„6” pe mâini bune, de la o veritabilă stea a poloului românesc de altădată, „Stubi” Stănescu Sterbenz Adalbert, sportiv de marcă al Timişoarei de odinioară, nepotului său Adalbert Raul Diakon, ultimul poloist de la ILSA în activitate şi decan de vârstă al Bundesligii, predând ştafeta în familie fiicei Carla. „Pe vremuri era o adevărată luptă în apă”

„Stubi” Stănescu Sterbenz Adalbert, poloistul de legendă de la ILSA Timişoara şi al naţionalei României cu care participa la “Europene” şi Jocurile Olimpice, “Oci” pentru nepotul şi strănepoata sa ce poartă în Germania ştafeta practicării sportului cu mingea pe apă tot drept centri cu acelaşi număr 6 pe cască, ar fi împlinit la 29 aprilie 100 de primăveri.

"Stubi" Stănescu Sterbenz Adalbert. Fotografiile, din arhiva familiei

„Stubi” Stănescu Sterbenz Adalbert. Fotografiile, din arhiva familiei

Centenar la ora căruia un omagiu adus celui care a fost performer de elită al poloului românesc, multiplu campion al ţării cu ILSA Timişoara, evocă amintiri nepreţuite.

Un pilduitor model pentru cei mai tineri, un exemplu demn de urmat, un veritabil reper dăinuind în timp în autenticitatea sa, cu atât mai preţios în actuala penurie de valori reale. 

Bazinul acoperit al fostei fabrici ILSA a completat în mod distinct şi aparte lista copleşitor de lungă a victimelor sacrificate postdecembrist din patrimoniul sportiv al capitalei Banatului, însă amintirile nepieritoare din jurul jocului cu mingea pe apă sunt purtate din generaţie în generaţie, iar urmaşii regretatului “argint viu” chiar au ce povesti despre cel care a purtat făclia olimpică pe ultimul tronson al traseului până la graniţa cu Ungaria, în pragul ediţiei müncheneze din 1972 a Jocurilor Olimpice de vară, făclia originală rămânând cu sfinţenie în posesia mult iubitului său nepot Raul.

Un medalion “In Memoriam” prin ochii sufletului nepotului său devenit reputat decan de vârstă încă în activitate în apele primei ligi poloiste a Germaniei, aducându-i la ceas aniversar un omagiu bunicului care de la bun început îi insufla dragostea pentru sportul său mult iubit şi îl îndruma cu har.

Sporttim publica episodal în trecut, în 2011, în cadrul rubricii “FILE DE ISTORIE” a cotidianului, traducerea din limba engleză pe care a şi întocmit-o a firului existenţial de la începuturi şi până la dispariţie al răsunătoarei ILSA, de pe portalul oficial al grupării de pe Bega, în a cărei “carte de aur” numele lui „Stubi” Stănescu Sterbenz Adalbert este înscris filigranat, pe măsura strălucirii unei veritabile stele a poloului românesc de altădată, sportiv de marcă al Timişoarei de odinioară, însă scurgerea inexorabilă a timpului gălbejeşte până şi arhivele online, astfel încât o rememorare este mai mult decât binevenită.

Iniţiată fiind tocmai din Germania de către nimeni alta decât unica fiică a fostului internaţional român, Monika Diakon născută Stănescu, stabilită acolo din 1990, unde a continuat să activeze ca medic generalist în propriul cabinet, actualmente pensionară în pragul a 70 de primăveri pe care le va rotunji la 23 iulie şi bucurându-se de reuşitele urmaşilor.

Mai bine de o jumătate de secol reprezenta „Stubi” Stănescu Sterbenz Adalbert în diferite capacităţi clubul timişorean ILSA, de la juniorat, ca sportiv şi ulterior antrenor al echipei, mai apoi şlefuitor al noilor “valuri” şi mentor peste generaţii, un moment definitoriu ungându-l cu atât mai mult pe suflet tocmai în pragul aniversării în 1977 a propriei zile de naştere, la ceas de aprilie, când devenea bunic în data de 26 bunic, cu o menţiune în presa vremii că „s-a născut o nouă stea a poloului românesc”.

Nepotul Adalbert Raul Diakon, născut Stănescu, făcându-l mândru prin a se zbate precum din postul de centru să-şi caute de fraged culoarul şi “apele teritoriale” în poloul german, lăsându-şi amprenta la cei 2 metri ai săi cu o longevitate încă servind la zi prim-divizionarei din Bochum, pe când vineri 26 aprilie serbează nu mai puţin de 47 de primăveri.

