Cu 11 jucători crescuţi de şcoli rugbistice străine, Dinamo câştigă fără eseu şi fără glorie şi Cupa României, 18-11 în Bucureşti cu SCM USV Timişoara. Recorduri negative peste recorduri negative într-o a 77-a ediţie a Cupei cu numai şi numai 4 meciuri în program

Doar în rugby-ul românesc, cel ruşinos zdrobit în septembrie la Cupa Mondială, s-ar putea pune la cale aşa ceva, ca ridicarea cortinei unui nou sezon să fie asigurată de finala uneia dintre competiţiile ediţiei din anul trecut, iar legătura dintre necompetitivitatea cronică a Ovaliei carpatine şi asemenea mici mari detalii care fac diferenţa este cât se poate de certă, pentru a nu mai pomeni incredibilul aspect că ultimul act de astăzi din capitală a reprezentat doar al patrulea meci jucat în întreaga campanie 2023 a Cupei României, disputată de numai şi numai 5 cluburi, dintre care 3 cu o singură apariţie fiecare, şi aceea pierzătoare, doar campioana CS Dinamo şi SCM USV Timişoara bifând 3 respectiv două partide. 

Într-adevăr, sezonul 2024 în rugby-ul intern a luat startul cu o finală, a uneia dintre cele două concursuri ale ediţiei anterioare, din 2023. Ceea ce spune chiar totul.

Cupa României la rugby a fost totalmente coborâtă în derizoriu prin posibilitatea adjudecării sale în baza a doar două-trei meciuri jucate, din totalul de numai şi numai 4 al competiţiei, ilustrare a unui sport în mare criză în Carpaţi, mai accentuată ca niciodată în istoria sa modernă. 

Criză căreia i se fac complici contemporanii din fenomen, care nu bat o pleoapă în lumina realităţii factuale obiective că ediţia 2023 a Cupei României a doborât la modul negativ absolut recente recorduri similare legate de cadrul numeric foarte restrâns al întrecerii, dimpotrivă, cu toţii făcându-se grupat că plouă şi ţinând-o în declaraţii peste declaraţii, când de fapt ar fi vorba despre un foarte rar meci oficial al Ovaliei carpatine, pe fondul unui program mai mult decât dezlânat şi mai ales străveziu din cale afară.

Dar nimeni nu zice nimic, tăcându-se mâlc cu gândul la proxima remunerare din banul public, după schema „statul la stat”, în apărarea unor interese trecătoare de grup restrâns dar în detrimentul sănătăţii organice a rugby-ului românesc, tot mai afundat în necompetitivitate şi care nu astfel s-ar putea relansa, cu asemenea mentalităţi, atitudini şi abordări din gama „ignoranţa e o binecuvântare”. 

Axate strict pe obiectivul de moment, acela al rezultatului imediat, al dobândirii încă unui trofeu.

Dar oare ce valoare, greutate, însemnătate şi semnificaţie ar putea avea o asemenea izbândă în lumina disputării a doar două-trei partide pentru a intra în posesia Cupei României?

Oare unde o fi gloria sportivă într-o asemenea reuşită?

Federaţia Română de Rugby o ştirbeşte prin modul tot mai jalnic în care a administrat Ovalia carpatină, şi păcat de tradiţia Cupei României, încât s-a ajuns ca a 77-a sa ediţie să se rezume la doar 4 partide. 

Două jucate în calificări de dinamovişti, anul trecut în compania noilor sosiţi în cadru, giuleştenii, iar săptămâna trecută în semifinala amânată din 2023 cu vicecampionii maramureşeni, depăşiţi cu 42-24, meci în picioare de mare folos bucureştenilor la startul unui nou sezon.

Respectiv unul singur disputat spre finele anului trecut de timişoreni, în semifinala din capitală cu CSA Steaua, în dauna căreia s-au revanşat pentru eşecul la potou din întâlnirea directă cu trofeul pe masă a ediţiei anterioare, 25-23 (10-10) pe Dâmboviţa pentru „militari” în 11 decembrie 2022, an 2022 în care roş-albaştrii din Ghencea şi bănăţenii se mai duelau şi în finala lăsată din 2021 a Cupei României, adjudecată în aprilie de cei din Ronaţ.

