Plan cu bătaie lungă... Mâneran şi antrenorul Grozescu, la startul altui an competiţional cu curse pe diferite distanţe
Cu un ghiozdan burduşit în spate, aduce cu un şcolar. Se tot apropie, păşeşte atent pe gheaţă, salută frumos şi zâmbeşte prietenos. Merge înainte, spre scoica rămasă liberă la băncile de rezervă ale arenei cu pistă atletică a Universităţii „Politehnica”, şi-şi scoate încet echipamentul. Şi fără ghiozdan, aduce cu un băiat. Dar atletul pregătindu-se pentru Naţionalul de cros de joi, de la Băile Felix, e un colecţionar de cam 4 medalii pe an pe şoselele ţării pentru CSU Politehnica, drept fost campion al României de semimaraton, la tineret. Nişte muşchi şi plămâni de oţel, un suflet oţelit. Şi locul zece între sportivii judeţului Timiş, în anul 2010, în topul individual la discipline olimpice…
„E Mâneran”, şopteşte reverenţios profesorul Marcel Grigorescu, antrenor al viteziştilor de la LPS Banatul, şi mă îndrept spre competitorul de mare fond. „Dinu”, se prezintă campionul Constantin Mâneran şi simt la el acea subtilă camaraderie a alergătorilor de cursă lungă, ca un cod nescris, ca un pact mutual, fără necesitatea altor explicaţii. Atât de modest, atât de la locul său, atât de neştiut în ochii multora… „Nu sunt în apele mele pe traseul de cros al Băilor Felix. Nu e locul meu…” recunoaşte Mâneran şi nu e o scuză ieftină, pentru a explica rezultatul de joi, când va alerga pe cei zece kilometri ai traseului cu diferenţă de nivel, nu de şosea, în scopul pregătirii sezonului competiţional ce se anunţă a fi plin. „Nu e proba mea favorită, nici punctul meu forte”.
E ger, pe pistă e aproape patinoar, dar Dinu îşi începe antrenamentul. De fapt, o simplă încălzire pentru el. „E liniştea dinaintea furtunii”, acele ultime zile doar de menţinere, odată ce grosul acumulărilor a fost absorbit. Se îndepărtează în alergare, încet, precaut, într-un anumit ritm şi dozându-şi efortul. Ceea ce ar părea sport extrem pentru mulţi, să alergi peste o jumătate de oră în frig, pe o pistă cu pojghiţă de gheaţă, e pentru Dinu poate nici un sfert dintr-un antrenament normal, în care „mănâncă” mulţi mulţi kilometri…
Trecând prin preajma băncilor de rezerve, după fiecare tură de pistă, te frapează faptul că Mâneran parcă nu respiră dar în schimb parcă zâmbeşte constant. Sau oricum chipul îi este luminat, îşi urmează calea cu zâmbetul pe buze… Cât de uşoară poate fi o zi de antrenament într-un asemenea sport individual în care nu poţi „să te ascunzi”, cu 35 kilometri alergaţi de unul singur dimineaţa şi alţi vreo 15 după-amiaza, comparativ de exemplu cu o pregătire de două ore într-un colectiv, la sporturi de echipă cu minge, unde mai ai timp să-ţi şi tragi sufletul, iar apoi o bagi sâmbăta în aţă în văzul unei ţări întregi, toată lumea te ştie şi te admiră, iar contul ţi se mai umflă cu ceva cu trei zerouri!? Cât de uşoară e, îmi spune un observator federal al Ligii Profesioniste de Fotbal, dar mai ales profesor de Educaţie Fizică, spunându-i că sunt la teren să vorbesc cu atleţi… „Foarte bine, au o activitate atât de dificilă, e cu o muncă atât de grea, dar într-atât de neapreciate…” Cert este un lucru. Că Mâneran al nostru, locul 10 între sportivii timişeni în ramuri olimpice, se antrenează şi concurează neştiut de mai nimeni, merge şi vine de la concursuri în acelaşi anonimat, iar sprijinirea sa în plan economic e în ton cu promovarea mediatică. Zero+, cu o menţiune în acele topuri de ochii lumii, la finele anului.
„Nenea Lulu, e de patine” îl întâmpină prietenos profesorul Grigorescu pe venerabilul antrenor al lui Mâneran, profesorul Emil Grozescu, care reprezenta cândva Timişoara la Budapesta, cu echipa de juniori a Banatului, ulterior CASUT, în 1952, cot la cot în lot cu Iolanda Balaş, şi care ulterior modela aici inclusiv atleţi de talie internaţională.
