Ovidiu Cuc, într-un clişeu de arhivă, aşteptînd între doi regalişti madrileni devierea lui Crăciun cu capul: "Meciul vieţii mele"
A crescut în blocurile de 4 etaje din preajma LPS Banatul, unde a păşit în fotbal, a marcat la vîrsta de 19 ani împotriva lui Real Madrid, pe al cărei stadion a jucat titular în cupele europene, iar acum, în 14 ianuarie, aniversează 38 de ani. Din primii săi 19 ani de viaţă, şi din următorii 19, picanterii cu Ovidiu Lucian Cuc, timişoreanul administrînd 3 cafe-baruri la retragerea acasă din cariera pe alte meleaguri.
Mă întîmpină cu un zîmbet larg, în mijlocul „Atmosphere”, la etajul I în Iulius Mall. E la fel de suplu, zvelt , de parcă ar fi încheiat-o ieri cu fotbalul. Sau nu încă. <Ce mai faci?>, e prima întrebare care ne vine pe buze, ca între timişoreni născuţi în aceeaşi zi, lună şi an. 14 ianuarie 1973. Îi confirm ceea ce remarcase în convorbirea telefonică prealabilă, cînd i-am spus că am revenit din Anglia şi sunt pus pe făcut interviuri: „Întotdeauna cel mai bine e acasă, cu experienţa de viaţă dobîndită în străinătate”. Şi îmi spune că mai este doar tangenţial implicat în lumea sportului. Dar chiar şi ieşit din tumultul arenelor, dintr-un noian de amintiri, strîns în diferite campionate, poveşti care-ar fi bune de-o autobiografie în toată regula, „deşi nu m-am gîndit niciodată să scriu o carte”, Ovidiu tot are ce să spicuie la moment aniversar.
Golul lui DELANTERO Cuc, pe tve2
Muzica din „Atmosphere”, unde ambianţa e plăcută, e acoperită la masa noastră de comentariul trimisului televiziunii spaniole tve2 la jocul Poli – Real Madrid, înregistrare video pe care Ovidiu o are stocată pe telefonul mobil. N-a scăpat de întrebarea stas cu golul contra Realului, după ce venisem fiecare cu o contribuţie la lărgirea cercului născuţilor în 14 ianuarie. Îi dezvălui că „Giancarlo Fisichella, pilotul din Formula 1, e tot în ´73”, la care Ovidiu pomeneşte de Călin Popescu Tăriceanu, ce-i drept un Capricorn mai în etate.
Cum se face că un localnic marcator împotriva marelui Real nu e părtaş la bătăile inimii sportive a oraşului? „A fost o tentativă, de fapt ultima să fiu implicat în lumea sportului, în urmă cu 4 ani, cînd mi-a fost respins dosarul pentru ocuparea unui post administrativ la Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport. Era impusă cerinţa experienţei de 5 ani în domeniu, la care le-am spus că am mai mulţi ani de sudoare în sport, în iarbă”, explică Ovidiu, de facto. Nu-i spun dar gîndesc că e mare păcat acest triumf al birocraţiei, în care carierişti nu neapărat cu experienţa şi ştiinţa practicării sportului competiţional de performanţă ocupă fotolii călduţe din bugetul de stat. Dar asta e altă poveste…
„În jocul pe Santiago Bernabeu am alergat cel mai mult din carieră”
Revenim la fotbal, la goluri. Vizionăm pe ecranul telefonului faza golului egalizator polist. „Eram foarte încrezător că voi prinde măcar 5 minute de joc, care ar fi fost arhisuficiente… Vorba aceea, aveam 19 ani şi la Timişoara venise Real Madrid. Prinsesem curaj după meciul precedent, de campionat, în deplasare la Constanţa, unde domnul profesor Ionescu m-a titularizat şi marcasem pentru 1-1. Din fericire, m-a utilizat toată repriza secundă, în locul lui Călin Rosenblum, şi – drept răsplată pentru gol – întregul joc pe Santiago Bernabeu, unde cred că am alergat cel mai mult într-un meci din întreaga carieră, fără folos ce-i drept… Sau pentru condiţie fizică”, glumeşte Ovidiu, care îmi explică faza golului, reluînd înregistrarea primită pe Facebook de la un prieten care o găsise pe internet, în lumea virtuală iberică.