Care n-au mai jucat un meci oficial de la câştigarea finalei mici de consolare, la bronz, a campionatului trecut, tot în capitală contra steliştilor, acum aproape o jumătate de an, din 9 decembrie neavând nici dinamoviştii vreo partidă oficială în calendar, de la cucerirea titlului în ultimul act împotriva băimărenilor, 17-13 atunci, 42-24 la revederea de sâmbăta trecută în Cupa României.

Disputându-şi în ediţia 2023 absolut toate meciurile sale strict în Bucureşti, în antiteză cu gargara federală legată de popularizarea rugby-ului în ţară şi prin intermediul Cupei României, a cărei „caravană” propunea în deceniul trecut finale în diferite localităţi precum de exemplu Alba Iulia, Baia Mare, Bârlad, Braşov, Cluj, Iaşi ori Timişoara, „caravană” împotmolită în siajul atâtor declaraţii „praf în ochi” din partea administratorilor Ovaliei carpatine.

Tari în vorbe, „subţiri” în fapte, una nedemnă de trecutul Cupei României ţinând de lăsarea unei a treia finale în ultimele ediţii, după cele din 2018 şi 2021, de pe un an pe altul.

Context în care s-a ţinut sâmbătă de la ora 13:30 ultimul act televizat pe stadionul Arcul de Triumf, pus în scenă în 6 aprilie 2024 în contul ediţiei din 2023, şi bine că nu pe… 1 aprilie.

Finală la startul căreia noul antrenor al timişorenilor, Mugur Preda, secondat de ex-internaţionalul Valentin Popârlan, a ales XV-le Alexandru Ţăruş, Eugen Căpăţînă, Digo Mosese; Lucian Mureşan, Vlad Neculau – cpt.; Aleksandre Kalmakhelidze, Dragoş Ser; Robert Murariu / Gabriel Rupanu, Daniel Plai; Stephen Shennan, Khvicha Jgerenaia, Tevita Manumua, Tiqe Iliesa; Marius Simionescu, cu rezervele la start Tedoradze, Chiriac, Sikote, Onsando, Andrei Mureşan, Jipa, Bucur şi Şteţco.

De partea cealaltă, dinamoviştii, care se desprindeau la 25-10 până la pauza semifinalei recente cu băimărenii, ba chiar la 42-17 la un moment dat, au contat pe Theys, Ovidiu Cojocaru şi Smith în linia I, respectiv Rusu, Van Heerden, Sobota, Murray şi Terblanche în restul pachetului de înaintare, având aşadar în componenţă doar 2 sportivi crescuţi în rugby-ul românesc. Bucureştenii, la mijloc cu Williams şi Kisting, iar în liniile dinapoi cu Bonaparte, Graure, Perez, Schwartz şi fundaşul Ovidiu Neagu, care va să zică o campioană la zi a României cu numai şi numai 4 titulari autohtoni, aşadar nici o treime din XV-le de start la ora finalei Cupei României, ceea ce spune una-alta despre starea de fapt a Ovaliei carpatine. Că doar de aceea e pare-se mai nou finala Cupei României, pentru a fi jucată de sportivi crescuţi în majoritatea lor, 17 din 30, de alte şcoli rugbistice. În rest, doar 4 sportivi autohtoni pe banca laureaţilor, şi anume Tudor Boldor, Cioroabă, Neacşu, Puescu, ceilalţi 4 fiind tot străini.

Ori şi pentru asta să se fi jertfit eroii pe străzile României în decembrie 1989, ca urmaşa clubului Miliţiei să-şi umple formula de joc cu sportivi de peste hotare? Ca un sport tradiţional în ţara noastră să fie practicat în culorile principalelor protagoniste ale primei scene de tineri crescuţi de alte şcoli rugbistice? Alte şi alte „achiziţii publice”, căci doar CS Dinamo nu-i vreo entitate privată, ci o departamentală ministerială adăpată şi de la robinetul public. Al unui stat absolut falimentar, îndatorat extern peste orice limite şi incapabil a-şi achita măcar… dobânzile. 