Care au cam dispărut şi profesorul Grozescu avea să ofteze de ce, dar mai întâi ne uităm în lungul pistei după Mâneran, pe turnantă: „În aceşti ani, de când îl pregătesc în ultimele 6 sezoane, a adus constant câte patru medalii pentru echipa CSU. Trei ani a fost cu dublă legitimare şi la CSM Zalău iar ultimii doi la CSU Galaţi, aceste cluburi asigurându-i cantonamentul montan. Dar de când s-a renunţat, la începutul lui 2011, la dubla legitimare, băiatul a rămas cu noi la CSU şi dusă e pregătirea montană la Piatra Arsă. Iar pe când toţi se vor prezenta în 5 mai la Grand Prixul de alergare montană de la Muntele Mic cu acumulările specifice în pantă, noi vom porni cu un handicap în acel concurs contând şi drept criteriu de selecţie pentru alcătuirea lotului de 4 selecţionabili al României în vederea Campionatului European de alergare montană”.
De fapt, Mâneran nu va aborda doar criteriul din mai dintr-o postură neprivilegiată, ci şi acest Campionat Naţional de cros, de joi. La Băile Felix nu se va alerga pe plat iar tânărul născut la 19 octombrie 1986 a fost nevoit să-şi finiseze pregătirile, săptămâna trecută, pe plaiurile natale, pe unduielile dealurilor Ineului. „Acolo a fost iniţial selecţionat pentru atletism, de mama lui Raymond Gulyas, celălalt reprezentant al Timişoarei la Crosul de joi, care a fost la rândul ei atletă şi mi-a fost elevă, măritându-se prin acele părţi. Ea l-a îndrumat şi pe fratele său mai mic, Sorin Mâneran…”, explică profesorul Grozescu, urmărind încălzirea maratonistului în vârstă de 24 ani, şi care în 2010 a alergat în 7 curse diferite, pe diverse distanţe.
Profesorul Grozescu mai explică şi faptul esenţial că, dat fiind vârsta mai înaintată comparativ cu a altor sporturi în care se desăvârşeşte maturarea şi se atinge vârful de potenţial în competiţiile de mare fond, exemplul Constantinei Diţă fiind sugestiv, „noi nu vom forţa nota, dorindu-ne să ajungă în timp un maratonist de talie mondială, ci doar să-şi menţină vreme de 2-3 ani poziţiile fruntaşe, fără a arunca totul în luptă cât nu este cazul, ci clădind încet şi sigur”. Pas cu pas, kilometru cu kilometru, dar de la an la an tot mai mult şi mai mult. Încălzirea pe post de antrenament e gata şi Dinu ni se alătură, exclamând că „anul acesta înseamnă că e de fugă” la auzul înşiruirii competiţiilor la care va fi probabil aliniat de experimentatul său antrenor.
Cam cât va fi, rămâne de văzut, cert fiind că „mi-am calculat într-unul din ultimii ani şi a ieşit că am alergat cam 7.500 de kilometri”. Îi spun că asta ar însemna peste 600 pe lună şi mă aprobă. „A tot crescut încet rulajul, în ultimii 6 ani, de când sunt antrenat de domnul profesor. Atunci absolveam liceul şi urmam Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, la Timişoara. Un traseu sinuos. Într-a noua la Arad, într-a zecea la Ineu, apoi doi ani la LPS Banatul Timişoara, antrenat de profesoara Simona Şerban. Şi ulterior cu domnul profesor. Am vrut dintotdeauna să alerg pe şosea, aceasta mă atrăgea, şi am descoperit-o abia când am venit la domnul profesor. Este singurul loc unde mă simt puternic!”, creionează Dinu, care îşi aminteşte că prima sa participare naţională a fost, paradoxal, într-o probă de viteză, aleasă într-o aceeaşi zi şi cu un concurs de cros la care ar fi vrut de fapt să participe.
Caracterizându-şi picioarele drept „două scobitori” la vremea la care frecventa o sală de forţă din Ineu, care-i închegase bustul, Mâneran îşi aminteşte începuturile în alergări, cu o selecţie locală pentru faza judeţeană, câştigată în clasa a opta pe distanţa de 2.000 metri: „Am câştigat şi faza judeţeană, apoi zonala, şi am luat locul 8 la Campionatul Naţional, pe 800 metri. În acea zi aş fi vrut de fapt să mă duc la cros, căci era Campionatul Naţional de Cros pentru şcolari nelegitimaţi”.
