Zeno Lache, despre kaiak-canoe: „Ţin foarte mult la Cupa Timişoara”

Despre un sport cu peste 50 de ani la activ în Timişoara, redus însă de la trei cluburi la unul singur, şi în care s-au vărsat în ultimele două decenii fonduri pentru echipament cît pentru exact 8 ambarcaţiuni, 10 padele şi 10 veste. Despre un proiect de suflet, „mai bine 10 kaiacişti pe luciul apei, decît de unul singur, pe sub poduri, cu alcool şi droguri…”

Zgomot. Gonesc pe Bulevardul Vasile Pârvan, schimbă banda, parcă le-a luat cineva minţile. Linişte. Laşi poluarea în urmă în dreptul intrării la Universitatea de Vest, pe aleea spre barul River Deck, ajungi pe malul sudic al Begăi, continui la dreapta pe faleza canalului şi dai în altă lume. Brazi. Un cîine de pază. O poartă deschisă. Şi un cuvînt. Caiac. „Baza noastră, casa noastră”, e mottoul lui Zeno Lache, şef al secţiei de kaiak-canoe din cadrul Clubului Sportiv Şcolar 1 Timişoara.

Kaiacul, în vilă de agrement din anii ´30…

„A fost construită în anii ´30 de Consulatul Italian, pe post de cabană de agrement. Veneau aici să se simtă bine, să arunce undiţa în Bega, să facă plimbări cu ambarcaţiuni în susul şi josul rîului. Pe-atunci, jur-împrejur era teren viran, plin cîmp, unde astăzi se regăsesc Universitatea, complexul studenţesc”, povesteşte profesorul Lache, uitîndu-ne spre vila deloc înaltă, cu acoperişuri lungi şi line, aducînd cu cele din zonele central-nordice ale Italiei. E sediul de decenii al secţiei de kaiak-canoe, una cu tradiţie în sportul timişorean.

Profesorul Lache la intrarea în sala de forţă

Pe o uşiţă, unica de pe frontul spre faleză şi apă, intri în sala de forţă, spaţioasă şi reamenajată cu tartan roşietic, ce-a înlocuit nişte neestetice plăci pătrăţoase, şi plină de tablouri de arhivă din lumea kaiak-canoeului local. O lunguiaţă schiţă cu cote şi distanţe, tot de pe vremuri, a Begăi în amonte şi aval. Cu puncte de reper pentru ghidajul sportivilor. Aparatele par arhaice dar, aveam să văd ulterior, îşi ating scopul…

„Lucrezi cu un începător un sezon pentru a-i aduce la parametrii fizici dobîndiţi deja în şcoală acum 30 de ani”

„O problemă esenţială este că nu se mai insistă în şcoli pe elementele de bază ale educaţiei fizice. Acum treizeci de ani, cînd selecţionam un elev, putea să ducă la capăt zece tracţiuni, mai cu chiu, mai cu vai, la o primă testare aici. Astăzi, trebuie să lucrezi din septembrie cam pînă prin aprilie-mai, pentru a aduce un tînăr la standardul la care îl găseam pe-atunci în momentul selecţiei în şcoală. Standardele capacităţii lor la efort sunt foarte scăzute. Ni se întîmplă să vină după o primă lansare pe apă, doar pînă la podul Michelangelo şi înapoi, şi să se plîngă că-l dor muşchii, că nu mai poate continua… Pentru că nu sunt exersaţi. Şi aceştia sunt 500 metri! Cum să-i capacitezi să ajungă la 10-14 kilometri de vîslit, cît e un antrenament normal la juniori!?”, îmi explică antrenorul Lache în timp ce ne plimbăm pe faleză, prin exteriorul gardului împrejmuitor al bazei, de la „vila italiană” la hangarul cu ambarcaţiuni.

