O atletă de ultra-maraton a fost suspendată de UK Athletics pentru 12 luni dat fiind că a trişat pe traseul unei curse, o comisie de disciplină independentă ce a judecat cazul semnalând în justificarea deciziei că „ea şi-a colectat trofeul la finele întrecerii, ceea ce n-ar fi trebuit să facă dacă tot a invocat că a încheiat-o fără a fi în concurs. Mai mult, n-a făcut gestul de a returna trofeul în săptămâna din urma cursei. Iar chiar dacă a suferit de ceaţă mentală în ziua competiţiei, a avut o săptămână la dispoziţie în urma ei să conştientizeze pe seama faptelor sale şi să-l returneze, ceea ce însă n-a făcut. Ba mai mult, în plus, a şi postat despre cursă pe social media, postare ce n-a dezvăluit că ar fi dus-o la bun sfârşit în afara concursului.” Mai ştim pe unii şi în urma Crosului Loteriei Române de la Timişoara, care mai mult decât cu iresponsabilitate şi inconştienţă şi-au apărat făr-a clipi şi fără remuşcări copiii treziţi pe podium după ce-au „tăiat” traseul, aruncând-o fără fair-play şi omenie pe-aia cu „ai noştri-s cei mai buni”, doar că-n spaţiul mioritic nu se-ntrunesc comisii independente de disciplină, ci doar zăngăne acelaşi caragialesc lanţ al slăbiciunilor, legând în speţa în cauză Loteria Română – Asociaţia Judeţeană de Atletism Timiş şi Federaţia Română de Atletism, şi-acoperind ce-i mai detestabil şi periculos într-o societate – inducerea noilor generaţii în acelaşi climat al înşelăciunii şi corupţiei morale ce au handicapat-o, degenerat-o, îmbibat-o în minciuna „până şi-n somn” şi falimentat-o fără chip de redresare, drept dovadă a veritabilei involuţii dezgustătoare a speciei umane.
În Regatul Unit, Joasia Zakrzewski a acceptat medalia şi trofeul pentru a fi încheiat pe locul 3 cursa de 50 de mile 2023 GB Ultras Manchester – Liverpool din 7 aprilie, deşi informaţiile stocate de dispozitivele de monitorizare a traseului au relevat că a călătorit cu o maşină circa 2,5 mile de pe parcursul întrecerii înainte de a-şi relua alergarea, cadrul medical în vârstă de 47 de ani care între timp s-a mutat din Scoţia în Australia clamând în apărarea sa că le-ar fi spus oficialilor competiţiei că a folosit la un moment dat un automobil şi că a încheiat concursul „în afara lui, nu pe baze competiţionale”.
Dar atunci, se întreabă respectiva comisie de disciplină independentă, de ce n-a returnat Zakrzewski ulterior distincţiile, dacă tot a invocat motivaţia că în ziua cursei i-ar fi fost întunecată judecata, şi-n plus de ce a şi postat despre concurs în media socială fără a pomeni indiciul esenţial.
Cazul fiind al unei atlete consacrate, care în februarie câştiga Taipei Ultramarathon prin a stabili la vremea aceea în Taiwan o distanţă record mondial de 255 de mile (411,5 kilometri) în cele 48 de ore ale competiţiei, după ce încă din 2011 obţinea medalia de argint a probei individuale în tricoul Marii Britanii la IAU World 100km Championships, urmată de cele de bronz în 2014 şi 2015, iar în 2020, la 44 de ani, triumfa într-un concurs de 24 de ore din Australia prin a alerga 236,561 kilometri, fiind totodată autoare a mai multor recorduri printre care cele la nivel scoţian în 24 de ore precum şi pe 100 de mile, respectiv cel britanic pe 200 de kilometri.
Şi ce-am putea oare concluziona şi conştientiza prin prisma exemplului de mai sus, relativ la cele conturate sub o altă formă a trişului într-un concurs de alergare din România?
Că pe la alţii se dezbate totuşi cumva situaţia într-un cadru organizat oficial, punând lucrurile la punct.