Numeroase au fost peste ani menţionările în presa din România a reuşitelor carierei sportive a lui „Stubi” Stănescu Sterbenz Adalbert, arhitect-şef lăsând după sine blocul de 10 etaje de pe malul Begăi care domina dintr-un colţ al fostei fabrici ILSA bazinul de înot şi polo pe apă din proximitate, una la ceas centenar înălţându-se din adâncuri cu forţa centrului, din apele limpezi ale sufletului nepotului care i-a purtat numărul 6 şi în Liga Campionilor cu cei din Duisburg.

Stubi”, care a fost singur la părinţi, se stingea la vârsta de 80 de ani, în 21 decembrie 2004, veghind din ceruri şi scânteindu-i ochii la vederea frumoasei predări de ştafetă de la nepot la strănepoata Carla, tot în faţa porţii poloului pe apă.

Pe seară, la mijloc de săptămână, înainte de a pleca pe motocicletă la antrenament, Adalbert Raul Sterbenz – nepot al lui “Stubi” Stănescu Adalbert Sterbenz, a scotocit prin cufărul doldora de amintiri şi ne-a împărtăşit câteva despre o stea marcantă a istoriei de aur a clubului multiplu campion naţional ILSA Timişoara.

 

„Am jucat în Germania mai mult de două decenii la cluburi bune iar acum pot împărtăşi noilor generaţii sportul iubit, mai departe, aşa cum l-am primit”

 

“Aş umple o carte întreagă cu amintiri din copilăria petrecută cu Oci la ILSA. Acasă, când răsfoiam albumele de poze, mi-am dat seama, copil fiind, ce bunic deosebit am. La fiecare poză avea Oci câte o poveste, care pentru mine era ca o aventură şi care mai târziu m-au ajutat fiecare în parte şi în viaţa sportivă, şi în viaţa de zi cu zi. Primele amintiri le am de-acasa, pe strada Ion Neculce, la numărul 27, unde mi-am petrecut copilăria alături de bunicii mei.”

Îmi aduc aminte de primele ore de înot date de bunicul meu, pe care eu întotdeauna l-am numit Oci. ILSA era deja bazin acoperit şi încălzit de fabrica de care aparţinea. Îmi amintesc că Oci mă lua de la grădiniţa fabricii şi mergeam la cursurile de înot date de el, să învăţ să înot. Când jucam cu ILSA, Oci venea la meciuri şi mă ajuta prin îndemnuri să o iau înainte pentru a marca, lecţii care m-au ajutat tot timpul. Un pic mai târziu, când participam şi la concursuri de înot, ţin minte că am câştigat cursa şi Oci ne-a dat medaliile, felicitându-i pe ocupanţii locurilor 3 şi 2, iar pe mine m-a întrebat dacă pot să înot mai repede. Cursa următoare am înotat-o mai repede! Oci a ştiut să mă citească şi să mă motiveze. De la el am dragostea pentru sport şi este aşa de adâncă încât nu am avut altă şansă decât să o dau mai departe şi fiicei mele în vârstă de 9 ani, Carla, care, la fel ca mine, a moştenit talentul lui Oci. Şi ea joacă foarte bine, fiind, la fel ca mine, căpitan al echipei. Iar deşi sportul s-a schimbat în cursul anilor, este pentru noi un stil de viaţă. Am jucat în Germania mai mult de două decenii la cluburi bune şi acum pot împărtăşi noilor generaţii sportul iubit, mai departe, aşa cum l-am primit.”

 

Ultimul jucător al lui ILSA încă în activitate

 

Adalbert Raul e implicat 7 zile din 7 în polo pe apă, ca prim-divizionar al clubului din Bochum dar şi antrenor al câtorva grupe de copii, printre care cea sub 12 ani, lucrând “de 4 ori pe săptămână cu copiii şi de 4-5 ori merg şi eu la pregătiri cu prima echipă. La sfârşit de săptămână avem de obicei meciuri ale copiilor dimineaţa, unde sunt pe margine, antrenor, iar pe seară joc în meciuri divizionare. Dacă am noroc cu programul şi toate partidele sunt acasă la sfârşitul aceleiaşi săptămâni, atunci le fac pe amândouă, altfel, mai am o antrenoare care mă ajută.”