Iar ulterior Mâneran n-a mai ezitat, n-a mai aşteptat. Şi a urmat ascensiunea în cursele de mare fond. Gata cu 800 metri. Locul trei la Campionatul Naţional de maraton pentru juniori, la Sibiu, ca student timişorean în anul I şi membru al CSU Politehnica, alergând la prima sa încercare pe 42,2 kilometri sub pragul psihologic de 3 ore… Un an mai apoi, locul 3 la Campionatul Naţional de Cros pentru tineret, de la Botoşani… Încă un an, încă un pas înainte, locul doi la Zalău, la Naţionalul de semimaraton disputat pe distanţa non-clasică de 20 kilometri, cu timpul de 1:05.14. Iar peste încă un an, în 2008, primul titlu naţional, de campion naţional de semimaraton la categoria tineret, tot acolo, la Zalău, acum pe distanţa clasică, 21,1 kilometri, acoperită într-o oră şi 9 minute.
Ce-a fost, e în suflet şi în sertarul cu medalii. Ce urmează? Naţionalul de cros, joi, pentru seniori, tineret, juniori I, cursă în care se aliniază circa 40-50 „nebuni frumoşi”, în această restrânsă în România dar magică lume a fondiştilor. Cu Dinu de-acum senior. Grand Prixul de alergare montană, în 5 mai. Campionatul Balcanic de alergare montană, la Dimitrovgrad, în Serbia, pe 12 iunie. Campionatul European de alergare montană, la Bursa, în Turcia, pe 9 iulie. Iar apoi, naţionalele, în 20 august de alergare montană, în 10 septembrie de semimaraton iar în 9 octombrie de maraton, cu ocazia Raiffeisen Marathon Bucureşti. Plus cursele internaţionale, mondialul de alergare montană, la Tirana, în 11 septembrie, „unde cred că va fi prezent numai primul clasat la criteriu dintre români”, după cum spune Dinu, mondialul de semimaraton şi europeanul de cros, în 11 decembrie, la Velenje, în Slovenia.
În principiu, Constantin Mâneran ar bifa cât mai multe date iar joi, la Băile Felix, este prima aliniere la start în 2011. La atâtea concursuri, câtă pregătire? „Aaaaaaaa, acum e norocos, sunt zilele senine ale alergătorului, dinaintea cursei. Doar încălzire, nu adevărate antrenamente. Dar în martie şi aprilie va creşte volumul pe distanţe lungi, cu zile de vârf la cam două-trei săptămâni adunând o dimineaţă cu 28-35 kilometri şi după-amiaza cu 10-15 kilometri”, explică profesorul Grozescu, care, pentru amuzamentul nostru, pomeneşte de un antrenament de verificare al fostului maratonist Râmneanţu: „Am ales ruta Timişoara – Buziaş şi, după curba de la Albina, rulând spre râul Timiş, am făcut explozie la roată. Aşa s-a speriat, credea că a tras cineva cu puşca! Aşadar se poate face explozie şi urmărind un sportiv în pregătire, deci nu neapărat la viteză mare…”
Să fie acesta aşadar un traseu de antrenament al lui Dinu? Da. Într-o zi de primăvară cu 35 plus 15, există combinaţii gen până după Buziaş şi retur cu maşina şi Timişoara – Moşniţa – Urseni. „În celelalte zile ale săptămânii se antrenează de două ori în cam 28-30 kilometri de alergare, având libere doar după-amiezele de joi şi duminică, zile de 20-24 kilometri”, mai spune profesorul Emil Grozescu. Cu asemenea pregătiri în perioada necompetiţională a ajuns anul trecut pe locul doi în naţionalele de maraton şi semimaraton, pe trei la cros, respectiv campion naţional pe echipe, cu CSU Timişoara, la alergare montană. Adunăm şi dau patru medalii…
Ce–i aduce alergătorului de cursă lungă anul 2011? „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, pomeneşte profesorul Grozescu de memorabila peliculă despre marele fond, amintindu-şi de un alt învăţăcel de-al său, Gheorghe Motorca, de loc din împrejurimile Ineului, de la Iermata, şi care cerea un partener de alergare: „Altfel uit limba română!” Dinu preferă de unul singur, în acea singurătate serenă, pe foarte mulţi kilometri, pe când „n-am mai alergat de mult o cursă de doar 10 kilometri”. Îl întreb care îi sunt timpii cei mai buni pe distanţele clasice şi, într-adevăr, ezită în a-şi aduce aminte cu exactitate „cum stă” pe zece mii de metri. „Cam 32 minute şi 30 de secunde. La maraton, pe 42,2 kilometri, am alergat şi în două ore 42 minute, iar la semi, pe 21,1 kilometri, în o oră şi opt minute”. Uşor ca fulgul, iute ca gândul… Iar pe profesor îl întreb ce-au ineuanii în călcâie, de sunt atât de iuţi şi rezistenţi.