Pe când în România – unde modul profund corupt mental şi absolut mincinos de trai din sângele naţiei, inoculat în socialismul umflării „recoltelor cincinale” şi inflamat postdecembrist la cote dizgraţios maximale – doar se-adaugă mersului imperturbabil înainte fără pic de remuşcări greşeală după greşeală după greşeală pe răbojul conştiinţei colective mai mult decât întinate, în care pur şi simplu hoţia proliferează până şi într-o banală întrecere a copiilor, asociată în principiu – căci nici nu ţi-ai putea cumva închipui că s-ar putea pune altfel problema – tocmai purităţii în spirit de fair-play a unei îndeletniciri standard de bază a omului, fundament în ale lumii arenelor sportive, alergarea cea de toate zilele.
Aşa cum îi creşti, aşa îi ai.
Iar ceea ce n-au cum să conştientizeze toţi triştii actori din jurul respectivilor copii ajunşi să „taie” traseul – dat fiind că pentru a conştientiza ar trebui mai întâi şi-n primul rând să stăpânească în regim de cunoaştere nişte noţiuni existenţiale de bază, legate printre altele de exemplu inclusiv de principiul seminţelor, bune ori mai degrabă rele, pe care le tot plantează – e că au încuviinţat tacit sau chiar declarativ, prin superficialul discutabil şi oricum irelevant la asemenea vârste „ai noştri-s cei mai bun”, insuflarea unei mentalităţi prin prisma căreia juni alergători treziţi pe podium pe poziţii adjudecate prin triş îşi imaginează că îşi şi merită respectiva treaptă.
Făcându-li-se astfel, deşi medaliaţi de moment, un prejudiciu major cu bătaie lungă în timp. Fără a fi de vină cei ajunşi neregulamentar pe podium, ci strict mentalitatea şi atitudinea mentoratului din jurul lor.
Mici fiind aşteptările de-a drege busuiocul din partea organizatoarei, Loteria Română, dat fiind evidentele-i limitări în domeniu. Descalificările s-ar fi impus fără doar şi poate, dar „n-ai cu cine”.
Ceva mai mari fiind în schimb aşteptările din partea celor direct implicaţi în concurs, în calitate de antrenori ai copiilor care au „tăiat colţuri”, în sensul de-a înfăptui acel minim gest reparatoriu moral pe care şi Zakrzewski „uita” să-l aplice în Albion, ceea ce i-a şi atras ultramaratonistei suspendarea pe un an de zile.
I-ar fi trebuit într-adevăr curaj, pentru a manifesta un gest de bărbăţie şi integritate morală cu coloană vertebrală, dar Marius Staicu ar fi câştigat neîndoielnic la capitolul credibilitate în ochii cunoscătorilor din fenomen dacă ar fi admis eroarea de abordare a elevilor săi şi şi-ar fi asumat cu responsabilitate culpa de moment în calitate de formator al sportivilor, ducând la perturbări ierarhice ce induceau unora atragerea de foloase necuvenite iar altora injusta deposedare frustrantă de roadele cuvenite ale activităţii din pregătiri.
Aşa ceva nici c-ar fi chip să existe în întreceri ale copiilor, în acele mai pure întreceri juvenile de alergare, întinate astfel prin a se fi creat un precedent de-a dreptul alarmant în perspectiva viitoarelor reuniuni atletice.
Iar faptul că Marius Staicu n-a conştientizat la cele întâmplate cu ocazia Crosului Loteriei Române că nu era implicat doar în calitate de mentor al copiilor alergători de la secţii atletice ale grupărilor sportive comunale din periurbanul Timişoarei – ceea ce era oricum suficient pentru o responsabilizare totală, ci şi din postura de conducător al Asociaţiei Judeţene de Atletism Timiş, care cu-atât mai mult ar trebui să insufle prin conduita sa cel mai pilduitor exemplu pozitiv cu putinţă, i-a ştirbit cu-atât mai mult din credibilitate.