„Vezi… deviez cu călcîiul, mingea ajunge în careu, cred că la China, da – China era, care o aşează uşor înapoi, Crăciun o atinge şi o reaşează şi mai înapoi, şi şutez”, descrie Cuc, care egala în minutul 61, cu un şut dintr-o bucată, cu stîngul, din „D”-ul careului mare, în dreapta lui Jaro, lîngă bară. Următoarele secvenţe surprinse de tve2 sunt cu un tînăr în tricou alb, mustăcios, alergînd bucuros cu braţele ridicate, editarea grafică pomenind de un DELANTERO cu numărul 15, pe nume Cuc. Interesant, golul a fost repetat şi tot repetat în acea transmisiune în direct…
Călcîi în faza golului, bară cu capul mai apoi…
Golul care l-a făcut celebru avea să fie urmat de-o bară… „Titi Varga avea asemenea aruncări de la margine de parcă expedia centrări… S-a întîmplat în urma unui aut, uite, de pe dreapta… Şi mingea a fost deviată cu capul pe spate şi am reluat tot din prima, cu capul, din plonjon”, continuă Cuc, care în acel 16 septembrie 1992 ochea stîlpul din stînga lui Jaro, la aceeaşi poartă dinspre Judeţean.
„Cum a trecut o viaţă de-atunci!” exclamă Cuc, atrăgîndu-i atenţia că a mai adăugat 19 ani celor nouăsprezece pe care îi avea la ora golului. „Teoretic, acum aş marca două goluri lui Real Madrid”, concluzionează fostul atacant, cu aceeaşi fină autoironie.
„Şi după 1-1 în tur mi-am spus că măcar să ajung să am o fotografie pe Bernabeu, în retur, cu Michel şi Butragueno”, îşi aminteşte Ovidiu Cuc, care la vremea respectivă i-a înmînat o casetă cu înregistrarea jocului antrenorului său, profesorul Ionescu, marcatorul rămînînd însă peste ani fără acea dovadă a dobîndirii celebrităţii. „Am făcut ulterior cereri la TVR, pentru o copie, dar fără ecou, domnul Nicolae Secoşan promiţîndu-mi însă nu demult că se va găsi o rezolvare…”
„Mă înghesuiam pe lîngă Diego Maradona, să-l faultez cumva…”
Iar de la goluri contra Realului, la jocuri în Copa del Rey pentru Merida: „Mă înghesuiam pe lîngă Diego Maradona, să-l faultez cumva, căci nu prea era altceva de făcut. Da, Doamne-Doamne a ţinut şi-atunci cu mine, să cădem în Cupă împotriva lui FC Sevilla”. Jovial şi deschis în aşteptarea împlinirii a 38 de ani, Ovidiu a mulţumit ajutorului divin şi cînd s-a referit la debutul în Divizia A, oferit de regretatul nea Costică Rădulescu: „Aveam 16 ani şi m-a lansat într-un joc cu Sportul Studenţesc, ca rezervă, înscriind la debut, la 3-1, în poarta lui Răzvan Lucescu…”
Ovidiu este convins că mîna destinului i-a hărăzit traiectoria generată de golul şi bara contra madrilenilor, anunţate parcă de acel gol la debut tot din postura de rezervă: „Aşa mi-a fost scris… M-am gîndit la acest fapt şi pe cînd eram întrebat la Merida ce-i cu mine acolo. Era de ziua mea, în 14 ianuarie ´93, împlineam 20 de ani şi s-a întîmplat să fie într-o joi cu baie şi masaj, cum era obiceiul la club cînd meciurile erau programate duminica. Am încercat să le explic cu spaniola mea de două luni că e ziua mea de naştere, că am 20 de ani. La care maseurilor nu le-a venit să creadă…<Păi atunci ce-i cu tine aici!? Douăzeci? Ce cauţi aici, pierdut în lume, paraşutat!?> Şi-mi dădeam seama că aşa mi-a fost dat. Nu-mi pare deloc rău c-am plecat atît de repede de-acasă şi sunt convins că experienţa străinătăţii te ajută, te întregeşte. Ăsta a fost planul lui Doamne Doamne… Diferenţa e că la întoarcere n-am investit în proprietăţi imobiliare, cum se poartă, ci plătesc să ajung peste tot” dezvăluie Ovidiu cum îşi continuă pelerinajul.