Hangarul are porţi noi, arătoase, contrastînd vădit cu vechile mostre de grafitti ce se regăsesc în imaginile de arhivă, atestate documentar, din baza de date a secţiei. „Şi accesul a fost lărgit, să nu ne mai căznim la scoaterea şi reintroducerea caiacelor”, explică Lache, dezvăluindu-mi poate sute de ambarcaţiuni, frumos stivuite pe rînduri, într-o incintă construită din nimic de sufletişti ai acestui sport, la începuturi, cu lopata şi… hei-rupul. Acum e pauză de iarnă, cei circa 50 de juniori ai kaiac-canoeului timişorean sunt pe la casele lor dar îmi imaginez larma şi efervescenţa într-o zi de concurs aici. Sau dinţii scrîşnind într-o banală zi ca numeroasele de antrenament, acumulări, cu lansarea pe apă de la pontonul din faţa hangarului.

„Văzînd numai Becali, ei raportează totul la bani, care au devenit – din păcate – unică motivaţie. Mare eroare!”

Clişeu de arhivă, cu kaiacist în dreptul actualului ponton de la hangarul de kaiak-canoe al CSŞ1 Timişoara

„Îi studiem, să aibă tălpile mari, un semn că pot creşte în înălţime. Ne interesează alonja lor, deschiderea pectorală, să aibă palme zdravene, sănătoase”, îmi punctează Lache reperele selecţiei efectuate peste tot, prin şcoli, în oraş şi cel mult pe raza judeţului Timiş. „Vin aici şi din proprie iniţiativă, le surîde ideea. Însă nu ştiu cu-adevărat cu ce se mănîncă sportul acesta. Şi deseori, în şcoli, la prima vedere, habar n-au ce este kaiakul. Problema spinoasă e una de percepţie. Nu e văzut ca un sport de performanţă, ci ca o distracţie, şi asta pentru că nu mai vin cu educaţia pentru sportul de performanţă, dobîndită în şcoală. <Vin să mă dau cu kaiacu´> e percepţia actuală. Ori noi suntem subvenţionaţi pentru a face sport de performanţă. Şi orice-ai face, trebuie să existe totuşi şi acea dorinţă arzătoare a aspirantului, să ajungă campion. Acea foame pentru competitivitate. Din păcate însă, motivaţia cea mai puternică a devenit banul. Copilul vede la televizor numai Becali şi fotbalişti cu milioane, din cînd în cînd un tenisman cîştigînd nu ştiu cît. Şi-atunci cum să-l capacitezi şi să-l faci să îndrăgească sportul kaiacului, cînd ei au fost educaţi de societate să raporteze totul la ban. Cum să vină la kaiak, cînd îi spun <măi, nu te aştepta să iei nu ştiu cîţi bani din asta>. Nouă, vorba aia, ne trebuie 500 RON plus TVA pentru o bărcuţă autohtonă sau măcar 1.000 pe una mai bunicică, din străinătate… Acum 30 de ani veneau pentru că erau îndrumaţi din şcoală. Astăzi, părinţii nu mai au timp să discearnă cu logică, cu capul pe umerii lor, ci aleargă după bani, bani, bani, iar copiii, singuri, nu vin. Pentru performanţă, trebuie să ne reorientăm, să găsim alte soluţii de capacitare. Probabil să mergem şi mai mult la sate, căci oricum tinerii rămaşi acolo nu mai fac munca cîmpului dar tot ar avea la o adică disponibilitatea pentru efort fizic…”, continuă Lache, în timp ce ne-am întors de la hangar la „vilă”, în spatele sălii de forţă, pe scăriţa în spirală ce urcă de la sala de trofee la incinta-creier a operaţiunii, cu documentaţia secţiei şi a tot ce ţine de selecţie, antrenamente, alimentaţie, competiţii, ce mai, kaiak-canoe.

Au crescut cu un palier într-un an… Şi-au ajuns la lotul naţional!