În locul acelui deplasat şi nepotrivit „copiii noştri-s cei mai buni”, ar fi trebuit de fapt a se transpune în conducătorul forului atletic judeţean care ar avea grijă, cu înţelepciune şi bună măsură, fără a fi subiectiv şi părtinitor, de toţi protagoniştii cu mic, cu mare ai evenimentului, câzând în schimb lamentabil şi cu „Buf!” examenul moral de preşedinte al AJA Timiş.
Iar dacă din partea Loteriei Române nu puteau exista cu-adevărat aşteptări realiste întru rezolvarea adecvată a detestabilei perturbări ierarhice, organizatorii au etalat măcar acel minim bun simţ al indicării unei modalităţil rezonabile de înlăturare a asperităţilor ivite, prin a sugera antrenorilor să cadă la înţelegere, dat fiind că sunt cunoscători din fenomen, în legătură cu ierarhizarea finală prin prisma celor petrecute. Ceea ce s-ar fi putut bineînţeles înfăptui, dac-ar fi existat în primul rând bună credinţă, omenie şi spirit de fair-play, cu respect faţă de sine, competiţie şi partenerii de întrecere.
Dar nici c-ar fi existat cel mai mic reflex în sensul cuvenit, adecvat, normal şi firesc.
Iar astfel s-au autodemascat mentorii în culpă în privinţa modului cât se poate de eronat în care percep noţiuni concurenţiale, căci, în loc să admită ceea ce-ar fi fost de recunoscut, şi-anume că anumite urcări pe podium echivalau cu încuviinţarea minciunii, chiar au încurajat-o din postura de formatori ai alergătorilor în devenire.
Inacceptabil.
Punându-se problema şi dacă părinţii copiilor apucând-o pe scurtătură spre… timpi mai buni şi locuri superioare nu s-au îmbujorat de ruşine la penibilul situaţiei jenante, punându-i într-o lumină discutabilă pe toţi cei implicaţi în jurul formării respectivilor alergători în devenire.
Cazul de la Timişoara fiind cu mult mai grav decât cel din nordul Albionului pentru simplul motiv că pe Bega era vorba despre o reuniune atletică dedicată în special copiilor, etapă de moment a formării lor ca viitori sportivi şi membri ai societăţii. Dar şi pentru motivul adiţional al cadrului prielnic în România înfloririi corupţiei, terenul în acest sens fiind foarte fertil, extrem de bine fertilizat predecembrist şi „îngrăşat” maximal postdecembrist, circumstanţe în care s-ar trebui tinde în mod normal la o asanare a marasmului moral, şi nu la exacerbarea acestuia.
Iar dacă Staicu a conferit un inadecvat exemplu prin cele încuviinţate la faţa locului, din poziţia de instructor al copiilor nu doar la un singur club, dar şi de preşedinte al forului judeţean atletic, atunci, precum în cazul Loteriei Române, mici ar mai fi aşteptările din partea unui omolog de-al său, truditor în atletismul rural din sudul Timişului, Eugen Iovan, care s-a aflat „în aceeaşi barcă” prin prisma „scurtăturii” la care s-au dedat învăţăcei. Exemplu viu că relele practici nu s-au limitat la o singură grupare, ci s-au infiltrat în fenomen.
Şi nu-şi mai are rostul a intra în amănunte de-a lungul lanţului slăbiciunilor, pierdere de timp, referindu-ne la reflexele mentale ale celor care-au cântat la începutul toamnei în strună pe cele mai false piste clasării pe locul 2 la o competiţie internaţională din Cehia a talentatei fetiţe îndrumate de Eugen Iovan în atletismul rural timişean – fetiţă căreia i s-a făcut cel mai mare deserviciu cu putinţă prin a fi indusă exagerarea capitală c-ar fi devenit oarece… vicecampioană europeană, şi nici pe departe vorba despre aşa ceva, aberaţiile şi absurdităţile curgând gârlă în necunoştinţă de cauză din partea unor profani în ale activităţii sportive, fie în biroul edilului Moraviţei timişene, fie în platouri de televiziune unde „mulţi văd, puţini pricep” iar majoritatea în orice caz habar n-are pe ce lume trăieşte.
