaru aplicând de exemplu pumni copertinei iar Umaga, dintre cei suspendați intempestiv, consumându-se ca un leu în cușcă, neînțelegând de ce i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat.

Neo-zeelandezul Grainger Heikell își păstra calmul, încercând să facă față circumstanțelor ivite neașteptat la doar al doilea său meci la cârma campioanei, iar Fercu, un internațional văduvit de dreptul de a juca, și care nu s-a sfiit să remarce surprinzător în minutele haosului de la vestiare, dinaintea partidei, că n-avea oricum viza medicală din 2010, lansa necontenit din preajma antrenorului instrucțiuni spre XV-le improvizat și parcă pierdut pe ”Dan Păltinișanu”.

Pierdut părea și cel invitat a da simbolic lovitura de începere la care s-a renunțat dat fiind întârzierea demarării meciului, Dan Păltinișanu, singur și uitat undeva în preajma observatorului, neînțelegând la rândul său rădăcina confuziei.

Un eveniment anticipat la superlativ, metamorfozat hidos într-o farsă cu un du-te vino ca pe bulevard în curtea vestiarelor, foi lipsă, jucători trași pe dreapta, un meci practic grotesc alterat de cele întâmplate, evoluții nedemne de niște semifinaliste, ce mai, o contrareclamă pentru rugby.

Se poate spune că rezultatul și alegerea celei de-a doua finaliste au fost viciate de evenimentele cusute cu ață albă, nedemne de sportul cu balonul oval, iar ca seara târzie să fie cu atât mai neagră, gazdele n-au reușit nici măcar punctele de onoare. Ceea ce, oricât de mare le-ar fi fost uluiala, pare de domeniul absurdului pentru o campioană jucând acasă în tentativa de a se califica în finala cu trofeul pe masă.

Iar după ce n-a fructificat o șarjă inițială, ce se putea încheia cu un eseu, și nici două lovituri de pedeapsă, irosite de Conache, care era clar că nu se conectase la miza semifinalei, plus câteva minute de dominare și pe finele primei părți dar și puțin după pauză, campioana a lăsat senzația că e părăsită și de Zeița Fortuna, Mahu ieșind accidentat iar Carpo, puțin mai apoi, eliminat temporar. Iar când Carpo lipsește în duelul Timișoara – Constanța, indiferent de care parte a baricadei, nu-i a bună, ex-căpitanul fiind abonat prin tradiție la victorii. Deci…

Pe acest fond de nereușită, până și minutele de superioritate rezultate prin trimiterea lui Crichton în sinbin n-au putut fi valorificate, ca un eșec déjà mărturisit. Dintr-o victorie ca și adjudecată.

A fost urât și trist, cu neputință în teren și tensiune în jurul său, într-o seară care a dovedit cât de smochinit poate fi sportul bănățean și, prin extensie, cel românesc. Circ, lume extrem de puțină pentru un asemenea moment al sezonului, și pentru ditamai popularizarea evenimentului, dar în schimb oarece fumigene necaracteristice disciplinei cu balonul oval, un joc dezlânat și, piron final în coșciug, o inflamare teribilă a spiritelor între jucători ai celor două tabere, copleșiți de toate cele. S-au împărțit pumni.

Sportul și rugbyul au pierdut capital serios sâmbătă seară pe ”Dan Păltinișanu”, dar mai ales clubul local, RCM UVT Timișoara, regăsit în de departe cel mai delicat moment de la relansarea trupei din Ronaț, acum aproape 4 ani.

Diriguitorii grupării erau negri de furie, până și oficialitățile de la Municipalitate au descins de la ”oficială” și ”peste” gazon pentru a încerca dregerea busuiocului și înduplecarea arbitrilor să ia aminte la confirmarea din partea reprezentantului Policlinicii Sportive că verificările jucătorilor sunt la zi, dar confuzia doar s-a amplificat, ducând la apariția la pauză și a unor membri ai forțelor de ordine, Poliția intrând practic pe fir.