Da… Ar fi cei trei ani la Merida, cu care a promovat în Primera, premieră pentru clubul din augusta capitală a Imperiului Roman, Extremadura, urmat de sezonul la Marbella. Apoi anii de Portugalia, la Chaves, Gil Vicente şi acele ultime 6 etape la Santa Clara, în Insulele Capului Verde, care i-au deschis porţile vizei nord-americane pentru zece ani plus alţi zece. Apoi Israelul, la Haşdor, unde a pus punct la 30 de ani, acel nici un sezon ce-a urmat în fotbalul chinez trecîndu-l mai degrabă la experienţe… turistice.
Anii la Şcoala Sportivă, sub îndrumarea lui Ioan Mafa…
Dar Ovidiu pomeneşte tot de rădăcinile de-acasă… „Am amintiri foarte frumoase din anii junioratului. Ieşeam din bloc şi intram la antrenamente, la Şcoala Sportivă… În clasele a doua şi a treia cu profesorii Arnăutu şi Dobândă iar dintr-a patra pînă la final, pe cînd aveam 14-15 ani, tot cu domnul Ioan Mafa. Pe-atunci treceam direct la Poli, fiind alipiţi în cantonamente echipei mari. Am fost coleg de clasă cu Vali Velcea, doar că, atunci criteriul categoriilor de vîrstă fiind înainte respectiv după 1 august, s-a întîmplat ca pe mine să mă selecţioneze imediat la loturile de juniori, iar pe Vali, mai mic ca vîrstă, anul următor. Şi-am ajuns coleg cu Stîngă, Moldovan, antrenor ne era Grigore Sichitiu… Nu pot să uit cum totul a degenerat într-o bătaie ca la Plevna, culmea ironiei, într-o competiţie denumită <Turneul Prieteniei>, contra Cubei, la Alba Iulia. A fost una dintre cele 17 selecţii la naţionala de juniori, culese pe parcursul a doi ani, cu finalitate participarea la C.E. din mai 1989”.
„Familia e cea mai importantă. E balsamul sufletului… Şi aşteptăm un fiu…”
Şi-atunci nu-i păcat că juniorul crescut în jurul ovalului polist de beton nu e implicat în lumea sportului? Nu. Lucrurile se mai schimbă, firul vieţii te poartă pe alte cărări şi pentru Ovidiu „cea mai importantă este acum familia. Este balsamul sufletului. Soţia, Daniela, este însărcinată în luna a cincea, aşteptăm un fiu…”, iar telepatia funcţionează, doamna Cuc apelînd telefonul fostului fotbalist. Sărbătoritul i se adresează cu „Iubire” şi îmi spune apoi despre proiectul lor comun de administrare a cafe-barurilor <Atmosphere> şi <Happy>, „odată ce s-a deschis Mall, după ce ne lansasem cumpărînd Grinette de la Vicariatul Sîrbesc, în colţul Pieţei Unirii”. Îi mărturisesc că tare îmi place Grinette, cu atitudinea personalului şi deservirea, şi-mi dezvăluie că e „cel mai greu să găseşti angajaţi plăcuţi în acest domeniu. Apropo de Grinette, îl vom redenumi anul acesta”, Ovidiu asigurîndu-mă că nu-i va modifica ambientul. Iată aşadar că un fost fotbalist în străinătate şi Daniela Mincă, o doctorandă în Biologie, cu 5 ani experienţă în fruntea Gărzii de Mediu, îşi pot redirecţiona potenţialul şi în antreprenoriat.
Iar întrebarea vine firesc… De ce nu investiţii în sport? Răspunsul, la fel de firesc… „Ca fost sportiv, aş fi dornic să mă implic dar nu pare a fi mediul propice. În general Banatul nu se lipeşte de investiţia în sportul de performanţă dar cred că reticenţa mediului de afaceri e influenţată şi de legislaţia în vigoare, nepermisivă. Dacă o mai mare parte din TVA ar fi direcţionată spre sport, dacă procentajul din impozitul pe venit alocat sportului ar fi mai crescut… Cei care investesc aici în sport o fac la un anumit nivel, drept hobby, şi nu o văd ca o modalitate de a face bani. Mai degrabă ar face-o pe post de reclamă şi cred că şi mie mi-ar place să sponsorizez scriind <Atmosphere> pe gulerul unor tricouri”.