Într-o fotografie, zece copii aliniaţi cu spatele la paliere de gimnastică, în sala de forţă. „Este de-acum 4-5 ani, în urma unei selecţii pe raza judeţului. <Care sunteţi dispuşi?> a fost întrebarea noastră. Am efectuat o tabără de iniţiere, timp de două săptămîni, vara, şi i-am învăţat principiile de bază ale acestei ramuri sportive. I-am învăţat abecedarul vîslitului… Iată-i, la primul test de efort. Cel mai înalt, în stînga, e Adrian Cionca, dezertorul. A fugit la canotaj”, rememorează Lache, care dă clic pe următoarea imagine. Cionca, un nume cu rezonanţă între cele mai bune ale sportului local, în 2010. Ca şi canotor…

Clişeul următor… „Vezi diferenţa? E făcută după un an de zile… Sunt trei dintre cei dezbrăcaţi la prima înfăţişare, dar după un an… Dintre cei zece, au rămas trei iar doi sunt acum în loturile naţionale. A crescut cu peste un palier. Şi cît s-au lăţit în umeri!”, arată cu degetul profesorul Lache.

Juniori recrutaţi din Fibiş, Şandra…

E vorba de Rareş Ilaş, de la „Emanuil Ungureanu” şi de selecţionabilii în lotul naţional de juniori Alexandru Vieru, de loc din Şandra, şi Lucian Casapu, din Fibiş. Vieru, juniorul II antrenat de Florin Diaconu, unul dintre cei 5 profesori ai secţiei de kaiak-canoe, a ajuns în 2010 în semifinalele Campionatului European de juniori, la debutul său în competiţii majore. „Sper ca în 2011, la Mondial, să ajungă şi mai departe!”, exclamă Lache.

Zeno Lache, despre neajunsul de a selecta elevi puţin dispuşi fizic şi mental la efort. "Mămăligiţi" în decurs de 30 de ani

Şandra, Fibiş… Sunt şi timişoreni? „Desigur. Între cei 50 se regăsesc destui timişoreni. Tecuşanu e un exemplu elocvent, un localnic elevat pînă la lotul naţional de juniori, de unde s-a întors însă în 2009. Nu a mai acceptat depărtarea de casă, condiţiile de cantonament timp de nouă luni la rînd. L-a tras aţa înapoi”…

„N-au deloc conştiinţa efortului volitiv…”

Un filmuleţ, cu tineri căutîndu-şi punctul de echilibru, cu vîsla undeva deasupra frunţii, într-un start în antrenamente, la „simplu”, singuri în kaiak. „Probele de control îi atrag cel mai mult pe copii la kaiak. Fiind un sport în care nu se ţine cont de recorduri, ce nu se contabilizează, pentru că densitatea apei şi alţi factori extrag din ecuaţie noţiunea doborîrii timpilor precedenţi, nici noi nu insistăm mai ales pe acest aspect. Dar antrenamentele trebuie cronometrate, şi ca un stimulent pentru elevi. Asta îi atrage… Pe cînd esenţial pentru noi este să fie metodici în acumulările lor, să vîslească eficient, să dobîndească tehnica şi tactica. Ne lipseşte educaţia efortului, acea bază despre care pomeneam, ce ar trebui inoculată de la prima oră de educaţie fizică, în şcoală. Degeaba însă le explici… Politica e să fii cu ochii în patru, mereu îmboldindu-i de la spate, cu băţul pe ei. N-au conştiinţa efortului volitiv din greu…”, explică Lache asperităţile procesului de formare a vîslaşilor în forţă, pe ape. „Nu suntem antrenori, ci mai întîi pedagogi şi dascăli pentru aceşti copii. Ducem muncă de lămurire”… Aşadar e un sport fără recorduri şi mai altfel, abia acum încercînd să… intre în rînd cu lumea, de la 9 culoare de concurs, la opt.

Antrenamentele ar fi 6 zile pe săptămînă, iar pentru medaliaţii de la Liceul cu Pregătire Sportivă Banatul, cîte două pe zi. „Vin şi după-amiaza iar sîmbăta avem sesiuni maraton, cîte 20 kilometri pe ape”, adaugă Lache, care subliniază că „se progresează rapid în primii doi ani de kaiak-canoe. Apoi însă, e foarte greu. Poate trece şi un an de antrenamente şi ajungi să nu scazi măcar o jumătate de secundă din timpii tăi”.