Chiar dacă marea întrebare, ”unde sunt filele lipsă?”, își va găsi răspunsul, un fapt nu poate să nu frapeze. La cât capital financiar și de imagine s-a investit în dubla campioană la zi deposedată din scurt de titlu și la câtă publicitate s-a făcut evenimentului în întregul său, pentru magnetizarea cât mai multor timișoreni la stadion, este absolut de neînțeles cum campioana a persistat chiar și cu ocazia semifinalei în lejeritatea în plan organizatoric de a transforma ”Dan Păltinișanu” într-un abordabil bulevard. Intra cine și cum vroia în curtea vestiarelor, cum s-a mai întâmplat și la precedentele 4 meciuri găzduite pe ”marele oval” de RCM UVT.

Clubul gazdă a creat așadar premizele unei jenante stări de fapt, degajând senzația unei lipse de realism față de necesitatea organizării în amănunțime a semifinalei dar și că ar fi depășit de situație, cu puțin personal trup și suflet pentru un asemenea demers. Mai ales că distanțele de pe ”Dan Păltinișanu” nu aduc cu intimitatea terenului din Ronaț.

Scenariile abundă iar momentele controversate sunt tot mai numeroase în 2014 pentru clubul galben-albastru, care, sub superficiala senzație că ar fi stăpân pe situație, a transpirat tot mai din greu în încercările eșuând tot mai lamentabil de a salva aparențele. Ceva nu mai mergea deloc bine în Ronaț, iar schimbările din organigramă, despărțirea de Borzaș ținută sub preș, scrisoarea pe adresa FRR apărută tam-nesam la masa presei cu 3 zile înaintea unui alt joc cu… Farul, din play-off, frecușurile vădite cu federația și lipsa de tact de a crea vâlvă și senzație tocmai înaintea semifinalei prin fronda justificată de a refuza trimiterea celor 9 selecționabili la convocarea ”Lupilor”, au condus parcă inevitabil la un deznodământ pe cât de halucinant și dureros, pe atât de plin de învățăminte.

Dacă e să dăm timpul înapoi, nu putem uita mândria internaționalilor de a fi adus titluri Timișoarei, dublată de bucuria de a reprezenta clubul campion în selecționata divizionară Bucharest Wolves, așa încât tulburarea de o manieră tranșantă a apelor dinaintea semifinalei cu un anunț dur pe adresa Federației s-ar fi putut să cadă ceva mai greu nu doar recipienților vizați, ci și cui nu te-aștepți, asta pentru a ne da seama că încurcate sunt totuși căile Domnului.

S-ar putea spune că Timișoara, prin generoasele sume de la bugetul local și județean alocate rugbyului, a investit substanțial pentru a se trezi târâtă în ridicol de o exponentă de la care se aștepta cel mai puțin. Dar ca de-obicei pe malurile Begăi, destule sunt indiciile emanând din exterior pentru a da justificat apă la moară unei grupări locale care are așadar suficiente alibiuri pentru provocările și de ordin intern cu care s-a confruntat dar, pe măsură, și prea multe probleme iscând întrebări, probleme prea mari pentru eșafodajul de fapt firav, deși la prima vedere stufos, al structurii clubului. Iar răspunsurile la întrebări au rămas cel mai adesea coapte doar pe jumătate, în coadă de pește. Ceea ce nu ar  mai mira dacă și-ar găsi repetiția și în cazul amarnicei seri de sâmbătă.

Iar ca ironia sorții să fie desăvârșită, RCM UVT Timișoara va lupta pare-se doar pentru ”bronz” tocmai în dauna lui Dinamo, de fapt a șasea în actualul sezon, un Dinamo pe care, în varianta sa din 1990, un la fel de talentat dar mai puțin privilegiat și băgat în seamă XV timișorean nu-l recunoștea pe bună dreptate ca adversar demn, ”U” doar aliniindu-se la mijlocul terenului, din respect pentru rugby și cel mai probabil și cu gândul la eroii Timișoarei.

Și dacă ”Poliția” vă găsi acul în carul cu fân la întrebarea ”Cin-să fie? Cin-să fie?”, pare extrem de greu de crezut că se va mai rejuca o semifinală pe care campioana din Ronaț ar fi putut-o la fel de bine câștiga chiar și cu Vlad Iordăchescu imperturbabil la centru, nemaipomenitul caz confirmând că, fie și când vine vorba de nobilul rugby, sportul nu mai e sport în adevărata putere a cuvântului, ci un mutant pervertit al fair-play-ului, scăpat de sub control prin birouri și pe la colțuri.