Iar cel mai mare rău a fost comis la Crosul Loteriei Române, deşi n-ar părea deloc aşa la prima vedere, tocmai pe seama celor… elevaţi pe podium în baza unor curse alterate, căzute pradă „scurtăturilor”. „Învingători” de moment ai unei „bătălii” total nesemnificative, dar perdanţi prin a avea de dus în spate povara aruncată de adulţi din jur, cea a alimentării unor ieftine şi meschine ambiţii şi orgolii mărunte, absolut de nimic.
O tristă poveste despre concurenţa cât se poate de prost înţeleasă, neprincipial exersată prin intermediul copiilor, cu potenţial de plantare ai germenilor unor viitoare abordări lipsite de etică, la startul curselor şi în general în viaţă.
În locul dragostei fireşti, naturale şi umane de semeni, semeni concurenţi aidoma lor la start, cu inimă şi suflet, putând încolţi în sufletele micuţilor implicaţi sentimente dintre cele mai contradictorii şi bulversante.
Iar de-aceea am lăsat la urmă Federaţia Română de Atletism, făr-a fi uitat bineînţeles de forul federal, invocat abia la capătul lanţul caragialesc al slăbiciunilor, căci tocmai prin prisma circumstanţelor şi contextului aparte al celor întâmplate într-un concurs juvenil la Timişoara, ar fi trebuit automat a se autosesiza prompt de la sine prin prisma celor cu pertinenţă semnalate de către antrenorul celor „şuntaţi” la Crosul Loteriei Române, Raymond Ioan Gulyas, preşedinte al grupării private CS Athletics Timişoara şi un exemplu pentru cei din fenomen a ceea ce înseamnă cu-adevărat cultivarea atletismului în profunzimea sa de la baze.
Iar F.R. Atletism ar fi trebuit să se autosesizeze nu atât pentru că – dacă tot ţine să aibă de fapt sub control „tot ce mişcă” în ţară sub forma şi unor asemenea curse puse pe roate de varii organizatori, şi ar fi şi normal să aibă totul în vizor, căci nu-i vorba despre întreceri de gătit clătite ci tot despre atletism!, atunci ar fi şi cazul a se dovedi mai „pe fază” implicată într-o oarecare măsură – dar mai ales pentru că lipsa de fair-play, etică, principii şi-aşa mai departe manifestate la Timişoara la Crosul Loteriei Române constituie un sugestiv semnal de alarmă în sensul periclitării climatului din fenomen şi al sănătăţii sale de la baze, la nivelul cel mai susceptibil al său, cel al sectorului juvenil, acolo unde se însămânţează. Bine sau nu. În mod cert rău prin povara sacilor cu rele seminţe, care în principiu doar se amplifică, azvârliţi de adulţi „ambiţioşi” în spatele celor care au „tăiat” traseul, să-i poarte de mici, încă de la cultivarea conştiinţelor.
Iar prin deznodământul din buricul capitalei Banatului a încolţit buruiana încuviinţării şi chiar încurajării speculei după o clasare mai bună prin mijloace neprincipiale şi neavând de-a face cu noţiunea de sport în autenticitatea sa, a atragerii de foloase necuvenite, ceea ce pe adresa unei ultramaratoniste consacrate internaţional şi în vârstă de 47 de ani poate fi adresat sub forma unei suspendări de-un an.
Dar pe seama unor copii, cum?
Cel mai grav fiind însă aspectul că, precum Loteria Română, căreia bineînţeles că i-a păsat mai mult de capitolul imagine şi să nu se facă vâlvă asociativă titulaturii sale, Federaţia Română de Atletism a rămas pasivă în faţa unui caz elocvent de alterare a spiritului competiţional încă de la cele mai mici vârste, iar asta tot de dragul imaginii, din pudoarea de-a nu-şi implica iniţialele într-o „gâlceavă pentru locuri”, când de fapt, „lăsând-o baltă”, a dat gir unei situaţii inacceptabile în fenomen nu doar pentru puritani. Atrăgându-şi implicit un vot de blam în sensul incapacităţii de conştientizare a implicaţiilor mai subtile şi profunde ale realmente apucăturilor de la Timişoara.