Juniorii se pierd, Timişoara neavînd secţie de seniori. De ce? Finanţarea…

Apropo de ani, îl întreb de ce are Timişoara doar juniori, pînă la 18 ani. Se lasă? Se pierd pe parcurs? „Deloc. Problema este că nu avem club de seniori în această ramură, în Timişoara. Pînă acum 2 ani, în baza unei colaborări, îi cedam lui Dinamo Bucureşti. S-a terminat… Ar fi o variantă, să se formeze o secţie în cadrul Clubului Sportiv Municipal, însă este necesar să se dorească asta şi să aibe posibilităţile pe care încă le oferă Steaua şi Dinamo, prin relaţiile lor din alte timpuri. Acolo îi angajează, cu salariu, iar în cele două-trei luni pe an cît nu sunt detaşaţi în cantonamente la loturi, le asigură cazare şi masă în Bucureşti. Altfel, sunt nominalizaţi în lot, vreme de aproape 11 luni pe an, pe banii Federaţiei Române de Kaiak-canoe”. Cît poate, CSŞ1 asigură pentru juniori, 7 sportivi la kaiak fiind cazaţi la internat în căminul clubului, din strada Amforei 4.

Cinci juniori de lot…

Mare păcat. Timişoara selectează, antrenează, lansează, iar alţii culeg roadele. „Îi avem încă în secţie, cu noi, pe juniorii II Laurenţiu Pop şi Denisa Lungu pentru că a fost sistată finanţarea pe 2010-2011 pentru juniorii II. Altfel, ar fi fost la Bascov, Piteşti… Ca şi juniorii noştri I, Alexandru Vieru, Lucian Casapu, şi băiatul din fundul Moldovei, Alexandru Şalău. El e la canoe, e proba mai dificilă, unde postura în ambarcaţiune, într-un genunchi, echilibrul necesar, tactica, faptul că vîsleşti pe o unică parte a canoii, ca să nu mai spun că la dublu trebuie să găseşti perechea ideală, în funcţie de aptitudini, mîna forte, totul complică lucrurile… Cei trei au fost pînă deunăzi la Piteşti, în cantonamentul lotului, pe banii Federaţiei, CSŞ1 Timişoara achitîndu-le doar cele 5-6 drumuri dus-întors pe an de la pregătiri acasă. N-avem aici condiţiile de pregătire pentru vîrfurile de generaţie şi mai ales după ce ies din categoria de vîrstă acceptabilă pentru legitimare la un club şcolar…”, înfăţişează profesorul Lache jumătatea goală a paharului.

"Baza noastră, casa noastră"

Ce-i de făcut? Multe. Uno… În primul rînd, pregătirea centralizată. „Ţin minte cum am luat 21 sportivi în grija mea într-un prim cantonament, din 21 decembrie pînă pe 10 ianuarie, într-o tabără a Ministerului Învăţămîntului, la Băile Herculane”, îşi începe Lache povestea primului său an ca profesor absolvent de IEFS la secţia timişoreană de kaiak-canoe. Născut în 1955, a absolvit facultatea în ´78 şi, după un an ca profesor de educaţie fizică la Moldova Nouă, a revenit în 1 septembrie 1979 la luciul apei unde sosea iniţial ca june al Şcolii Sportive de Elevi, în 1969. „Eram în primul an de profesorat la catedră dar acestea erau condiţiile de pregătire centralizată. Adevărate! Acum? S-au pierdut 60-70 de zile de pregătire centralizată pe an… Pînă prin 1990 erau şi taberele de primăvară, la Orşova, pentru care secţia plătea doar drumul de la Timişoara, şi cele de vară, la Snagov. Dar sursele de finanţare scad acum pînă şi pentru cei de loturi”…

A rămas lacul Cinciş, cum s-a întîmplat în vară, cu sprijinul secţiei şi a firmei de echipament de profil Hella, şi cele 10 zile din 3 ianuarie, la cabana de la Gărîna a CSŞ1, unde „clubul susţine performerii, cei cu rezultate, celorlalţi doritori percepîndu-li-se 300 lei pentru cazare şi masă”.