Atâtea amintiri am cu Oci că n-aş şti de unde să încep şi dacă s-ar încheia depănarea lor. La trezire, de ziua lui de naştere, noi aici, părinţii la Burghausen, ne gândim la Oci, împărtăşim amintiri şi ne spunem că Oci ar fi făcut 98 de ani, 99, acum am ajuns la 100. Au trecut anii! Nu mai e printre noi şi e foarte trist, căci am vrea să împărtăşim cu Oci, să vadă ce face strănepoţica. Sportul întotdeauna ne-a captat interesul şi disuţia, şi când vorbeam din Germania, şi când veneam la Timişoara şi îi povesteam ce-am mai făcut.”

 

În Germania mai întâi în înot, apoi în polo la München şi preluat de Bochum în prima ligă

 

Şi zic că destul de bine, căci viaţa mea sportivă nu s-a încheiat, fiind ultimul jucător al lui ILSA în activitate – ceea ce pe de altă parte e cumva trist…

Sunt colegi şi prieteni cu care am copilărit în fiecare zi la bazin, cu Oci în preajmă, şi-aveam şi noi astfel câteva mici privilegii, graţie lui, sa intrăm. A fost foarte frumos!”

Când am venit în Germania, nu exista o echipă de polo pe apă unde s-au stabilit părinţii mei, iar când s-au mutat în Bavaria, nici acolo. Astfel încât m-am dedicat din nou pe moment înotului de performanţă, pe care-l practicasem şi cât mai era ILSA, când jucam acolo. Când s-a desfiinţat, viaţa mea de poloist a ajuns la un stop, aşa că până la 18 ani am practicat numai înot, am ajuns şi în prima ligă de înot a Bavariei. Dar am văzut că la München e o echipă de polo pe apă şi m-am dus acolo, m-am prezentat, eu sunt Raul şi vreau să joc, şi m-au băgat imediat în prima echipă.”

Iar când am avut un turneu în Cehia cu cei din Munchen şi m-au văzut băieţii din Bochum, astfel am ajuns să joc în prima ligă, Bundesliga, apoi la Stuttgart, la ambele cluburi mari din Duisburg, şi m-am reîntoris la Bochum când soţia era însărcinată. Făceam naveta la Duisburg, iar atunci am revenit la Bochum, la care am 10 sezoane consecutive şi sperăm să avansăm în clasament. Un deceniu foarte frumos pentru mine! Sunt cel mai în vârstă din echipă, luna aceasta împlinesc 47 de ani, la 26 aprilie.”

 

Nepotul Raul, născut în 26 aprilie, precum mama bunicului său iubit

 

O sută de ani de la naşterea bunicului, Oci, împlinindu-se pe 29 aprilie. Am cunoscut-o şi pe mama lui Oci, străbunica mea Adele e născută tot în 26 aprilie!”

Cu părinţii s-au reunit de Paştele catolic iar acum întreaga familie, 3 generaţii, e în pragul unei aniversări cu totul speciale, “centenarul” naşterii lui Oci.

Din partea căruia Raul a moştenit o altă mare pasiune. Bunicul a fost iubitor de motocicletă – mi-a dat-o şi mie, am devenit la fel de înnebunit, şi-mi aduc aminte cum cutreieram împreună vara, pe căldură, pe două roţi.”

Oci avea mai multe motociclete, de exemplu un BMW, apoi Java. “Ne-am uitat de Paşti în albumele cu poze, iar cel mai frumos sentiment era într-o zi caldă de vară, să mergi cu motocicleta la bazinul descoperit, tragi la poartă, să mănânci apoi o îngheţată. Ceea ce iubim, facem împreună, pe asta punem preţ şi asta am dat mai departe. Fiica mea joacă in 4 echipe, în unele e cea mai tânără, iubeşte poloul şi mereu e în bazin. Ea joacă în mod normal la U10, e căpitanul, dar mai joacă şi la U12, chiar şi la U14, unde începe foarte bine, şi tot pe post de centru, cum a jucat Oci, cum joc eu. Pot s-o învăţ şi antrenez, exact ce făcea Oci cu mine. O bucurie mai ales pentru mama, care mai vine în vizite surpriză din Bavaria, o vezi dintr-odată în public, se vede cu părul ei roşcat, ne face surpriza!”

Şi erau vremuri, la grupările din Stuttgart şi Duisburg, când Raul împărtăşea bucuria practicării poloului pe apă cu colegii “de acasă”, unul ajungând antrenor de copii la Oradea, Mircea Martin, iar Paul Constantin portar la o formaţie în SUA, unde a ajuns îndrăgostindu-se de o fată, îndeletnicându-se peste Ocean şi cu predarea poloului pe apă copiilor, la o şcoală din New Jersey, unde îi şi lansa invitaţia, să vină să joace şi peste Atlantic.