Iar acestea nu-s deloc cuvinte „la supărare”, cum s-ar putea percepe la prima vedere prin prisma câştigării finalei de către „roşii” din capitală, care au ţinut în fel şi chip şi cu chiu cu vai de scor, 18-11 de la 6-8 la pauză, pentru a nu fi egalaţi pe final, ci drept constatări de bun simţ pe care suflarea arenei internă, prea pudică şi comodă fiind pentru a se deranja să le expună, le evită tacit, mai simplu fiind a nu-şi bate capul. După noi, potopul!

Ori când o pepinieră de tradiţie a sportului în XV din România, precum cea dinamovistă, a cedat din plin la rândul ei tentaţiei de a importa fără limite, n-ar mai fi chiar nimic de zis, şi de-ar rezulta măcar jocuri pe cinste practicate de sportivii aduşi de peste graniţe, fiind vorba însă de rugbişti de mâna a doua şi a treia, de unde şi calitatea valorică a prestaţiilor.

Care bineînţeles că n-a rupt deloc gura târgului nici sâmbătă după prânz în faţa unor tribune ca goale pe „Arcul de Triumf”, o altă notă proastă pentru Ovalia carpatină, semn al reculului în formă continuată a rugbiului intern, şi nici n-ar fi putut fi altfel, la cât de puţine şi rare sunt întâlnirile oricum necompetitive din arena autohtonă.

Fără meciuri aşadar în picioare, chiar nici unul în 2024 pentru „albaştrii” de pe Bega, al căror căpitan, Vlad Neculau, a fost reprofilat de noul antrenor în linia a doua, din linia a treia, unde apărea de regulă, unul singur pentru dinamoviştii implicit ceva mai conectaţi cât de cât unui puls competiţional, îndrumaţi fiind de un fost tehnician cu anii al celor din Ronaţ, neo-zeelandezul Sosene Anesi.  

Orchestrând un event campionat-cupă tras de păr prin prisma smulgerii pe Dâmboviţa a trofeului competiţiei K.O. strict pe seama loviturilor de pedeapsă fructificate de mijlocaşul la grămadă Jondre Williams, două până la pauză şi 4 în partea a doua a partidei, în care localnicii au răsturnat decisiv scorul, ultima penalitate, la 15-11, transformând-o în superioritate numerică, pe când Kalmakhelidze lipsea din linia a III-a a bănăţenilor, eliminat temporar.

A fost o finală care n-a tăiat gustul acru al unui sezon 2023 ratat al Cupei României, ediţie evidenţiind ce-i mai rău despre sportul divizionar de seniori în Ovalia carpatină. 

Nu mai prea există cluburi puternice, şi puţinele care fiinţează proptite şi cârpite fiind din plin de banul public, nu mai au jucători localnici ori măcar autohtoni de Doamne ajută, cârpind la rândul lor cu importuri de duzină, şi în consecinţă nu mai există întreceri cât de cât valoroase, minusul cel mare, rea sămânţă a tuturor relelor, constând în „deranjul” din sectorul juvenil, desconsiderat şi necultivat cum se cuvenea cu anii. 

Doar se culeg cioburile, şi sub forma asigurării tuturor punctelor campioanei câştigătoare şi a Cupei României de către un rugbist din străinătate, finala limitându-se totodată la un singur eseu, semnat şi acesta de un sportiv crescut peste graniţe, centrul „albaştrilor” din Ronaţ, Tevita Manumua, care adăuga până la pauză loviturii de pedeapsă fructificate în contul bănăţenilor de ex-stelistul Daniel Plai, cu alte cuvinte, nici un punct al finalei nefiind oferit de un tânăr crescut de cluburile protagoniste. 

Acestea fiind aspectele definitorii ale celei de-a patra partide jucate într-o întreagă ediţie 2023 a Cupei României, după un campionat desfăşurat în 2023 aproape la fel de jalnic în Liga Naţională, restul fiind banale amănunte.

Şi să fi fost un alt deznodământ al finalei adjudecate de localnici în dublă inferioritate numerică, datele problemei erau neschimbate, în sensul coborârii în derizoriu a noţiunii de glorie sportivă prin prisma cadrului mai mult decât restrâns al competiţiei.