Due. Fondul restrîns şi diminuat calitativ de tineri aspiranţi. „Acum ducem în pregătiri abia 30 din întreaga secţie, raportat la un număr de 5 profesori. Iar în clipa în care nu-i mai aliniezi la start în concursuri, îi pierzi şi pe puţinii pe care-i ai…”, spune Zeno Lache despre clubul de pe locul 3 pe ţară la kaiak-canoe în 2010 între grupările sportive şcolare, respectiv pe 7 din 38 la Naţionalele de profil, şi care, de dată recentă, s-a remarcat prin Bogdan Mara, ajuns medaliat european în 2007 în kaiakul de 4, pe 500 metri, ca junior I. „A fost al treilea între sportivii judeţului Timiş, fiind însă depunctat într-un fel. Plecase deja de la mine, la Dinamo… Acum e la Steaua şi tineretul României. L-am ţinut aici cît am putut, venise prin fratele său, la vîrsta de 12 ani, de la Urseni. S-a întîmplat ca fratele său să vină pe-aici în vizită, la un coleg, şi aşa a ajuns Bogdan la noi”.

Banii vin inconstant, tîrziu, repede, repede… Sau „tăiaţi” pentru fotbal

Tre. Sursele de finanţare. Lache explică faptul că birocraţia şi interesele de partid influenţează continuitatea şi rapiditatea injectării veniturilor în această ramură. Ca birocraţie, are de întocmit un document prin care să detalieze necesarul şi justificarea sa. Hîrtia ajunge la CSŞ1, care face o notă către Inspectoratul Şcolar, de unde sfîrşeşte la Ministerul Învăţămîntului. Care decide. Oferă sau taie. Pe cînd interesele dirijează banii spre anumite investiţii, altele, ca de exemplu în echipamentele pur pentru sprijinirea sportului în sine, nefiind agreate, pentru că se varsă strict în vîsle, veste de salvare, pregătiri, de unde nu-i mai pică nimic unei terţe părţi, intermediarilor. „Mai uşor e să obţinem fonduri pentru ceea ce ţine de construcţii. Aşa am ajuns, treptat, în etape, să îmbunătăţim baza materială în ultimii 5 ani. Cabana, hangarul, utilităţile, care au fost cîndva o pacoste, improvizaţii arhaice… Şi sursele de energie… şi altele. An de an. În 2011 de exemplu sperăm să amenajăm terenul de sporturi dintre cabană şi hangar, să mai adăugăm aparate în sala de forţă… Iar finanţările depind de coloratura politică…”

O altă problemă este însă că „toţi banii vin la sfîrşit de an, repede, repede. Dar nouă ne trebuie cu adevărat în cursul sezonului, cînd din ce surse să achităm pentru diversele cheltuieli!? Atunci ne arde buza mai tare. Sau vin mai puţini, cum tocmai s-a întîmplat. Ni s-a comunicat clar că secţia nu va beneficia de suma promisă de Consiliul Local, un procent fiind tăiat pentru a fi redirecţionat către FC Politehnica, fotbalului. CSŞ a încasat mai puţin de la Municipalitate în acest final de an, fondurile diminuate fiind realocate fotbalului”.

1.391 RON cu 31 ani vechime. Ca profesor, nu antrenor… Aici e buba

Şi venind vorba de bani… Quatro. Lache scoate fluturaşul de salariu. Diminuat cu 650 lei, ca bugetar. Îi rămîn 1391 lei lunar. „După 31 de ani aici. La 35 mi s-ar indexa cu alţi 40 RON… Paradoxul este că noi activăm la CSŞ1 cu statut de profesor de educaţie fizică şi sport, pe cînd de fapt antrenăm sportivi ce tind spre performanţă. E un club sportiv, nu un liceu. De fapt, suntem remuneraţi mai modest decît un profesor de liceu, dintre care majoritatea sunt şi diriginţi, beneficiind de acel spor în plus. Adevărul e că nu facem doar antrenorat, ci şi pedagogie pură, cu nişte tineri fără ABC-ul sportului cultivat în şcoli, de unde în plus vin şi complet nepregătiţi fizic”.