Ori dacă-ţi pasă mai mult de propria imagine – deşi responsabilitatea primordială a forului ţine tocmai de buna administrare din toate punctele de vedere a activităţii atletice interne – decât de sănătatea bazelor fenomenului, la nivelul copiilor şi juniorilor, atunci ar fi mai principial un pas în lături.
Mutare din gama „ştiam cu ce-aveam de-a face, cu toată şleahta incompetenţei <înşurubate> pe posturi a sistemului, inamovibilă şi aidoma tentaculelor unei caracatiţe stârnite de varii interese mici, meschine şi de moment, în ale deşertăciunii trecătoarei existenţe pe pământ, dar ne-am dat silinţa şi-am constatat în cele din urmă că imixtiunea politică a pârjolit mai totul şi-n sport şi n-ar mai prea fi multe de făcut, motiv pentru care, dat fiind că atât s-a putut, un pas pe margine ar fi cel mai indicat”.
Şi n-ar fi nici cea mai mică ruşine, căci binecunoscute sunt tarele „sistemului”.
Însă nu şi nu, mai toţi cei din caragialescul lanţ al slăbiciunilor fiind susceptibili a se decredibiliza cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună.
Ori cu asemenea mentalităţi şi abordări, atitudini şi lipsuri ale autenticei voinţe cheie de a schimba radical situaţia într-un „sistem” complăcându-se în corupţie morală şi minciună pentru mizele mici ale trecătoarelor interese mărunte, nu poţi „merge la lupta” inegală cu atletismul internaţional, pentru redobândirea zăpezilor de altădată.
Ci poţi doar a te limita la adjudecarea unor insignifiante şi irelevante „bătălii” de moment, semn al unor viziuni mărginite, înguste. <Thinking big!?> Cu asemenea mentalităţi şi atitudini!?!
Iar dacă „bătălia” în cazul în speţă ţine de protejarea imaginea forului federal în detrimentul sănătăţii fenomenului în sine la bazele sale, atunci FRA este chiar mai culpabilă, indiferent cât de mult şi-ar imagina că n-ar avea nici în clin, nici în mânecă cu-aşa ceva precum „Crosul Loteriei Române”, decât mentoratul în zi de concurs pe care l-ar asigura conducătorul unei asociaţii din teritoriu.
În Anglia, prin „redresarea memoriei uitucei” ultramaratoniste, s-au creat premizele tăierii răului de la rădăcină, anul de suspendare echivalând cu un antidot preventiv descurajării altor asemenea apucături în atletismul insular, pe când în România, prin deznodământul încuviinţat al Crosului Loteriei Române, în pofida celui mai pertinent şi binevenit S.O.S. lansat chiar din sufletul fenomenului de către un investitor în varii feluri în domeniu, s-a încurajat practic fuga pe scurtătură după foloase necuvenite, mioritică modalitate de furt al propriei căciuli, în detrimentul binelui colectiv general al fenomenului.
Iar pentru limitaţii, aceiaşi!, care mai totul au trecut simplist şi superficial şi-n această speţă prin prisma banului ce-a alterat în halul în care a alterat societatea românească – sclavă mentală a banului, dat fiind că locurile implică şi premieri, ar fi bine să conştientizeze şi că „valorile” pecuniare pe care pun atâta preţ nu le pot aplica prin prisma imaginaţiei şi închipuirilor lor ca fiind neapărat aceleaşi şi-n cazul celor la care se raportează prin a-i judeca pe măsura limitelor cu care se confruntă la capitolul conştiinţă spirituală, care va să zică şi premierile contau în felul lor, şi firesc, dar erau poate tocmai ultima problemă într-un asemenea caz aparte prin natura sa lipsită de etică, principii şi moralitate.
Cât despre sport şi fair-play, „be a sport” pare a fi… loterie în marasmul moral al unei societăţi falimentare şi datoare vândută la acest capitol. Sufletu-i fiind vândut chiar pe nimic şi tot mai sfârtecat după fiecare nou asemenea pas eronat. Chiar păcat de generaţiile viitoare, iar timpul le va dovedi implacabil pe toate.