 

Unde mergeai cu Oci, cum toată lumea îl cunoştea, te opreai din 5 în 5 metri, aşa era şi spre şcoală. La bazin, şi mai şi…”

 

Primele mele amintiri din tribună sunt de pe vremea când juca ILSA de exemplu cu Arad sau cu Cluj şi sala era plină, eram acolo, mă ducea Oci la meci, dar nu prea am văzut mare lucru. Cert e că unde mergeai cu Oci, cum toată lumea îl cunoştea, te opreai din 5 în 5 metri, aşa era şi spre şcoală. La bazin, şi mai şi, toată lumea fiind obişnuită să schimbe o vorbă cu bunicul, aşa încât mă împăca mai apoi: <Bine, bine… Uite, să-ţi explic ce-a fost!”> 

„Aş zice că am început cam la 8 ani, eu m-am născut în 1977 şi eram foarte înalt, iar cum înotam foarte bine, mă băgau la cei de 1975, care, fiind mai mari decât mine, mai făceau şi mişto…”

 

Semăn un pic cu tatăl lui Oci, care tot 2 metri avea”

 

Vorba-ceea, “un munte de om”, este probată în cazul nepotului lui Oci, Raul măsurând 2 metri şi depăşindu-şi la acest capitol legendarul bunic care a scris istorie de la înălţimea a 1,84 metri. Şi părinţii poloistului lui Bochum sunt peste media de înălţime, mama Monica 1,74 metri, tatăl său 1,85. “Eu semăn un pic cu tatăl lui Oci, care tot 2 metri avea”, fără ca străbunicul său, Adalbert Sterbenz, să fi atins însă performanţa în sport, în cu totul alte vremuri.

Copil fiind, îi ascultam istorisirile lui Oci, care erau mai faine decât la televizor ori cele cu Huckleberry Finn, de exemplu despre cum era la turneele în străinătate, la care participa ca sportiv şi-n comunism, în Italia, Yugoslavia. Îmi spunea şi poveşti de viaţă, despre cum mergea cu motocicletele, iar pe vremea aceea nu erau peste tot şosele, ci şi drumuri pietruite, despre asemenea aventuri pe drumuri spre Bucureşti, la meciuri. Cât de grele puteau fi atunci drumurile, cum aluneca în şanţ dar şi mergea apoi mai departe. Totul era ca un film de aventură cu un erou adevărat…”

 

A ajuns să fie şi înjunghiat după război…” Împreună cu colegul de echipă Bagiu, salvator al unei fete în Parcul Rozelor

 

A ajuns să fie şi înjunghiat mişeleşte după al doilea război mondial, când, fără a ezita, s-a opus împreună cu un coleg de echipă poloist, Bagiu, sărind în ajutorul unei fete ce era să fie violată în Parcul Rozelor, salvând-o. Cu preţul rănilor suferite…”

Amănunte adiţionale în acest caz fiind oferite de fiica fostului legendar poloist: Cu ultimele forţe, având o rană deschisă în spate, şi-a culcat prietenul în stare gravă pe motocicletă şi a pornit spre spitalul <Bega>, unde a ajuns şi au fost salvaţi. Asta concretizează ce om deosebit a fost tatăl meu!”

Fiica precizând totodată că Tata a fost ultimul din familie care s-a născut cu numele Sterbenz, noi, descendenţii, am fost deja Stănescu. Şi în 1983 a devenit bunic al lui Kristine, pe care a iubit-o la fel de mult, chiar dacă ea n-a manifestat preferinţe sportive, realizându-se în branşa creativă. Vorbele lui tata erau mereu “aveţi grijă de a mică”. Pentru el, familia reprezenta totul, era mândru de fiecare dintre noi, de ceea ce am realizat în viaţă, dar legătura între el şi Raul era deosebită.

 

Mai bine plânge mama lui decât mama ta!” “I-ai dat tu primul?” “I-ai dat tu ca lumea după aceea?”