De la „Baza noastră, casa noastră”, şi Micul kaiacist, şi Cupa Timişoara

Dar, vorba sa, „Baza noastră, casa noastră”. „Am gîndit-o cu suflet, pentru că n-ar avea rost să vii la lucru, la antrenamente şi pregătire, fără să-ţi placă locul, ambientul. Vii cu drag sau trăgînd de tine!?” Sufletiştii din kaiak-canoe o fac din pasiune, cum frumos sunt postate pe pereţii unui zid din curtea interioară o vîslă de kaiak, cu palete la ambele capete, şi una de canoe, cu o unică paletă. Totul e cu gust amenajat iar avantajul CSŞ1 vine şi din închirierea barului din incintă, River Deck. De fapt, la începuturi, secţia dispusese de mult mai mult spaţiu ca teren, inclusiv arenele de tenis şi handbal de la bulevard, chiar vis-a-vis de Universitate. „S-au dat a moaca… La început nu era nici faleză de acces, pe mal, totul fiind spaţiul caiacului. Şi frontul la mal era mult mai lung”, explică Zeno Lache.

Iar de la această bază se lansează anual concursuri tradiţionale. „Ţin foarte mult la Cupa Timişoara, prima majoră din an, un concurs de casă pregătitor pentru Naţionalul de fond şi Cupa României, de peste o săptămînă. Cupa Timişoara o ştiu de cînd am venit aici, în 1969”…

Într-adevăr, 2011 porneşte cu Micul Kaiacist, în 25-26 martie, urmînd Cupa Timişoara, în 8-9 aprilie, Cupa Judeţului Timiş, în 10 aprilie, Cupa 1 Iunie, din nou Micul Kaiacist, în 3-4 iunie, Cupa de Toamnă, în 16-17 septembrie, Cupa CSŞ1, în 14-15 octombrie… Cît despre concursurile zonale, naţionale şi internaţionale, calendarul e mult mai stufos iar unii timişoreni sunt la start… Pe Cinciş, la Memorialul Paul Barna, la Regata Baia Mare, la „Memorialul Tică Cioară”, la Trofeul Porţile de Fier, la Regata Internaţională Orşova.

"Am mai pătimit şi alte prostii", spune profesorul, cînd îi pomenesc de "gluma" cu aruncatul port-kaiacelor în Bega

Şi apropo de Micul Kaiacist, închei prin a lectura din gîndurile profesorului, de fapt un proiect care ar trebui să fie sub nasul şi la urechile fiecărui om interesat cît de cît de adevărata civilizaţie, bunăstare şi educaţie a unei comunităţi locale. E un proiect, e adevărul crud…

„Prin prezenta doresc să iniţiez un proiect în domeniul sportului pentru tinerii din Timişoara. Sportul la care mă refer se numeşte kaiak-canoe şi are o tradiţie de peste 50 de ani în Timişoara. Din cele 3 cluburi care au fost în oraşul nostru în ultimii 30 de ani, a rămas unul singur, CSŞ1. Din acest motiv, numărul tinerilor care practică acest sport a scăzut simţitor, motiv pentru care am conceput acest proiect. Ideea este de a sensibiliza atît opinia publică, cît şi organele locale competente […]. Canalul Bega este o mîndrie a oraşului dar din păcate prezintă şi o serie de aspecte mai puţin lăudabile, mă refer aici la ceea ce se întîmplă sub poduri. Prin acest proiect doresc să elimin aceste „bile negre”, ideea de bază fiind mai bine 10 tineri în kaiace, pe luciul apei, decît unul singur, pe sub poduri, cu alcool şi droguri. În această ordine de idei, m-am gîndit să organizez cursuri de iniţiere gratuite în kaiak-canoe pentru toţi elevii cu vîrsta între 12 şi 14 ani care au note foarte bune la învăţătură… […] Acest sport poate fi practicat la orice vîrstă… Mulţi colegi de serviciu şi nu numai au reuşit să înveţe să vîslească la vîrste destul de înaintate…”