Campion cu Glissando dar mai mult onorific
Şi totuşi, Ovidiu a rămas în fotbal, şi chiar… campion: „Adevărul e că-i cam păcălesc. Văd weekendul ca pe un sanctuar al familiei, după ce toată săptămîna alerg cu afacerile, şi-atunci doar ajung să joc onorific, aşa, pentru berea de după, în echipa campioană pe 2010 la Alborz, Glissando. Pentru acel turneu de minifotbal amatori, la Tibi Lajos, ar fi necesare şi antrenamente, ori eu le sar”. Iar Cuc e de-acum înapoi pe stadionul <Dan Păltinişanu>, cu POLICARD, la iniţiativa lui Viorel Vişan, conducătorul centrului de copii şi juniori la FC Politehnica: „Am primit telefon de la club, să mă prezint şi să îmi ridic abonamentul, a doua zi după ce fusesem pe punctul să-mi cumpăr tichetul stagional, împreună cu prietenii. Nu l-am luat odată cu ei explicîndu-le că n-ajung meci de meci, doar pentru a fi invitat a doua zi, într-o pură coincidenţă. Iar clubul mi-l reînnoieşte. E un gest frumos, eu adăugînd totuşi, din ce-am văzut în străinătate, că alte cluburi întreprind acolo ceva pentru a-i aduna pe foştii jucători într-un cadru organizat, să se întîlnească, să-şi amintească de anii în iarbă. Altfel, vorbind de Poli şi comparînd cu anii cînd am crescut ca juniori la club, pot spune că infrastructura Centrului e la parametri buni, aproape ca <afară>, şi nu înţeleg de ce unii continuă să-l huiduie pe Marian Iancu. Din contră, apreciez iniţiativa sa!”
Dintre foştii polişti, Adi Crăciun, cel care i-a aşezat balonul la acel gol, nu mai repetăm care, „e cel mai apropiat, în ciuda anilor pe care i-a petrecut activînd în Italia. Cu Ionuţ mă întîlnesc cu mare plăcere…” Şi totuşi, cum e viaţa după fotbal? Ne-am uitat la golul stropit de adulaţia publicului, acea senzaţie îmbătătoare care te anesteziază. Unde s-a dus? „Există o părere de rău, e inevitabilă. Mai ales spre final, în ultimul an, cînd tragi de tine şi cînd realizezi încet, încet că nu mai poţi face faţă, inclusiv cu ceea ce pretinzi de la tine însuţi. Nu e uşor…” Dar reajustarea s-a produs în mod fericit pentru marcatorul contra Realului, cu toate greutăţile muncii de administrator în jungla vitezistă a afacerilor mileniului III.
„Fanii din America De Nord, care ne-au invitat acolo, ne ştiau bine de la televizor!”
Dar la „Atmosphere” ambianţa e plăcută, timpul parcă stă în loc iar vara terasa e apendicele la mare căutare, aşa încît mai e vreme de poveşti de prin străinătăţuri. Îl întreb de Santa Clara, una dintre cele trei promovate într-un sezon în elita lusitană, fie şi din mijlocul Oceanului Atlantic. „Antrenorul mă ştia de pe vremea cînd activa la Chaves şi nu m-am dat înapoi să răspund solicitării sale, pentru acele ultime 6 etape, în ciuda orelor de navetă cu avionul. Eram în ultimul an de contract cu Gil Vicente şi de cîteva luni pe margine, în urma unui accident rutier, fără şanse să mai prind echipa. Aşa încît n-am stat pe gînduri iar acel pas m-a condus la o promovare obţinută în ultima etapă şi vizionată la televizor de comunitatea de imigranţi portughezi din Statele Unite şi Canada. Acei suporteri ne-au lansat imediat apoi invitaţia de a-i vizita în America de Nord, au plătit pentru excursia noastră şi la puţin timp după promovare am susţinut 3 meciuri demonstrative prin State… Ne cunoşteau bine de tot, erau suporterii noştri telespectatori, meci de meci! Interesant e că, distrîndu-ne în avion pe seama excursiei noastre nord-americane, am constatat că jucătorul rus al Santei Clara a primit viză de la S.U.A. doar pentru o lună, pe cînd albanezul pe 3 luni iar eu pe 10 ani, aidoma celorlalţi colegi de echipă. Asta se întîmpla în ´99! Ei bine, în 2009, la expirarea vizei, am explicat la Ambasada Statelor Unite că mai trec prin State, la shopping în New York. Am ajuns acolo în 2008, în baza vizei iniţiale, primită în Insula Ponta Delgada din Azore…” Ce poveste!