Căci chiar nu te-ai fi putut mândri cu un trofeu adjudecat în baza a numai şi numai două apariţii, deşi decidenţii bănăţenilor s-ar fi putut deda cu nonşalanţă la aşa ceva. 

Timişorenii nefiind deloc departe de câştigarea Cupei în Bucureşti, după ce au condus în partea secundă şi cu 11-6 printr-o altă penalitate fructificată de Plai, căruia îi venea în schimb aproape imposibil să fructifice în partea întâi şi transformarea eseului, dintr-o poziţie inconvenabilă, însă sfârşind prin a ceda al doilea meci la rând cu trofeul pe masă în Cupa României, după cel pierdut la mustaţă şi la potou anul trecut tot pe Dâmboviţa în faţa „militarilor”, când le şi cedau laurii întrecerii numărul 2, de la o campanie la alta.

Numai „militari” şi „poliţişti” în finale la aproape 35 de ani după evenimentele din decembrie 1989, cluburi ale ministerelor guvernamentale MApN şi MAI, sau o altă Mărie cu altă pălărie, într-un rugby însă între timp de-a binelea secătuit la nivel juvenil, cu rezervorul ca gol.

Bine că are Ovalia carpatină un nou Stadion Naţional, de formă prin prisma goliciunii tribunelor la ora unei finale interne, şi bine că s-a rotunjit simţitor talia decidenţilor din fenomen, căci în rest, unde chiar ar conta, pe palierul sectorului juvenil, „bate vântul”.

De unde şi asemenea acte finale cu majoritatea protagoniştilor crescuţi de alţii, cât despre ai noştri, îi ai precum îi creşti, deloc vina lor. Rezultând implicit şi gafe copilăreşti în momente cheie ale jocului, de exemplu spre final, când, pe fondul absenţei meciurilor în picioare şi a limitărilor din bagajul tehnico-tactic, „albaştrii” din vestul Timişoarei n-au taxat erorile dinamoviste şi dubla inferioritate numerică a „roşilor”, scăpaţi în învingători.

Iar apropo de albastrul echipamentului bănăţenilor, că tot a fost difuzată finala în direct de posturi private cu acoperire naţională, aşadar în văzul amatorilor de rugby din ţară, bine că denumirea SCM USV Timişoara – care va să zică inclusiv denumirea capitalei Banatului, precum şi numerele sportivilor, toate inscripţionate pe spatele tricourilor, au avut parte de-o nuanţă nerecomandabilă din paleta cromatică într-un asemenea sport de gentlemen, al celor cu braţe tari. Dar nimic de mirare în progresismul deşănţat ce e agitat „la înaintare” cu mare zel de un cerc restrâns de „revoluţionari” insistând în a dicta ingineriile sociale şi condiţionarea psihologică a maselor la „noua normalitate”. Agăţându-se şi de sport pentru a-şi promova subtil aberaţiile.     

Punct şi de la capăt, după ridicarea de cortină a ediţiei 2024 printr-o finală din 2023 a Cupei României urmând startul în campionat, cu timişorenii în Ronaţ sâmbăta viitoare împotriva „militarilor” Armatei. 

Măcar însă, revenindu-se la „oile noastre”, s-au dat momentan uitării eşecurile la scor ale „Stejarilor” de luna trecută, 24-49 pe acelaşi gazon al „Arcului de Triumf” cu Portugalia, chiar 43-5 pentru Georgia peste Marea Neagră. 

Căci în întrecerile interne, jucând ele de ele, puţinele protagoniste nu par a fi tocmai necompetitive, ca primă impresie care ar putea conta. 

Iar deşi n-ar fi de fapt cazul a pune mere şi pere într-un acelaşi coş, totuşi, ca ultimă remarcă, este o a doua finală a Cupei României pierdută în această săptămână de sportivi legitimaţi la un club de pe Bega, după cea cedată cu 0-5 de practicanţii la CFR Timişoara ai fotbalului în sală, pe teren propriu în ultimul act cu CSM Deva.