E nevoie însă de fonduri, de sprijin şi mai ales de voinţă colectivă. De dorinţa de a perpetua ceva trainic…

Pînă atunci însă, „glumeţi” aruncă puţinul bazei materiale a kaiaciştilor în Bega, aşa, de amuzament. Iar vorba celor din Primărie, descinşi la faţa locului, să ajute cumva la scoaterea echipamentului… „Dacă spui cuiva în ziua de azi că-ţi pasă şi te agiţi pentru sport, îţi şi pufnesc în nas, îţi rîd superior…”

CSŞ1: REZULTATELE LA VÎRF PE 2010…

Alexandru Şalău, „selecţionat pentru clubul nostru din străfundul Moldovei, un bun canoeist”, după cum îl caracterizează Zeno Lache, a devenit în 2010 dublu campion naţional şcolar la simplu între juniorii I, pe 500 respectiv 1.000 metri. Tot învingători au ieşit la kaiak între juniorii I, pe 1.000 metri, Tecuşanu şi Alexandru Vieru, primul fiind la rîndul său un timişorean întors la vatră în 2009, de la lotul naţional cantonat la Piteşti, unde nu s-a acomodat cu cantonarea la Bascov pe o perioadă de 9 luni din an.

Pe locul doi la „Şcolare” s-au clasat Denisa Lungu, ca junioară III, la kaiak simplu, pe 1.000 metri, aceiaşi Tecuşanu şi Vieru pe 500 metri, cvartetul feminin al junioarelor III Lungu – Rus – Crişan şi Cuciuc, pe 1.000 metri, respectiv juniorii II Pop şi Balaj, tot la kaiak, pe 1.000 metri. Ei au smuls şi „bronzul”, pe 500 metri, în vreme ce kaiacistul junior II Lucian Casapu a luat locul III şi pe 500, şi pe 1.000 metri, un alt loc 3 obţinînd junioarele III Crişan şi Buzilă pe 1.000 metri.

Clasări pe podium au fost obţinute şi la Campionatul Naţional de primăvară, din luna mai, rezervat juniorilor şi cadeţilor în probe de fond şi viteză cu ambarcaţiuni mici, unde juniorii II Lucian Casapu şi Laurenţiu Pop s-au situat pe locul 2 atît pe 1.000 cît şi pe 3.000 metri, în timp ce cvartetul juniorilor I Pop – Tecuşanu – Ilaş – Vieru a scos locul 2 la kaiak pe 3.000 metri.

Două locuri secunde au fost ocupate şi la Cupa României, pe 500 metri respectiv 1.000 metri prin aceleaşi cvartete Pop – Ilaş – Niculiţă – Casapu, cu menţiunea că la „Cupă” nu se delimitează categoriile de vîrstă, concursul fiind open.

În programul competiţional intern figurează şi campionatul naţional de viteză, unde CSŞ1 Timişoara a obţinut alte cinci locuri 2 şi şapte locuri 3, la simplu remarcîndu-se din nou Denisa Lungu, pe 2.000 metri, respectiv Alexandru Şalău, într-o canoe, pe 1.000 metri.

Pentru diversitate şi conform principiului de a alinia sportivi la categoria imediat superioară de vîrstă, cîţiva juniori timişoreni au vîslit şi la Campionatul Naţional de seniori, cel mai bine sosind, pe locul 7, Alexandru Vieru, atît pe 500 cît şi pe 1.000 metri, respectiv perechea Pop – Casapu pe 5.000 metri.

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


noua − = 7