 

Nepotul Raul completând pe marginea atacului suferit de bunicul său în Parcul Rozelor: L-au cusut pe Oci dar după câteva zile a avut deja un meci de polo şi a jucat, întâlnind un fundaş care pierduse în război un picior, amputat la genunchi, respectivul ştiind despre Oci că a fost rănit, aşa încât i-a tras de două ori în zona rănii, încât a ajuns să se vadă sângele, cum îi curgea în apă. Dar Oci a jucat şi rănit, era trecut şi el prin război…”

De fapt, poloul pe apă, pe vremea când eu îl învăţam la ILSA, era mai agresiv, cu bătaie, ori azi imediat capeţi fault; pe vremuri era o adevărată luptă în apă! Oci având o vorbă… <Bă Raul, mai bine plânge mama lui, decât mama ta!> Mă întreba dacă <i-ai dat tu primul? sau <i-ai dat tu după aia ca lumea?>

E eroul meu de fapt şi de drept, e acel superman din ochii mei! A fost un om care a ştiut intuitiv, cu un simţ aparte, întotdeauna să te prindă şi să te <citească>, astfel încât să te motiveze cum numai Oci putea. Un fel instinctiv de a fi, întotdeauna pozitiv.”

 

În momente de cumpănă mă gândesc ce ar fi făcut Oci în locul meu”

 

Ştia foarte bine cum să mă ia, că la mulţi nu prinde aşa, dar în cazul meu astfel încât să scoată mult mai bine din mine. Avea un fel anume de a fi, cum vorbea, cum te simţea, un fel de a fi foarte pozitiv, avea acel ceva de motivator pozitiv. Mereu te lua, “hai să-ţi arăt ceva”, şi te purta spre lucruri noi, mă plimba la un lapte de pasăre la Lugoj sau la un concurs moto la Arad. Aşa m-a crescut un om care a răzbit şi în timpuri grele, încât întotdeauna mă gândesc în momente de cumpănă, ce ar fi făcut Oci în locul meu. A fost mereu cu mine în toate aceste momente, şi va fi şi cu fata noastră, Carla.

Poze ale lui Oci fiind peste tot, cea cu flacăra olimpică pe care a purtat-o. Ne gândim cu drag la el şi e cu noi, nu e plecat de tot. Îi simţim spiritul, iar deşi fiica noastră nu a ajuns a-l cunoaşte, prin poveştile pe care i le-am depănat, Carla îl simte cumva, întrebându-se adesea “dacă ar fi văzut Oci treaba asta”. Nu zic că e şi trist să nu-l mai avem printre noi, ne-am fi bucurat enorm să fie aici, dar acesta-i mersul vieţii…”

„Oci” se stingea la vârsta de 80 de ani, scurgere inexorabilă a timpului ce a adus generaţiile urmaşe ale familiei Sterbenz la aniversarea unui secol de la naşterea fostului internaţional de legendă.

 

Bunicul arhitect-şef, nepotul îndemânatic, tehnician dentar

 

Copil fiind, mă uitam mult la filme western la sârbi, şi am mers adesea la film, îi plăceau foarte mult lui Oci, care a lucrat la ILSA ca arhitect, avea mereu meşteri pe lângă el, îmi mai ciopleau, iar astfel am căpătat şi eu îndemânarea, plăcându-mi tare mult să mă îndeletnicesc cu lucrul manual, să repar felurite, iar şi în slujba de zi cu zi lucrez cu mâinile, sunt tehnician dentar. O iau ca pe o altă joacă, din copilărie întotdeauna îmi găseam ceva de făcut.”

 

Poloul pe apă, în Germania un sport “mai de familie”

 

Croindu-şi o carieră cu anii şi în apele poloului german, în condiţiile în care în general acest sport “s-a schimbat foarte, foarte mult în ultimele decenii, toate jocurile devenind mult mai rapide, regulile favorizând marcarea de goluri, s-a schimbat aşadar.”

Nu s-a schimbat în schimb ceva în privinţa postului moştenit de la Oci, în sângele familiei, căci “şi eu, şi fiica jucăm tot centru, avem acelaşi 6 pe cască precum Oci. Stilul de joc în poloul pe apă actual a devenit mai rapid şi eficient, atractiv, dinamic, dar cel din Germania nu poate fi comparat, într-adevăr, cu cel profesionist din Italia sau de exemplu Croaţia. Dar sunt 2-3 cluburi profesioniste şi-n Germania iar eu am activat ca semiprofesionist la două grupări mari, şi am obţinut şi noi succese în Champions League, dar bineînţeles că nu precum echipe bunăoară din Italia, unde se investesc cu totul alţi bani în polo. Poloul din Germania ar intra totuşi între primele 10-12 din lume, dar realitatea e că dacă se joacă meciuri de Cupă ori Ligă la spanioli tribunele sunt pline, ori altfel la noi sunt 200-300 de spectatori, dar pe de altă parte e cât se poate de frumos, atmosferă cu DJ, muzică, prezentari ale jucătorilor, aşadar e fain să joci şi în campionatul Germaniei. Am jucat şi noi în Italia, în Muntenegru sau Spania, iar pe-acolo au suporteri păziţi de Poliţie, dar la noi e mai calm şi cumva mai fain, un sport mai de familie.”