„Omul bun din Plopi”, Marcel Sabou, naş de cununie şi botez
Dar pentru Ovidiu 2011 nu e Statele Unite, ci naşterea şi botezul fiului său. „Marcel Sabou şi Lili ne sunt naşi de cununie şi vor fi naşi la botezul lui David, în august. Am ales să-i punem numele David, amintindu-mi cu drag de prietenul şi colegul de la Haşdor, David Revivo, fratele lui Haim, pe-atunci în formă la Celta de Vigo şi ajuns la Fenerbahce. Marcel mi-a fost aproape din primii mei ani de Spania şi mi-a devenit foarte bun prieten iar ulterior parte a familiei. Marcel m-a recomandat celor de la Sporting de Gijon, doar din ce citise în ziare despre noul român în liga a doua spaniolă, şi mi s-a oferit şansa într-o perioadă test de două săptămîni, cu probă de joc, deşi clubul avea deja 3 stranieri, limita admisibilă pe-atunci pentru a alinia jucători din alte ţări. N-a fost să fie dar s-a înfiripat o prietenie iar soarta ne-a unit la Deportivo Chaves, unde mi-a devenit coleg timp de 3 ani, venind drept supervedetă din liga spaniolă la un club mediocru din Portugalia. El e de loc din Plopi… ştiţi povestea lui, nu-i aşa? Cum a fugit, înainte de Revoluţie, cu ocazia unui turneu a lui Dinamo în Spania… El şi Viscreanu, ascunşi în şort şi şlapi prin aeroport, doar cu 1.000 dolari la ei, luînd avionul cu destinaţia Germania, fără a şti că n-aveau drept de intrare acolo în lipsa vizei, îmbracaţi înapoi şi nu spre România, reveniţi pe aeroport în Spania şi văzîndu-şi chiar atunci colegii, pe Lucescu, la poarta de îmbarcare spre ţară. Nu ştiau cum să se mai pitească…”
Ale vieţii valuri… Care l-au purtat acum 3 ani din nou în Atlantic, la Tenerife, la nunta fostului coleg de la Deportivo Chaves, Ivan Miner. „Venise şi el, ca şi Marcel, de la Sporting de Gijon. Ne-am împrietenit şi i-am promis că merg, oriunde ar fi, la nunta sa. Nu m-a uitat, m-a invitat şi a fost să fie în Tenerife… Au mai venit alţi 4-5 colegi de la Chaves, care avea o adevărată colonie spaniolă, şase jucători, plus noi, românii, şi pe sîrbul Milinkovic. Chiar, n-am mai dat de el! Îmi aduc aminte cum făceam zilnic naveta, pe 20 de kilometri, din Spania peste graniţă la Chaves, opt inşi în două maşini. Era absolut inedit!”
Ar mai fi multe de povestit, Ovidiu pomenind şi de Dan Ucenic, care cocheta cu arbitrajul pe vremea junioratului polistului, cînd îi tot striga de pe margine, în cursul antrenamentului: „Hai Cuc, bem o bere după…!” Anii au trecut şi ei au rămas prieteni, avînd punct comun şi fotbalul israelian, unde asistentul a avut recent dreptate semnalizînd simularea unui atacant la o fază în care cerşea penalty. „Centralul a acordat dar a revenit asupra deciziei, la semnalizarea lui Dan. Era într-un meci cu miză, implicînd-o pe Maccabi Haifa. Normal, s-a iscat o mare controversă dar Ucenic a avut dreptate”, spune despre asistentul respins de la a activa în Liga 1, la clinciurile avute cu oameni din lumea arbitrajului în dorinţa de a schimba ligile.
Semn că Ovidiu urmăreşte încă îndeaproape fotbalul, fapt confirmat: „Nu pot să nu mă uit la meciurile din Spania, Portugalia. Mai ales la cum joacă Barcelona. Fotbalul de-acolo mi-a rămas în sînge, e altă atmosferă, alte pasiuni…” Schimbăm două vorbe şi despre pasiunea insulară pentru fotbal, din nou, la alţi parametri, dar revenim la vorbele iniţiale… Tot mai bine-i acasă. Fie şi cu mai puţină pasiune. Doamne Doamne le-a aranjat să-şi mistuie flacăra carierei unde trebuie, în profesionismul iberic, iar acum prioritară e familia. Încă un 14 ianuarie între cei dragi, acasă, aşteptîndu-l pe David. La mulţi ani! Ne urăm, ne strîngem mîinile, facem o poză, la care Ovidiu îşi pune din nou în funcţiune delicioasa autoironie…„Stai să-mi aranjez freza”… „Cum a trecut o viaţă de-atunci!” Şi ce viaţă! 19 ani şi încă nouăsprezece.
La multi ani!