„E simplu… Zona rurală. Primul meu campion naţional, un multiplu campion la juniori între 1963 şi ´65, Dan Săvescu, a fost nevoit să alerge zi de zi din sat la şcoala din Belinţ, în decursul claselor V-VIII. Gheorghe Ghimpu este un alt exemplu de atlet crescut ca şcolar alergând între localităţi, cu ghiozdănelul în spate… Au reuşit o individualizare foarte timpurie iar în plus şi-au dorit foarte mult ca prin sport să se şcolarizeze şi să-şi ajute implicit familia. De fapt, nevoile vieţii au contribuit la dezvoltarea sportului românesc. Ar fi două aspecte care au contribuit, şi anume familiile grele, cu mulţi copii şi nevoi de bază multiplicate, ori familiile destrămate, cum e cazul nefericit al lui Constantin Mâneran”, explică profesorul Emil Grozescu.
Într-adevăr, Mâneran şi-a realizat cu ambiţie şi tenacitate şcolarizarea prin sport, fără aport părintesc, în condiţiile în care de la vârsta de 12 ani a fost crescut doar de tatăl său, un fost practicant de judo şi box. Iar la 16 ani iepurele a zbughit-o spre luminile Timişoarei, alergând şi tot alergând… Şi îi întreb totuşi de sponsori, susţinătorii privaţi ai sportului, deşi ştiu răspunsul în cazul sporturilor individuale. „Aproape spre zero” e răspunsul profesorului, şi mai aproape de zero este al elevului.
Şi-atunci, cum să mai vină aspiranţii, mai ales la o asemenea disciplină dură!? „De când s-au înfiinţat facultăţi în micile orăşele, n-au mai venit studenţi, potenţiali sportivi. Pe de-o parte… Iar dacă până în 1990 exista posibilitatea selecţionării de tinere talente, care prin promovarea lor în cluburi li se putea asigura cazare şi masă, fără aportul părinţilor, şi cu asta s-a încheiat…”, oftează experimentatul Grozescu, care ştie ce spune, un antrenor ghidând-o cândva pe Mariana Stănescu-Chirilă, de loc din Caracal, la şapte medalii europene şi mondiale…
Ce-ar mai fi de făcut, acum, când s-a tăiat şi craca dublei legitimări? Fără CSU Galaţi asigurându-i pregătirea montană, Dinu trebuie să-şi croiască drum în lotul de 4 al României antrenându-se cel mult la Ineu, ca să nu zicem de şesul Timişoarei, pentru a lua în piept pantele drept criteriu de selecţie ale Muntelui Mic. Păi drept e!?
Dar sunt multe de făcut, de-acum pe patru fronturi… Alergare montană, al treilea în 2010, semimaraton, maraton şi acest Naţional de Cros, de joi. „Ca orientare metodică, în ideea formării viitorului maratonist de valoare mondială, avem ca principal ţel mărirea treptată a volumului alergărilor şi a intensităţii acestora, în perspectiva atingerii unui obiectiv final, cu bătaie lungă. Cât priveşte acest an, ca obiectiv final, după trei sezoane de la titlul de campion naţional de tineret, ţintim o clasare şi în rândul seniorilor pe primele trei poziţii ale podiumului la semimaraton, iar ca obiective intermediare alergarea montană, unde de altfel Constantin a prins locul 3 în 2010”, a mai spus profesorul Grozescu. Întrebându-se reciproc în privinţa locului atacabil la maraton, antrenorul şi elevul său au conchis că locul 6 ar fi prea indulgent, aşadar top cinci.
Doar să rămână sănătos, ferit de accidentări. Băiatul cu ghiozdan în spate care anul acesta ar putea şi întrece cei 7.500 kilometri rulaţi în 2010. Cât despre timpi, intensitatea sigur îi va aduce sprinteneala dorită. Chiar… ştiaţi de Constantina Diţă, pe când avea 24 de ani, şi credea cineva că va deveni campioană olimpică de maraton, la cei 40 de ani bătând la uşă!? De pe-o băncuţă a vestiarului trei la MV, ineuanul cu ghiozdan s-a ridicat pentru un viitor în care totul e posibil în 2011. Şi 2021. Şi 2031…