 

„Aici, pe o rază de 20 de kilometri, în jur, toate oraşele au echipe de polo, fiind mult mai popular decât în România”

 

Fapt probat de urmaşii lui Oci, două generaţii în apele poloului german – de seniori şi juvenil, iar încă o generaţie, reprezentată de părinţii lui Raul, în tribune.

Poloul “motorului Europei” câştigând în popularitate, încât “se joacă în vestul Germaniei aproape în fiecare oraş, încât nu trebuie să te deplasezi mult pentru a asista la un meci, cum ar fi cazul de exemplu pentru timişoreni să meargă până la Cluj, Oradea ori Bucureşti. Aici, pe o rază de 20 de kilometri în jur, toate oraşele au echipe de polo, fiind mult mai popular decât în România.”

Şi totuşi, în ceea ce priveşte sectorul juvenil, nu mai stă la fel de bine precum înainte de “Covid”, când apele poloului erau liniştite şi izvorul noilor generaţii deversa nesecat aspiranţii divizionari de mâine, ci după 3-4 ani, dat fiind că atunci nu s-a mai putut înota, s-a pierdut foarte mult. Începem cu copiii care ştiu stilurile de bază de înot, dar iau orice copil care vrea să înveţe, iar de la 6-7 ani în sus pot veni câtă vreme au tentaţia de a se juca în apă, a săriturilor, de a se juca în bazin cu mingea.”

 

E a patra generaţie care poartă mai departe tradiţia familiei” 

 

Raul având de unde să deprindă înotul ca la carte, precum “peştele în apă”, adesea victorios în probe scurte ale stilului liber, pe 50 şi 100 de metri, în completare şi la stilul delfin.

Şi predând treptat ştafeta fiicei Carla, a doua reprezentantă a sexului frumos într-o familie cu poloul în sânge, după ce şi mama lui Raul l-a practicat, aşchia nu sare departe de trunchi. E a patra generaţie care poartă mai departe tradiţia familiei, într-un sport care realmente m-a ajutat toată viaţa, ILSA n-a avut şi o echipă de femei, dar mama tot a practicat poloul, deşi a trebuit să-l întrerupă când a ajuns adolescentă. A jucat cu băieţii polo, iar şi a mică a noastră joacă la mixt, aşa cum e până la categoria sub 14 ani.”

Prin spusele unicei sale fiice, medicul generalist Monika Diakon, născută Stănescu, “Stubi” – singur fiind la părinţi, a început de la vârsta de 14 ani antrenamentele la ILSA, întâi în înot iar la începutul anilor 40 drept component al echipei de polo pe apă care urma a deveni între 1946 şi 1951, fără replică, multiplă campioană a României, sextuplă în succesiune: Tata fiind ani de zile golgeter, iar făcând parte din echipa naţională, numele lui a fost românizat în Stănescu şi şi-a reprezentat ţara ani de-a rândul la diverse competiţii – campionate europene şi spartachiade, participant în 1952 la ediţia Jocurilor Olimpice de vară de la Helsinki.”

Tot conform fiicei sale, “spre sfârşitul anilor 50 s-a retras din cariera de jucător activ, devenind în continuare antrenor al formaţiei de polo, arbitru naţional şi internaţional, precum şi antrenor de handbal, tot la ILSA, antrenor de copii. În anii 80 a primit distincţia de Maestru Emerit al sportului.”

Suntem mândri că l-am avut părinte, mentor, exemplu de viaţă, un om deosebit, care ne lipseşte. Este şi va rămâne întotdeauna în sufletul nostru!”

 

Despre „Stubi” Stănescu Sterbenz Adalbert din traducerea din engleză efectuată şi publicată în 2011 de Sporttim din istoria lui ILSA Timişoara

 

„[…] Anii imediat postbelici au fost marcaţi de ascensiunea echipei de polo pe apă de la ILSA Timişoara ca forţa numărul unu a României. Condusă de Torok Gabi, care a deţinut simultan rolurile de jucător şi antrenor, şi susţinută de stele ca Adalbert Sterbenz, Norman Zoltan, Weinreich Lazar, Novak Jozsef, Molnar Endre, Bohunitzki Laszlo, Kepich Gyuri, Retscher Adalbert (Ocsi) şi Iosim Octavian, echipa de vis „Arany Csapat” de la ILSA s-a îmbarcat pe o cale de succes ce le-a adus 6 titluri naţionale la rând, începând din 1946, până în 1951. În acelaşi timp, echipa de polo a ILSA a oferit osatura selecţionatei naţionale a României.

Echipa de polo a beneficiat de carierele prelungite a doi portari de calibru internaţional: Norman Zoltan (Zoli) şi Weinreich Lazar (Lali). Un decent înotător, Weinreich a dublat ca fundaş central, cu Norman Zoli jucând fundaş. După retragerea lui Norman, Weinreich Lali a devenit portarul de start al celor de la ILSA şi a fost selecţionat ca şi component al echipei naţionale. Deşi considerat drept cel mai bun portar român al momentului, Weinreich Lali a apărat pentru România doar în meciuri disputate pe teritoriul ţării. Fiind perceput ca un risc în ceea ce priveşte plecarea sa, Weinreich nu a călătorit cu echipa înafara României.

Chiar înaintea primei deplasări în străinătate ca şi component al naţionalei României, Adalbert Sterbenz şi-a schimbat numele de familie în Stănescu, ca răspuns la o „sugestie” oficială. Jucând centru, Adalbert Stănescu, poreclit şi Stubi şi Pubi, a condus vreme de mai multe sezoane ierarhia golgeterilor campionatului, marcând multe dintre golurile naţionalei în jocuri internaţionale.

[]

În cursul acelor ani, facilităţile clubului au rămas accesibile doar angajaţilor fabricii şi familiilor lor. O puternică fibră socială a ţinut laolaltă aceste familii nu doar în plan sportiv, membrii clubului participând şi la alte activităţi şi excursii”.

 

Cu puterea lui Adalbert Stănescu, echipa de polo pe apă şi-a conservat parcursul câştigător, câştigând titlurile naţionale cu numerele 5 şi 6”

 

Tot conform istoriei clubului timişorean ILSA, şi alte pasaje referitoare la “Stubi” Adalbert Sterbenz Stănescu, pe firul istoriei împletit în mediul online pentru românii de pretutindeni de custodele www.ilsa-timisoara.net şi tradus din limba engleză de Sporttim.

Care în anul 2011 continua serializarea traducerii în limba română cu un alt episod în care se făcea referire la fostul şesar al bănăţenilor, bunicul lui Raul.

După episodul cu titlul “ILSA, un nume de aur. Începuturile: echipa de polo (II)”, “FILĂ de ISTORIE” publicată î24 octombrie 2011 şi accesibilă la https://sporttim.ro/articol/ilsa-un-nume-de-aur-inceputurile-echipa-de-polo-ii, un altul cu titlul Anii ´50: participare olimpică în polo şi înot”la https://sporttim.ro/articol/ilsa-un-nume-de-aur-anii-%C2%B450-participare-olimpica-la-inot-si-polo

Clubul şi-a deschis porţile în cursul anilor ´50 şi non-angajaţilor fabricii. Costul relativ scăzut al abonamentului anual (circa 100 de lei pe an) a atras la club un mare număr de tineri localnici, un important factor contribuind la succesul ulterior al lui ILSA.

În 1950 şi 1951, condusă şi în continuare de antrenorul-jucător Torok Gabi şi bazându-se pe punctele sale forte, cu Norman Zoli şi Weinreich Lali în poartă, cu abilităţile de mânuire a mingii reliefate de Torok Gabi, cu viteza lui Novak Bupsi şi puterea lui Adalbert Stănescu, echipa de polo pe apă şi-a conservat parcursul câştigător, câştigând titlurile naţionale cu numerele 5 şi 6.

Seria de 6 titluri naţionale consecutive a luat sfârşit în 1952, când a cedat poziţia din vârf Stelei. Echipa de polo pe apă a României a participat în anul 1952 la J.O. de vară de la Helsinki, în Finlanda. ILSA a furnizat nu doar 4 componenţi cheie (Adalbert Stănescu, Norman Zoltan, Torok Gabi şi Iosim Octavian, născut în Cleveland), dar şi pe antrenorul Torok Gabi. În lotul olimpic de polo s-au mai regăsit Hoszpodar Zoltan, originar din Arad, care pentru o scurtă perioadă a înotat şi pentru ILSA, la începutul anilor ´50. Echipa a încheiat pe locul 17 din 21 de naţionale participante.

Ascensiunea Bucureştiului ca oraş numărul unu al poloului românesc, la începutul anilor ´50, a pus capăt dominaţiei interne a lui ILSA. Incapabilă să mai facă faţă cluburilor „amatoare” din capitală, ca şi CCA sau Dinamo, ILSA a rămas totuşi o echipă destul de puternică, concurând cu succes în competiţie cu celelalte centre poloistice din România, cum erau Cluj, Târgu Mureş, Oradea şi Arad. Ironic, Dinamo cucerea în 1957 primul dintr-un lung şir de titluri naţionale sub comanda antrenorului Freund Imre, remarcat în trecut la ILSA.

Echipa naţională a României, concurentă la Campionatul European din 1954, la Torino, a avut în componenţă 3 jucători de la ILSA, şi anume Adalbert Stănescu, Novak Bupsi şi Octavian Iosim. Drept recunoaştere a contribuţiei lui ILSA pentru jocul de polo, 5 dintre jucătorii săi au fost recompensaţi cu titluri onorifice de autorităţi sportive din România. Stănescu Adalbert a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului, cel mai înalt titlu onorific în această sferă, în vreme ce Iosim Octavian, Retscher Adalbert, Torok Gabi şi Weinreich Lali au fost recompensaţi cu titlul de „Maestru al Sportului”, al doilea titlu ca importanţă.

Echipa de polo de la ILSA a concurat pentru câteva sezoane la mijlocul anilor ´50 sub numele de Flamura Roşie dar mai apoi a revenit la denumirea binecunoscută.

La finele anilor ´50, cei mai mulţi dintre jucătorii perioadei de glorie de la ILSA s-au retras din activitatea competiţională. Antrenată de fostul jucător Stubi Stănescu, echipa îi includea pe Papa Csopi, Kelemen Laszlo, Laszlo Ioan (Lina), Jorji Moga, Molnar Andrei (Andrish), Kuliner Lica, Marin Man, Dinu Selegianu şi Gavrilă Nicolae. ILSA şi-a menţinut cu aceşti jucători locul în Divizia A, dar în jumătatea sa inferioară.

[]

Cândva la mijlocul anilor ´50, Lucian Bagiu (Gub) şi Stubi Stănescu au fost înjunghiaţi în spate în cursul unei confruntări cu doi răufăcători în Parcul Pionierilor, situat în centrul oraşului. Cu plămânii compromişi datorită unei lovituri directe, cariera lui Gub în nataţie a fost sfâşiată de acest act fără sens în vreme ce Stubi s-a refăcut complet şi a rămas ani buni în contact cu clubul, în diferite roluri.

[]

Scufundarea fără urmă a unui nume de legendă în înotul şi poloul local şi românesc, ILSA, torpilat cu tot cu bazinul său, ale cărui ape au născut peste ani sportivi de Jocuri Olimpice, pe locul fostului bazin găsindu-se o parcare supraetajată a unui complex rezidenţial şi de birouri dând uitării „Industria Lânii”, nu a risipit însă şi amintirile urmaşilor celor care au scris istorie în sporturile pe apă din capitala Banatului, la o aruncătură de băţ de Bega.

Nepotul Raul şi fiica sa, Carla, păstrând vie în Germania memoria lui “Stubi” Adalbert Sterbenz Stănescu prin a menţine în familie tradiţia purtării căştii cu numărul 6 pe post de centru în frumosul joc de polo pe apă.

www.sporttim.ro reînoda din adâncuri în deceniul trecut istoria acestui club fanion al oraşului şi României, prin intermediul www.ilsa-timisoara.net – autoproclamat pe bună dreptate primul portal electronic mondial al comunităţii lui ILSA, şi care, între numeroasele fotografii de arhivă sau mai noi, înfăţişând inclusiv perimetrul fostului bazin în forma sa demolată, ori adnotări despre sportivii, antrenorii şi trofeele grupării, a mers pe firul istoriei pentru a reliefa în limba engleză traiectoria sa peste decenii, file de aur ale acestei istorii fiind rememorate despre “Stubi” prin ochii nepotului Raul, căruia i-a pasat ştafeta.

Un club local de renume care a fost lăsat încet să moară şi ignorat aproape în totalitate în conştiinţa comunităţii, însă şi urmaşi demni de toată isprava ai poloistului campion de altădată al României pentru Timişoara.

 

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Exclusiv, Înot, Polo pe apă și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


6 − = trei

 


Ultimele articole din categoria Exclusiv: